Criza integrităŢii de Warren W. Wiersbe Cuprins

CAPITOLUL 9

REALITATEA
„Televiziunea este cel mai puternic drog. Încetez să-mi mai trăiesc viaţa în faţa obiectului care mă elimină” (*)

Jacques Ellul

(*) Din The Humiliation of the Word de Jacques Ellul (Grand Raapids: Eerdmans, 1985), p. 120
În timpul acestei crize de integritate, în centrul atenţiei au fost morala, banii şi mesajul, chiar în această ordine, dar nu s-a spus prea mult despre mijlocul implicat, şi anume televiziunea. Se poate să fiu greşit, dar eu cred că televiziunea a ajutat la crearea scandalului. Dacă oamenii implicaţi ar fi fost în oricare alte medii, unele lucruri ar fi fost diferite. Nu încerc să scuz; încerc să explic. Tre­buie să înţelegem rolul pe care l-a jucat televiziunea în producerea crizei integrităţii, deoarece televiziunea con­tinuă să exercite şi astăzi aceeaşi influenţă asupra Bisericii.
Să încep cu câteva amintiri. Am fost privilegiat să cresc în perioada zilelor mari ale radioului, când oamenii îşi planificau activităţile în funcţie de programele de la radio, aşa încât să poată asculta melodiile sau cântăreţii preferaţi. De asemenea, îmi aduc aminte de primii ani ai radioului creştin şi de emisiunile pe care le-am auzit transmise de WMBI, Chicago. Acelea erau zilele marilor Wendell P. Loveless, Ralph Stewart, Robert Parsons, George Beverly Shea şi o întreagă listă de oameni talen­taţi a căror lucrare Dumnezeu a binecuvântat-o în chip minunat. În acele zile, radioul era o parte vitală a vieţii noastre. Ne aducea muzica şi cuvântul vorbit de pretutindeni în lume.
Când au apărut pe ecrane filmele creştine am fost încântaţi. Văzusem noi „filme misionare", dar acest gen de filme era nou. Unele din primele filme nu erau decât lecţii cu obiecte sau o predică în acţiune pusă pe peliculă, sau poate o predică a unui mare predicator. Predica lui Haarry Ironside, „Pune aceasta în contul meu" îmi vine acum în minte. O discuţie aprinsă s-a iscat în presa creş­tină, referitor la faptul dacă Dumnezeu poate binecuvânta filmele creştine, deoarece personajele lor interpretau un rol. A. W. Tozer s-a opus cu pasiune filmelor creştine, dar ele au mers înainte. Acum sunt acceptate în viaţa Bisericii.
Apoi a venit televiziunea cu o nouă distribuţie de personaje, ca Howdy Doody, Kukla, Fran şi Ollie, Captain Video şi Ed Sullivan, plus o serie de reluări ale unor filme vechi, pe care învăţătorii noştri de la Şcoala Duminicală ne avertizaseră să nu le vizionăm la cinematografe. Multe personalităţi de la radio s-au mutat la televiziune, dar au descoperit că televiziunea nu era „radio plus ima­gine". Era un mediu cu totul nou, cu o putere a lui pro­prie, o putere care trebuia ascultată, altfel programele n-ar fi avut succes. Analistul Marshall McLuhan a încercat să explice acest fenomen în cărţile sale, în special în „Să înţelegem sistemul: Extensiunile Omului”, dar era mai uşor să te uiţi la televizor decât să citeşti cărţi despre tele­viziune. Nu toţi au fost de acord cu McLuhan, dar nici n-au putut să-l ignore. După toţi aceşti ani, el ne-a con­vins prea bine că sistemul este mesajul.
Primul program religios pe care mi-l aduc aminte este cel realizat de Percy Crawford: „Tinerii în marş". Era o adaptare după o emisiune de la radio, foarte populară, transmisă duminica după masa: „Biserica pe unde, o emisiune pentru tineri". De asemenea, îmi aduc aminte că l-am urmărit pe Charles Fuller, testând televiziunea în 1950, timp de 6 luni, cu emisiunea „Ora de trezire de modă veche", dar, în cele din urmă, a renunţat. Dintre toţi predicatorii de la televiziune din acea perioadă, poate că Fulton J. Sheen a înţeles cel mai bine cum să folosească noul sistem. Nu sunt de acord cu toată teologia lui, dar cu siguranţă că el a ştiut cum să transmită mesajul. Cu robele sale, cu expunerea sa dramatică, tabla şi creta, el părea că a înţeles mecanismul televiziunii.
Acelea erau zile paşnice, când noi visam să se înfăp­tuiască lucruri mari. Undele radio nu erau aglomerate cu predicatori care să concureze pentru timpul nostru şi mulţi creştini erau convinşi că acest nou mijloc era darul lui Dumnezeu, pentru ca Biserica să atingă lumea cu Evanghelia. Doar dacă am avea bani şi timp, lucrurile s-ar face. O mare perioadă de perfecţiune în domeniul comu­nicaţiilor, anticipând împărăţia milenială, era pe cale să se declanşeze.
Acum, după mai bine de 40 de ani, reflectând la aceste lucruri am tras câteva concluzii, strict personale şi fără baze statistice. Iată-le:
Radioul creştin le-a făcut servicii semnificative atât Bisericii locale cât şi misiunii mondiale, şi ar trebui să continue aşa. Cât despre filme, ele au fost o unealtă folo­sitoare, dar cred că vor fi înlocuite de video. Când vine vorba însă despre televiziunea religioasă, cred că noi, evanghelicii, am pierdut complet barca, pentru că nu ne-am rezervat timp suficient să înţelegem sistemul şi modul său de funcţionare. La fel ca şi comedianţii fără succes, care au încercat să dubleze radioul la televizor, am încercat şi noi să punem Biserica la televizor, dar n-am avut prea mare succes.
Acum, am descoperit două aspecte cu privire la tele­viziune, aspecte care s-au eschivat ani de zile atenţiei noastre. Primul aspect: televiziunea este un mijloc de prezentare, aşa că indiferent ce comunică este transformat în spectacol. Al doilea aspect: televiziunea este o industrie comercială şi numele jocului este banul. Chiar binecunos­cutul director executiv de la televiziune, Fred Friendly, a admis aceasta. El a spus: „Fiindcă televiziunea face aşa de mulţi bani producând ce este mai rău, adeseori nu-şi permite să producă ce este mai bun".
Poate vă întrebaţi unde duce această discuţie, dar vă rog să citiţi în continuare. Nu ne-am gândit la aceste aspecte în anii trecuţi şi acum avem necazuri. Nu putem schimba trecutul, dar poate vom fi capabili să facem ceva pentru viitor.
Prin însăşi natura sa, televiziunea este un mijloc de prezentare. Aceasta nu înseamnă că nu putem învăţa nimic urmărind micul ecran, fiindcă putem (unii chiar învaţă lucruri pe care n-ar trebui să le înveţe). În orice caz, indiferent ce învăţăm de la televizor, aflăm în primul rând din privire şi nu din auzire. Această distincţie este importantă pentru că Biblia subliniază auzirea, nu privirea. „Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos" (Romani 10:17). Tele­viziunea a ajutat la crearea unei societăţi de privitori, nu de ascultători, oameni fascinaţi de ceea ce văd, nu educaţi de cuvinte.
Primul pas spre căderea omului a fost făcut când Eva a înlocuit ceea ce a auzit de la Dumnezeu („să nu mănânci din el..." - Geneza 2:17), cu ceea ce a văzut (po­mul era „plăcut la vedere" - Geneza 2:9). După cădere Adam şi Eva au fugit şi s-au ascuns când au auzit glasul lui Dumnezeu. În loc de comunicare, cuvântul a fost excomunicare; dar era greşeala omului nu a lui Dumnezeu. De atunci încoace, Dumnezeu, în mod delicat, dar clar, le-a vorbit oamenilor păcătoşi, încercând să constru­iască un pod peste această prăpastie intervenită prin anu­larea tragică a comunicării; dar mulţi oameni nu vor să audă.
Când Fiul omului a fost pe pământ, lucrarea Lui cea mai importantă a fost proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, nu săvârşirea unor minuni. „Dacă are cineva urechi de auzit să audă" (Marcu 7:16). Desigur, minunile Sale erau importante, ca o evidenţă a mesianităţii Sale şi ca o dovadă a marii Sale compătimiri faţă de cei în nevoi; dar vestirea Cuvântului era prima prioritate. Din nefericire, mulţimile doreau să vadă, ele nu doreau să audă. Una din temele principale din Evanghelia după Ioan este con­flictul dintre credinţă şi vedere. Mulţimile de oameni „credeau" în Isus doar fiindcă vedeau minunile Sale, dar Isus nu Se încredea în ei (Ioan 2:23-25). El a încurajat auzirea nu privirea.
Este semnificativ că cel mai mare profet al lui Dum­nezeu, Ioan Botezătorul, a venit ca un glas şi nu ca un făcător de minuni (Ioan 1:12; 10:40-42). El a pus accentul pe predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. În prezentarea lui Isus Cristos către naţiune, Ioan a dat poporului ceva să audă, aşa ca să înţeleagă ce vedeau: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" (Ioan 1:29). Dumnezeu a stabilit ca ceea ce vedem să fie înţeles prin ceea ce auzim, legătura dintre cuvânt şi adevăr este de aşa natură" a spus filozoful Jacques Ellul, „că nimic nu poate fi cunoscut despre adevăr despărţit de vorbire".
În cea mai mare parte, televiziunea separă auzirea de vedere şi creează o lume ademenitoare, ireală, dar care pare foarte reală. Ellul o numeşte „substituirea realităţii". Dacă stingi imaginea şi asculţi numai sonorul, nu ştii ce se întâmplă. Aceasta nu se aplică programelor, care se concentrează în special pe auzirea cuvintelor, ca: „Întâl­nire cu presa", sau „Linia de tragere", şi nici programelor religioase obişnuite. Cu excepţia urmăririi gesturilor şi fizionomiei predicatorului şi a felului în care îşi ţine ultima carte, nu pierzi nimic esenţial din programul reli­gios TV dacă stai cu ochii închişi. De fapt, stând cu ochii închişi, evitând orice altă distracţie, poate că eşti mult mai atent şi te bucuri mai mult de acel program.
Am ajuns la miezul problemei. Dacă cea mai impor­tantă lucrare a Bisericii este predicarea Cuvântului şi cea mai mare nevoie a lumii pierdute este auzirea Cuvântului, atunci de ce trebuie să lăudăm un mijloc ca televiziunea, care se axează pe vedere mai mult decât pe auzire? Ce adaugă televiziunea la lucrarea noastră? Eu spun că nu adaugă nimic, din contră răpeşte foarte mult. Televiziunea pune oamenii lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu într-un context care poate face să dispară realitatea mesajului.
Teoreticianul în materie de comunicaţii, Neil Postman, explică: „Nu numai că televiziunea este spectacol, dar a făcut din acest spectacol, cadrul natural pentru reprezen­tarea experienţei". Indiferent ce program urmărim la televizor, inclusiv un serviciu religios, noi îl urmărim în­tr-un context de distracţie. Nu are importanţă ce program este, chiar un documentar zguduitor, noi nu-l luăm prea în serios. De ce? Pentru că lumea televiziunii nu este „autentică".
Malcolm Muggeridge, fost director la BBC (Com­pania engleză de radiodifuziune), susţine că „acest mijloc, prin însăşi natura lui, nu se pretează pentru scopuri constructive". Educatorii descoperă acum că video-ul nu este unealta magică de învăţat, aşa cum au crezut ei odată. Postman spune: „Ştim acum că emisiunea pentru copii “Sesame Street” încurajează copiii să iubească şcoala, dar numai dacă şcoala este ca “Sesame Street”.
Acum putem să înţelegem de ce televiziunea este o ameninţare pentru lucrarea creştină; lucrarea creştină nu este amuzament şi predicatorul nu este un artist. Adevărata slujire înseamnă implicare; noi ne închinăm în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu şi suntem datori să auzim Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l ascultăm. Când punem religia la televizor, lucrează o forţă subtilă, care transformă totul. Cel care priveşte nu participă la acelaşi serviciu cu oamenii din sanctuar sau din studioul TV. Oamenii din adunare pot fi participanţi; privitorul de acasă este spec­tator. Adunarea este un organism viu, strâns la părtăşie; privitorul este unul care urmăreşte în mod solitar, chiar dacă nu este singur. Religia la televizor nu este aceeaşi ca religia propriu-zisă. Este în întregime un nou fel de religie.
Dar aceasta nu este totul. În timp ce pregăteam acest capitol, ultimul număr al publicaţiei „The Reid Report" a sosit pe biroul meu. Am fost fericit să descopăr că vechiul meu prieten Russ Reid era de acord cu mine. În articolul său de fond (Afacerea Bakker - Ce ne poate învăţa?"), Russ explică concis de ce televiziunea nu este cel mai bun mijloc pentru lucrarea noastră creştină.
„Cred că mulţi oameni implicaţi în biserica electronică sunt cinstiţi şi îşi fac lucrarea dintr-un adânc sentiment de încredinţare. Dar cred, de asemenea, că ei greşesc din patru motive:
1. Biserica electronică foloseşte greşit mijloa­cele. Toate mijloacele de informare, luate ca un întreg, nu sunt mijlocul potrivit pentru a determina oamenii să ia decizii cu privire la Biserică sau orice alt fel de predare personală...
2. Biserica electronică este o denaturare a Biseri­cii. Mesajul bisericii electronice este extrem de sedu­cător. Oamenii sunt mai drăguţi, programele sunt mai atractive. Posibilităţile sunt mai convingătoare. Parcă ar spune: „Vă voi arăta o cale mai uşoară, unde totul este muzică, dans şi minuni...”.
3. Biserica electronică trâmbiţează ceva care rătă­ceşte. Datorită naturii mijloacelor, predicatorul elec­tronic este forţat să reducă predica la lozinci, la o supra-simplificare a adevărului care promite prea mult şi reali­zează prea puţin...
4. Biserica electronică este un evanghelism gre­şit. Predicatorii de la televiziune justifică cererea de fon­duri pe bază că ei ajung la cei care nu merg la biserica. Faptele nu susţin cele afirmate. Într-un studiu făcut de Consiliul Naţional al Bisericilor şi de Radiodifuziunea Religioasă Naţională, în 1984, s-a estimat că 13 milioane de oameni urmăresc predicatorii de la televiziune, cel puţin o dată în timpul săptămânii. Din aceştia numai un milion erau oameni care nu mergeau la biserică. Dar biserica electronică cheltuieşte cel puţin un miliard de dolari ca să ajungă la aceşti un milion de oameni care nu merg la biserică".
Un alt aspect este tendinţa periculoasă a televiziunii de a fabrica celebrităţi. „Cel mai puternic punct al televiziunii", spune Postman, „este că aduce personalităţi în inimile noastre, nu noţiuni abstracte în minţile noastre". Ceea ce se dezvoltă este o „mentalitate de clubul microbiştilor", în oameni aşa de loiali cauzei, că nici măcar nu vor să ştie adevărul despre idolii lor.
Orice predicator de la televiziune, care vrea, poate să-şi ridice o împărăţie pe cheltuiala altora: pe integritatea conducerii şi pe cinstea şi generozitatea celor care îi ur­măresc programele. Natura umană doreşte cu ardoare după eroii săi şi înfloreşte pe succesul altuia. Apostolii au combătut acest păcat de la început. Când Corneliu a căzut la picioarele lui Petru, apostolul i-a spus: „Scoală-te, şi eu sunt om!" (Faptele Apostolilor 10:26). Pavel şi Barnaba au refuzat să fie trataţi ca zei (Faptele Apostolilor 14:8-18). Când regele Irod a acceptat închinăciunea oamenilor, Dumnezeu l-a omorât (Faptele Apostolilor 12:20-23).
Biblia nu încurajează cultul personalităţii. „Găsim că Scriptura dă puţine informaţii cu privire la oameni, dar abundă în informaţiile despre Dumnezeu", scrie Eugene Peterson. „Sfânta Scriptură refuză să hrănească dorinţa noas­tră de a ne închina unui erou. Nu va încuraja dorinţa noastră adolescentă de a ne alătura unui club de micro­bişti. Cred că motivul este clar. Clubul microbiştilor în­curajează o trăire de mâna a doua".
Când combini trăirea de mâna a doua a clubului mi­crobiştilor cu irealitatea televiziunii, sfârşeşti cu un creştinism care este înfricoşător la vedere şi totuşi este sin­gura „religie" pe care o practică unii! Trăiesc din suro­gate şi nu ştiu. Dacă ar fi confruntaţi cu articolul original nu l-ar recunoaşte sau n-ar dori să plătească preţul pentru a-l avea.
“Dar n-au fost oameni salvaţi prin intermediul emi­siunilor de la televiziune?" vor întreba unii. Probabil că au fost câţiva, dar excepţia nu poate fi luată ca regulă. „Nu sunt în favoarea unei născociri ca să scap toată lumea de iad", a scris George MacDonald. “Dacă spune cineva că o minciună ar putea scăpa pe oricine de iad, atunci iadul este fără îndoială cel mai bun loc pentru el. Adevărul este cel ce salvează omenirea".
Când oamenii mă întreabă de ce nu predic la tele­viziune, de obicei zâmbesc şi răspund că am o faţă per­fectă pentru radio. Dar deja am explicat motivul adevărat: nu cred că televiziunea şi lucrarea Evangheliei merg bine împreună. Nu spun că nu poţi învăţa adevărul la televiziune, sau că nu poţi să-l predici, sau că nu poţi să-l cânţi, fiindcă se poate. Sunt oameni deosebiţi care caută să folosească televiziunea în slujire în aceste zile - unii sunt chiar prietenii mei - şi mă rog pentru ei. Totuşi mă întreb dacă n-ar culege mai multe roade folosind aceleaşi sume de bani în alte lucrări misionare.
Raportul NCC/NRB pe care l-a menţionat Russ Reid, descoperă unele aspecte interesante ale lumii religioase de la televiziune. În primul rând, nu sunt aşa de mulţi tele­spectatori cum ar vrea unii să ne facă să credem. Predi­catorii de la TV care afirmă că au o audienţă de 10 sau 20 de milioane de telespectatori fluieră a pagubă. Tele­viziunea religioasă face o slujbă bună întărind ceea ce oamenii cred deja, dar nu are rezultate bune când este vorba de schimbarea sau de consolidarea credinţei. Cei mai mulţi oameni care urmăresc programele religioase sunt membrii unei Biserici, sau cel puţin aparţinători, din care aproape jumătate merg la biserică cel puţin o dată pe săptămână. Numai 6% dintre toţi telespectatorii le trimit o contribuţie regulată predicatorilor de la televiziune, cu o medie de cea 35 $ pentru un contribuabil. Numai 7% au declarat că urmărind programul religios au fost deter­minaţi să se implice mai mult în activitatea Bisericilor, în timp ce 3% au declarat că televiziunea a slăbit implicarea lor.
Cercetările au stabilit că cei mai mulţi oameni urmă­resc programele religioase la televizor, din două motive: (1) să întărească ceea ce cred şi (2) în semn de protest contra lucrurilor urâte prezentate în reclame (homosexualitate, avorturi, pornografie, etc.). În domeniul închină­ciunii, al evanghelizării şi al educaţiei, programele reli­gioase de la televizor n-au avut succes.
Există totuşi un domeniu unde televiziunea religioasă pare să aibă succes: la fabricarea celebrităţilor religioase. Nici un alt mediu nu oferă posibilităţi mai mari pentru afaceristul religios, a cărui principală preocupare este cu totul altceva decât lucrarea Evangheliei.
Mike Yaconelli a descris aceasta de o manieră con­vingătoare, într-un articol intitulat: „Uşa din spate" apărut în publicaţia „The Wittenberg Door":
„Biserica a fost hipnotizată de putere. Stăm cu reve­renţă în faţa reginei frumuseţii, a jucătorului de fotbal, a omului de afaceri bogat şi plătim, nesiliţi de nimeni, milioane, oricui vrea să ne ia banii şi să demonstreze că noi suntem majoritatea: că suntem demni de respect, că suntem câştigători. Permitem cu bucurie acestor personaje ale puterii să călătorească în avioanele lor particulare, cu trupa credincioasă de executivi şi secretare de presă. De bună voie, dăm din bunurile noastre ca să împărtăşim cu bucurie cu ei când beau şi mănâncă cu preşedinţii, când aleargă de la un studiou la altul, când vin şi pleacă de la aeroporturi în limuzine lungi şi negre. Aceste persona­lităţi ale puterii au devenit paraziţii noştri evanghelici. Cu bucurie risipim banii noştri, timpul nostru şi tot ce avem, ca să ne putem făli cu ei în faţa celor care nu cred că noi suntem de fapt învingători. Şi nu este vina lor. Este vina noastră".
Dar mă opresc aici.
CAPITOLUL 10

RESURSELE MATERIALE
„Omul care nu este influenţat de bani este admirat mai presus de toţi oamenii” (*)

Cicero
(*) Din De officiis 2.11. de Cicero Dictionary of Quotations, comp. Bergen Evans (New York: Delacorte Press, 1968), p. 461.

„Dumnezeu şi Banii!" striga coperta numărului din 3 august 1987 a revistei Times. Începând cu pagina 48, revista anunţa ceea ce publicul suspecta de multă vreme: nu oricui zice: ”Doamne, Doamne" i se pot încredinţa bani, pe care să-i mânuiască cinstit şi să-i cheltuiască în­ţelept. Oamenii n-au pierdut timpul răspunzând la această ştire şi curând multe organizaţii religioase au văzut o descreştere dramatică în contribuţii. Chiar misiuni care aveau o reputaţie impecabilă au suferit din această cauză. Publicul îşi pierduse încrederea; era o criză de integritate.
Aceasta nu era pentru prima dată când se prăbuşea un imperiu religios, şi nici nu va fi ultima. Dar poate că a fost pentru prima dată când o prăbuşire a implicat atât de mulţi bani, atât de mulţi oameni şi i s-a acordat o atât de mare atenţie din partea presei şi pentru o perioadă de timp atât de lungă. Banii şi morala au interesat întotdeauna publicul, aşa că jurnaliştii au fost avantajaţi. Nu poţi să-i blamezi, şi ei trebuie să facă bani.
Mi s-a spus la seminar că mândria, banii şi sexul sunt armele de bază ale Vrăjmaşului pentru ruinarea unei lucrări sfinte; şi adesea ele lucrează împreună. Un condu­cător religios capătă bogăţie şi faimă, apoi mândrie, după aceea, el devine propria sa lege şi face ce-i place. În definitiv, nu pot slujitorii de succes ai lui Dumnezeu să trăiască deasupra legii Sale? Având în vedere că Domnul nostru a fost umil, sărac şi curat, te-ai aştepta ca ucenicii Lui să-I urmeze exemplul; aşa ceva însă nu se întâmplă întotdeauna.
Secvenţa este familiară. Iniţial un bărbat sau o femeie simte chemarea lucrării şi doreşte sincer să slujească. Dar slujirea primeşte bani. Chiar Domnul Isus a avut prie­teni care L-au ajutat să-şi achite notele de plată (Luca 8:3) şi apostolul Pavel a acceptat susţinerea din partea a două Biserici (Filipeni 4:15-16) şi a unor persoane particulare (2 Timotei 1:15-18). Lucrarea are nevoie de bani, dar noi trebuie să fim atenţi ca nu cumva banii să înceapă să cumpere lucrarea. Când se întâmplă aceasta, lucrarea încetează şi organizaţia se transformă într-o afa­cere religioasă. Banii devin un scop în sine, nu un mijloc pentru stingerea unui scop.
Televiziunea este un mijloc scump, aşa că nu vom fi surprinşi dacă predicatorii de la televizor sunt îngrijoraţi cu privire la bani, mai ales dacă duc o viaţă extravagantă, pe care cineva trebuie s-o susţină. Dar chiar cei mai modeşti predicatori de la televiziune trebuie să acopere bugete mari, în timp ce doresc să-L servească pe Dumnezeu, şi aceasta cere bani. Cum obţin aceşti bani şi ce fac cu ei depinde de integritatea lor.
Există cel puţin trei mituri cu privire la bani şi religie, pe care trebuie să le îngropăm. Primul mit este că banii nu sunt nici buni nici răi: sunt neutri şi totul depinde de cum sunt folosiţi. Dacă aceasta este adevărat, de ce numeşte Domnul Isus avuţiile „bogăţii nedrepte"? (Luca 16:9). Şi de ce atrage El atenţia asupra înşelăciunii bogăţiilor" (Matei 13:22)? El pare să spună că bogăţia este murdară şi înşelătoare în ea însăşi şi că numai Dumnezeu poate s-o sfinţească pentru scopuri nobile.
Sunt de acord cu Richard Foster: „În spatele banilor se află puteri spirituale, puteri seducătoare şi înşelătoare, puteri care cer o devotare totală". Bogăţia este periculoasă, şi chiar cel mai devotat creştin poate fi prins în cursa închi­nării la Mamona şi nici măcar să nu-şi dea seama de aceasta.
Mamona este cuvântul aramaic pentru bogăţii de orice natură. Vine de la o rădăcină care înseamnă „ceva în care te încrezi" sau „ceva care ne este încredinţat". Aceasta sugerează că bogăţia este ceva încredinţat nouă de Dumnezeu, dar ceva în care Dumnezeu nu vrea să ne încredem. El doreşte ca noi să ne încredem în El. Când evreii foloseau acest cuvânt, aproape întotdeauna era în sens negativ; în felul acesta l-a folosit şi Domnul Isus. El a spus: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţinea la unul, şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona" (Matei 6:24).
Mamona este bogăţia personificată şi Domnul Isus ne-a avertizat să nu ne asociem cu Mamona în felul în care intrăm în legătură cu Dumnezeu. Nu trebuie să încercăm să-i punem pe acelaşi cântar în vieţile noastre. Banii pot controla atenţia şi dragostea noastră, dacă nu suntem veghetori. Foster arată clar că „banii au multe din caracteristicile Dumnezeirii. Dau siguranţă, pot produce vinovăţie, ne dau libertate, par atotprezenţi. Cea mai sinis­tră dintre toate aceste caracteristici este însă atotputernicia".
Banii ne cer loialitatea şi dragostea care aparţin nu­mai lui Dumnezeu, au puterea să ne captiveze, dacă nu suntem veghetori. Banul este un servitor minunat, dar un stăpân nemilos şi numai o devotare disciplinată faţă de Dumnezeu ne dă capacitatea să-l ţinem pe Mamona la locul lui. Astăzi, succesul este măsurat prin intermediul banilor şi posesiunilor, şi este foarte uşor chiar pentru noi, creştinii, să fim, de acord cu aceste standarde false, dacă nu suntem atenţi. Domnul Isus a spus: „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui" (Luca 12:15). „Pentru că ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu" (Luca 16:15).
Este posibil să fii bogat şi totuşi să nu fii lumesc. Atât Biblia cât şi istoria creştinismului ne vorbesc despre oameni bogaţi, care au umblat cu Dumnezeu şi au adus binecuvântări asupra altora prin bogăţia lor. Dar am observat că liderii din Scriptură căutau cu mare grijă să-şi păstreze mâinile curate când era vorba de bani şi nu foloseau poziţia sau autoritatea lor ca să-i exploateze pe alţii.
Ascultaţi-l pe Avraam care a refuzat bogăţiile Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să nu zici: “Am îmbogăţit pe Avram”" (Geneza 14:22-23).
Ascultaţi-l pe profetul Samuel: „Iată-mă! Măr­turisiţi împotriva mea, în faţa Domnului şi în faţa unsului Lui: Cui i-am luat boul, sau cui i-am luat măgarul? Pe cine am apăsat, şi pe cine am năpăs­tuit? De la cine am luat mită ca să închid ochii asu­pra lui?" (1 Samuel 12:3).
Ascultaţi-l pe apostolul Pavel cum se adresează pas­torilor din Efes: „N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri ştiţi că mâi­nile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine. În toate privinţele v-am dat o pildă şi v-am arătat că, lucrând astfel, tre­buie să ajutaţi pe cei slabi, şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuşi a zis: “Este mai ferice să dai decât să primeşti”" (Faptele Apostolilor 20:32-35).
„Nici lacom de câştig mârşav" este o cerinţă pen­tru lucrători (Tit 1:7). În concluzie, oamenii lui Dumnezeu au dreptul să ştie dacă lucrătorii lor mânuiesc sau nu finanţele lor în mod cinstit. Cred că aceasta se aplică pentru orice lucrător susţinut de bună voie de către alţii, şi această categorie include şi lucrătorii de la emisiuni, precum şi misionarii, evangheliştii şi pastorii Bisericilor locale. Slujitorii Domnului trebuie să primească ajutorul adecvat, pentru că „lucrătorul este vrednic de plata lui" (Luca 10:7), dar ei ar trebui să folosească acest suport cu înţelepciune şi să ţină o evidenţă corectă.
Lucrătorul lacom va deveni sau un afacerist sau un angajat. Afaceristul va vinde darurile sale pentru bani şi va folosi Biblia şi Adunarea în felul în care un actor foloseşte un rol şi publicul spectator de la teatru. Întotdeauna o părăseşte când se iveşte o slujbă mai bine plătită. Angajatul lucrează pentru salariu şi face exact ce se aşteaptă de la el, dar nimic mai mult. Cele mai importante zile ale săptămânii sunt ziua salariului şi ziua liberă. Şi el demisionează când se iveşte o slujbă mai uşoară sau când vreo primejdie ameninţă turma (Ioan 10:12-13).
„Pentru că iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor" îl avertizează apostolul Pavel pe Timotei (1 Timotei 6:10), şi îi porunceşte să ducă acest mesaj oamenilor bogaţi din adunarea sa. Iacov îi avertizează pe uşierii Bisericii să fie atenţi la felul cum plasează bogaţii şi săracii (Iacov 2:1-13). El, de asemenea, anunţă judecata pentru oamenii bogaţi care îşi exploatează lucrătorii săraci (Iacov 5:1-8). Şi cred că Iacov se adresează creştinilor, nu oamenilor neconvertiţi.
Banul nu este neutru. Banul este în esenţă rău şi noi trebuie să fim atenţi la puterea lui ademenitoare. Mai ales conducătorii Bisericilor trebuie să evite iubirea de bani: păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dum­nezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine" (1 Petru 5:2).
Al doilea mit pe care trebuie să-l îngropăm este că banul nu satisface. Cât de des în primele zile ale lucrării mele am declarat „Banii nu vă aduc fericirea! Nu vă satisfac!" Vai, eram plin de râvnă şi sincer, dar complet greşit. Milioane de oameni în această lume sunt fericiţi şi satisfăcuţi prin ceea ce poate face banul. Nu sunt bogaţi, dar sunt bine şi se bucură de viaţă. Problema este că ei nu se bucură de viaţă la cel mai înalt nivel.
Unii oameni nu ştiu că în Biblie există cuvântul: „a se bucura", dar apostolul Pavel îl foloseşte în 1 Timotei 6:17: „Îndeamnă pe bogaţii veacului acestuia să nu se îngâmfe şi să nu-şi pună nădejdea în nişte bo­găţii nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele". Aici teologia este clară. Dumnezeu a făcut toate lucrurile şi lucrurile sunt bune (Geneza 1:31). Dumnezeu ştie că noi avem nevoie de lucruri (Matei 6:32), aşa că El ni le dă şi doreşte ca noi să ne bucurăm. Totuşi există o aten­ţionare aici: trebuie să ne bucurăm de darurile lui Dum­nezeu în umilinţă, deoarece sunt daruri, şi cu atenţie, fiindcă bogăţia este nesigură şi poate fi luată înapoi în orice moment. Şi ce este mai important, nu trebuie să lăsăm ca darurile lui Dumnezeu să ia locul lui Dumnezeu.
„Apostolul Pavel nu este împotriva dorinţei de a câştiga bani pentru nevoile noastre şi pentru nevoile altora", a scris John Piper. „El avertizează împotriva do­rinţei de a avea mai mulţi şi mai mulţi bani, astfel ca eul şi abundenţa materială pe care le pot procura, să crească". De aceea apostolul Pavel a scris: „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în laţ…” (1 Timotei 6:9, sublinierea aparţine autorului. N. Ed).
Problema nu este că banii nu satisfac, ci tocmai că satisfac. Totuşi banii satisfac doar pe acei oameni care doresc să trăiască la un nivel scăzut, unde banii le aduc cea mai mare fericire. Aceasta este ceea ce a înţeles Dom­nul Isus când a spus: „Vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea!" El a făcut o afirmaţie ase­mănătoare despre fariseii prea sfinţi şi bogaţi: Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata" (Matei 6:2).
H. H. Farmer a scris că „pentru Domnul Isus faptul teribil că ai valori false în viaţă şi că urmăreşti scopuri greşite, nu era că tu eşti condamnat la o deziluzie amară, ci tocmai că nu eşti; nu că nu realizezi ce doreşti, ci tocmai că realizezi."
Întrebarea la care fiecare dintre noi trebuie să răspundă este aceasta: „Ce mă satisface cu adevărat?" Suntem mulţumiţi să avem hrană, îmbrăcăminte şi adăpost? Sau dorim ceva mai mult decât confortul firii? Este bine să avem lucrurile pe care le pot cumpăra banii, cu condiţia să nu pierdem lucrurile pe care banii nu le pot cumpăra. Oamenii care „şi-au luat răsplata lor" sunt cei care au optat pentru a doua situaţie.
Acum putem înţelege mai bine de ce evanghelia succesului şi felul de viaţă extravagant al unor predicatori de la televizor şi al soţiilor lor, atrag admiraţia şi susţinerea din partea aşa multor telespectatori; acesta-i nivelul de viaţă pe care îl doresc şi Dumnezeu s-ar putea să le dea ce doresc. Dar aceasta-i tot ce vor primi; ei şi-au luat răsplata. Şi când viaţa s-a terminat, ei nu vor mai primi alte răsplăţi. Ocaziile lor s-au terminat.
Biblia nu laudă nici luxul, nici sărăcia; pur şi simplu ne spune să fim mulţumiţi cu satisfacerea nevoilor de bază ale vieţii (cei mai mulţi dintre noi în America avem mult mai mult decât ne trebuie şi vom avea şi mai mult de dat socoteală pentru ele.) „Să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi" (Evrei 13:5). “Dacă avem dar cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbră­căm, ne va fi de ajuns" (1 Timotei 6:8). Trebuie să deci­dem care sunt cu adevărat necesităţile noastre şi să trăim la acel nivel. Putem să folosim apoi orice altă extra-avuţie pe care o trimite Dumnezeu în drumul nostru pen­tru a ajuta pe alţii. Pur şi simplu, dacă noi avem un venit mai mare nu înseamnă că suntem datori să cheltuim mai mult, însemnă că putem să dăruim mai mult.
Al treilea mit care trebuie îngropat este că responsa­bilitatea noastră s-ar fi încheiat o dată ce am dăruit. Oamenii care au această atitudine adesea sfârşesc prin a risipi ce le-a rămas şi lasă organizaţiile pe care le susţin să risipească ce le-au dăruit. Amândouă atitudinile sunt păcate. Tot ce avem vine de la Dumnezeu şi trebuie folosit după cum ne îndrumă El: „Adu-ţi aminte de Domnul, Dumnezeul tău, căci El îţi va da putere să le câştigi" (Deuteronom 8:18). Dumnezeu este Proprietarul, noi suntem administratorii. Nu are importanţă care este proporţia venitului nostru pe care o dăm lui Dumnezeu, orice rămâne este sub autoritatea Lui. Dăruirea de 10% sau chiar 50% nu ne cumpără privilegiul de a risipi restul. Deoarece într-o zi vom da socoteala de lucrarea noastră, trebuie să fim atenţi unde punem bogăţia lui Dumnezeu. Un prieten de-al meu, care a dat o mare sumă unei organizaţii care nu merita, mi-a spus: „Eu am răs­plata mea. Eu am dat pentru Domnul şi El cunoaşte inima mea". Probabil, dar dacă dorea cu adevărat să dăruiască pentru Domnul şi să-I placă Lui, ar fi trebuit să verifice cum manipulează banii acea organizaţie şi ce rezultate are în lucrare. Cât de onorat te-ai simţi dacă ai şti că cine­va a făcut o donaţie în numele tău „Societăţii pentru recu­perarea capacelor de la sticlele folosite" sau „Comitetului pentru salvarea viermilor rătăciţi”? Administrarea biblică înseamnă că noi dăm un dar vrednic de laudă, într-un mod vrednic de laudă, unei organizaţii sau unei persoane vrednice de laudă, care vor folosi darul pentru o lucrare vrednică de toată lauda.
Teologia dărniciei creştine este rezumată în 2 Corinteni 8-9. Apostolul Pavel subliniază că dărnicia creştină trebuie motivată de har nu de vinovăţie. Cuvântul grecesc „haris” (har) este folosit de cel puţin 10 ori în aceste ca­pitole. Dăruirea prin har înseamnă să dăruieşti în ciuda împrejurărilor (8:1-2), să dai de bunăvoie şi cu bucurie (8:3-4), şi să dăruieşti ca răspuns la darurile lui Dumnezeu (8:7). Harul dăruirii se revarsă din interior, dintr-o inimă plină de recunoştinţă, nu este pompat în afară cu forţa. Dumnezeu este preocupat de dorinţa credinciosului de a dărui (8:10-12), de posibilitatea lui de a dărui (8:13-14) şi de credinţa lui (8:15). Când dăruim, Dumnezeu vede şi proporţia, nu numai porţia. El vede inima la fel ca şi mâna, El ştie că nu putem da ce nu avem, dar vrea să fim generoşi cu ce avem. Harul dăruirii cere o atitudine de credinţă în Dumnezeul cel viu, credinţă asemănătoare cu a semănătorului când îşi seamănă sămânţa (9:6-11).
Apostolul Pavel n-a vorbit numai despre dăruire; el a vorbit şi despre primire (8:16-9:5). Un comitet ad-hoc, ales din Bisericile dintre Neamuri, călătorea cu el, ca să primească donaţiile din dragoste şi să le ducă evreilor săraci din Iudeea. De ce nu a dus darul apostolul Pavel însuşi? De ce i-a implicat pe ceilalţi? Desigur era periculos pentru un singur om să transporte o sumă mare de bani. De asemenea, apostolul Pavel dorea ca darul să creeze o unitate creştină, aşa că diferite Biserici erau reprezentate în misiune.
Dar era şi un al treilea motiv: „Căci căutăm să lu­crăm cinstit nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi înaintea oamenilor" (2 Corinteni 8:21). Pavel nu voia să dea cuiva vreun motiv de suspiciune cu privire la manipularea banilor. De aici un comitet reprezentativ. Nu era destul pentru Pavel să le spună Bisericilor: „Domnul ştie ce fac cu banii aceştia". El a fost deschis şi cinstit în problemele financiare şi a vrut ca Bisericile să cunoască ce făcea el. Duşmanilor le-ar fi plăcut să-l acuze de necinste.
Metoda apostolului Pavel îmi sugerează că fiecare organizaţie religioasă ar trebui să aibă grijă ca tot venitul să fie mânuit în mod cinstit. Aceasta înseamnă ca darurile primite să fie folosite pentru scopurile pentru care au fost date. De asemenea, presupune ca fondurile cu restricţii să rămână aşa, iar toate celelalte să fie întrebuinţate con­form bugetului. Metodele contabile cer ca rapoarte re­gulate să fie prezentate comitetului şi anual să fie făcută o revizie. Comitetul trebuie să aibă grijă ca nici un mem­bru al organizaţiei să nu profite personal din această lu­crare şi ca orice informaţie oficială să fie la dispoziţia celor ce o cer.
La fel ca mulţi creştini, soţia mea şi cu mine primim multe scrisori de la organizaţii care ne cer ajutor. Aceasta nu ne deranjează, din contră ne place să ştim ce se pe­trece în lumea evanghelică. Am învăţat că Dumnezeu nu aşteaptă ca noi să susţinem pe oricine, dar ne vrea infor­maţi. Unele din aceste scrisori le aruncăm imediat la coş, fiindcă nu avem încredere în organizaţiile care le-au trimis. Ce mai rămâne, citim şi luăm în considerare. De-a lungul anilor, Dumnezeu ne-a ajutat să dăruim pentru unele lucrări despre care ştim că sunt sănătoase şi de încredere şi nu ne simţim deloc vinovaţi dacă nu dăm şi altora. Dacă Dumnezeu vrea ca noi să dăruim, El ne îndrumă şi face darul posibil.
Misiunea la care lucrez acum, „Înapoi la Biblie", a ajutat la înfiinţarea Comitetului Evanghelic pentru Contabilitate Financiară (ECFA), o agenţie independentă, care are grijă ca membrii săi să menţină standarde fiscale înalte şi integritate organizaţională. În acelaşi timp, apar­ţinem de Asociaţia Interdenominaţională pentru Misiunea Străină (IFMA), care la fel are standarde înalte pentru membrii săi. Cea mai nouă agenţie de verificare este Comisia de Etică şi Integritate Financiară a Radiodifu­ziunii Religioase Naţionale (EFICOM).
Sincer, aş fi foarte circumspect să dăruiesc vreunei organizaţii care nu este membră a unei agenţii de verificare demnă de încredere. Prin „demnă de încredere", înţeleg o agenţie care are standarde înalte şi căreia nu-i este frică să-şi disciplineze membrii când este cazul. Se cere mai mult decât o listă de standarde, ca disciplina să fie efi­cientă; îţi trebuie de asemenea curaj, în special dacă dis­ciplinezi un predicator care este popular.
În timp ce emit aceste avertizări, lăsaţi-mă să spun câteva cuvinte despre acele organizaţii care au un mare număr de rude ale directorului în comitet sau pe statul de plată: examinaţi-le cu atenţie.
Şi lăsaţi-mă să vă avertizez despre organizaţiile care folosesc metode de strângere a fondurilor, care ridică semne de întrebare, de ex. inventând o criză sau două anual, sau care oferă mărfuri de o valoare mai mare decât suma darului. Nu fiecare este de acord cu noi, dar soţiei mele şi mie nu ne place să fim inundaţi cu poşta - am primit chiar trei scrisori de cerere într-o săptămână, de la aceeaşi organizaţie; şi nici nu ne plac solicitările la telefon. Într-o zi, am ameninţat că voi avea un număr de telefon neînregistrat, nu pentru că comercianţii locali ne deranjau cu reclame la mărfurile lor ci din cauza misiunilor creş­tine care solicitau ajutor. Înainte ca ei să vorbească spu­neam: NU!
Am auzit despre un om care, venind acasă dintr-o excursie, a găsit în cutia poştei un aviz pentru o recoman­dată, aşa că s-a grăbit să meargă s-o ridice de la poştă. Poate câştigase premiul cel mare la Reader’s Digest! Dar scrisoarea - ţineţi minte, recomandată! - era de la un tele-evanghelist, care cerea o donaţie ca să ajute misiunea lui care trecea printr-o ultimă criză. Omul ştia că nu poate să-şi şteargă numele de pe lista donatorilor acelei misiuni, dar a hotărât să nu mai citească nici o scrisoare de la acel evanghelist şi nici să nu-i mai urmărească programul la televizor.
Un ascultător la radio, din Ohio, m-a sunat ca să-mi îm­părtăşească o problemă, şi în cursul conversaţiei mi-a relatat:
„Am un număr de telefon neînregistrat. Într-o seară primesc un telefon de la... (şi-mi numeşte o emisiune religioasă de la televizor), care mi-a cerut o mare donaţie. Am fost cu adevărat surprins şi i-am întrebat cum au obţinut numărul meu de telefon din moment ce nu era înregistrat. Tânăra a început pe ocolite: “Oh, sunt multe căi prin care putem să obţinem numerele”. Acum, de ce o aşa-zisă lucrare creştină violează izolarea unui om şi apoi minte?"
“Dacă nu primim de la dvs., astăzi, lucrarea noastră va trebui să fie închisă la sfârşitul săptămânii!" Aţi văzut vreodată o asemenea scrisoare sau aţi auzit despre aceas­ta la radio sau la televizor? Sper că nu credeţi una ca asta. Ce spuneţi despre următoarea: „Dacă misiunea noastră se închide, aceasta va afecta lucrarea Evangheliei în toată lumea!" Cine a făcut „lucrarea Evangheliei" înainte de a apărea ei pe scenă? Astfel de exagerări nu aparţin lu­crării creştine.
Probabil acestea sunt cazuri extreme, dar ele ilustrează problema de care sunt preocupat: metodele nepotrivite de a strânge fonduri. În Biserica primară, slujitorii lui Dumnezeu îşi achitau notele de plată lucrând, sau acceptând ajutor de la persoane particulare, sau primind donaţii de la Bisericile locale. Apostolul Pavel nu s-a simţit stân­jenit să le comunice oamenilor nevoile sale şi să ceară ajutorul lor în rugăciune. Fără îndoială că unii dintre prie­tenii lui au făcut mai mult decât să se roage; ei i-au trimis daruri ca să-l ajute în lucrarea lui. Nu văd nimic greşit în a scrie scrisori la prietenii care vor să audă despre lucra­rea noastră şi să le dăm informaţiile necesare care să-i călăuzească în rugăciunile şi donaţiile lor. Comunicarea este un lucru; manipularea este cu totul altceva.
Există o strânsă legătură între corectitudinea contabilă şi credincioşia în lucrare. Oamenilor cărora nu le poţi încredinţa bogăţiile lui Dumnezeu, nu le poţi încredinţa nici adevărul lui Dumnezeu. Domnul nostru a spus: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este cre­dincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mari. Deci dacă n-aţi fost credincioşi cu bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii?" (Luca 16:10-11).
Cea mai mare bogăţie în lumea aceasta este „Împă­răţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui" (Matei 6:33). Această bogăţie trebuie s-o căutăm cu prioritate, Dum­nezeu Se va îngriji de orice altceva.
Am o presimţire că multe misiuni creştine şi Biserici locale, vor trece prin grele încercări în lunile viitoare. Dumnezeu clatină lucrurile „tocmai ca să rămână lucrurile care nu se clatină" (Evrei 12:27, dar citiţi şi v. 25-29). Va fi un timp pentru o cercetare dureroasă, dar aceasta n-a rănit niciodată vreo organizaţie. De asemenea, va fi un timp de jertfire şi de predare, probabil chiar de persecuţii; dar aceste necazuri ne vor apropia de Dumnezeu.
„Căci suntem în clipa când judecata stă să încea­pă de la casa lui Dumnezeu" (1 Petru 4:17).