Criza integrităŢii de Warren W. Wiersbe Cuprins


CAPITOLUL 5 RESPONSABILITATEA



Yüklə 373,47 Kb.
səhifə3/7
tarix17.01.2019
ölçüsü373,47 Kb.
#99154
1   2   3   4   5   6   7

CAPITOLUL 5

RESPONSABILITATEA
Nu este nimic atrăgător în Evanghelie pentru omul firesc; singurul om care găseşte Evanghelia atrăgătoare este omul care este convins de păcat” (*)

Oswald Chambers


(*) Din The Best From All His Books de Oswald Chambers comp. Harry Verploegh (Nashville: Oliver-Nelson, 1987), p. 141.
Toţi cei implicaţi în publicistică au ceva de comentat cu privire la predicatori şi bani, la predicatori şi morală, dar nu spun multe despre adevărata problemă: predicatorii şi mesajul. Singura persoană pe care am auzit-o menţio­nând această problemă teologică, a fost Chuck Colson într-un cuvânt pe care l-a adresat la Congresul Editorilor de Cărţi Creştine din anul 1987. A mai făcut o declaraţie asemănătoare şi în cartea sa Împărăţii în conflict. Iată ce a scris el: „Efectul predicaţii unei teologii false poate fi dezastruos. Mulţi atribuie căderea lui Jim şi Tammy Bakker lăcomiei, indiscreţiilor sexuale sau corupţiei puterii. Desigur, aceştia au fost factori serioşi, care au contribuit la cădere. Dar cauza căderii lor este faptul că de ani de zile, soţii Bakker au predicat o evanghelie falsă a bunăstării materiale. În mod tragic s-au autoînşelat ajungând să creadă ei înşişi propriul lor mesaj fals".
În timp ce Chuck vorbea în seara aceea, am deschis Biblia la 1 Tesaloniceni 2:3-5 şi am citit: „Căci propovăduirea noastră nu se întemeiază nici pe rătăcire, nici pe necurăţie, nici pe viclenie. Ci, fiindcă Dumnezeu ne-a găsit vrednici să ne încredinţeze Evanghelia, căutăm să vorbim aşa ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează inima. În adevăr, cum bine ştiţi, niciodată n-am întrebuinţat vorbe măgulitoare, nici haina lăcomiei: martor este Dumnezeu”.
Slujitorii Domnului sunt administratori, desemnaţi în mod divin, cărora li s-a încredinţat Evanghelia". Această numire este un mare privilegiu, dar şi o deosebită respon­sabilitate. „Încolo ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare să fie găsit credincios…” (1 Corinteni 4:2). Această credincioşie implică cel puţin trei elemente, care trebuie să fie corecte: mesajul („căci propovăduirea noastră nu se întemeiază pe rătăcire"), motivul („sau pe necurăţie") şi metoda („nici pe viclenie"). Să analizăm aceste elemente şi să vedem care este le­gătura lor cu criza integrităţii.
Mesajul trebuie să fie corect, şi acest mesaj este Evanghelia lui Isus Cristos, Evanghelia harului lui Dum­nezeu. Există doar o singură Evanghelie, şi ea este axată pe moartea, înmormântarea şi învierea Domnului Isus Cristos. Evanghelia (Vestea Bună) este „că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, ...a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi" (1 Corinteni 15:3-4). Păcătoşii care se pocăiesc şi cred în Isus Cristos sunt iertaţi şi primesc de la Dumnezeu darul vieţii veşnice (1 Ioan 5:10-13).
Dumnezeu este atât de gelos cu privire la acest me­saj, încât spune: „Să fie anatema oricine propovăduieşte altă Evanghelie" (Galateni 1:6-9). Toţi cei ce schimbă acest mesaj adăugând ceva la el, scoţând ceva din el, sau modificându-l, sunt învăţători falşi, care sunt necredincioşi faţă de Dumnezeu şi în pericol de a fi ju­decaţi de El. Mesajul lor este „rătăcire". Moderna „evan­ghelie a succesului" se potriveşte perfect unei societăţi ca a noastră, care se închină la sănătate, bogăţie şi feri­cire. Cei care propovăduiesc această evanghelie, scormo­nesc ici şi colo în Vechiul Testament ca să scoată la ivea­lă textele lor justificative şi, în mod intenţionat, resping „tot planul lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 20:27). Evanghelia succesului este un mesaj ieftin pentru oamenii care caută o reparaţie rapidă a vieţii lor, dar nu o schimbare perma­nentă a caracterului lor. A. W. Tozer spunea, pe bună dreptate: „Se pare că prea mulţi creştini doresc să se bucure de emoţia sentimentului de a se simţi drepţi, dar nu doresc să sufere consecinţele de a fi drepţi".
De ce este Dumnezeu atât de preocupat ca noi să predicăm adevăratul mesaj? Fiindcă Dumnezeu pretinde integritate, şi o evanghelie falsă distruge integritatea. Să începem prin a arăta că mesajul Evangheliei este în mod vital legat de însăşi natura lui Dumnezeu. Domnul Isus nu salvează pur şi simplu, El este Salvatorul. Când schimbăm mesajul lui Dumnezeu, schimbăm şi Dum­nezeul mesajului. Dumnezeul predicatorilor „succesului" nu este Dumnezeul Bibliei şi nici al Bisericii istorice. Este un dumnezeu fabricat, un idol. A. W. Tozer ne reaminteşte: „Esenţa idolatriei este reprezentarea gândurilor despre Dumnezeu, gânduri care nu sunt vrednice de El". Populara „evanghelie a succesului" încearcă să ne facă să credem că cea mai mare preocupare a lui Dumnezeu este să ne facă fericiţi, nu să ne facă sfinţi, şi că El este preocupat mai mult de fizic şi materie, decât de moral şi spiritual. „Dumnezeul succesului" este un comi­sionar ceresc, a cărui singură responsabilitate este să răspundă la orice chemare a noastră şi să se asigure că noi ne bucurăm de viaţă.
Când îi ascult pe aceşti predicatori, îmi vin în minte câteva întrebări: „Unde este, în teologia lor, Dumnezeul lui Avraam căruia i s-a cerut să-şi sacrifice singurul lui fiu? Unde este Dumnezeul lui Isaac, care a acceptat de bună voie să se pună el însuşi pe altar? Unde este Dumnezeul lui Iacov, ai cărui fii i-au produs durere şi ruşine? Unde este Dumnezeul lui Moise, care n-a intrat în ţara promisă fiindcă nu I-a acordat lui Dumnezeu slava cuvenită? Unde este Dumnezeul apostolilor, care erau arestaţi, bătuţi, şi în final omorâţi, fiindcă nu puteau să nu vorbească despre Isus? Unde este Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Care a suferit ca nimeni altul “pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit?” (Isaia 53:4). Nu-L găsesc pe acest Dumnezeu în predicile lor. De ce? Din cauză că nu se potriveşte mesajului lor. Ei au o Evanghelie fără integritate, total diferită de Dumnezeul pe care ei susţin că Îl reprezintă. O Evanghelie parţială nu mai este Evanghelie, pentru că nu poate fi o veste bună când Dumnezeu este lăsat afară.
Ultimul meu „şef”, Theodore H. Epp, a participat la un congres, la care era programat să vorbească unul dintre predicatorii populari. Fratele Epp dorea să-l asculte personal pe acest om renumit, aşa că s-a dus la adunare cu Biblia în mână. Imaginaţi-vă surpriza sa când l-a auzit pe vorbitor spunând (aici parafrazez): „Observaţi că n-am Biblia. Am încetat să mai folosesc Biblia la amvon. Oamenii nu vor predici; ei vor să audă ce înseamnă Dumnezeu pentru noi, în propriile noastre vieţi”.
Fratele Epp a fost atât de îndurerat, încât a părăsit sala, a mers în camera lui, a căzut în genunchi şi I-a cerut iertare lui Dumnezeu pentru că a participat la acea întâlnire şi chiar la acel congres. Şi-a împachetat lucrurile, a anunţat la recepţie şi a plecat acasă.
„Sarcina noastră nu este să le dăm oamenilor ce vor", obişnuia el să spună. „Sarcina noastră este să le dăm ceea ce le este necesar şi să încercăm să-i facem să dorească aceasta". Pentru el, lucrul cel mai important era să vorbească despre „cuvântul adevărului".
Evanghelia succesului nu numai că prezintă o imagine deformată a lui Dumnezeu, dar perverteşte doctrina biblică despre Persoana şi lucrarea Domnului Isus Cristos. Dumnezeu are tot dreptul să judece pe cei care predică o evanghelie falsă, fiindcă mesajul Evangheliei L-a cos­tat enorm. Preţul plătit a fost însăşi viaţa Fiului Său. Dom­nul Isus Şi-a vărsat sângele pentru ca să satisfacă legea sfântă a lui Dumnezeu, aşa ca păcătoşii pierduţi să poată fi iertaţi şi împăcaţi cu Dumnezeu. Domnul Isus n-a murit ca să ne facă sănătoşi, bogaţi şi fericiţi; El a murit ca să ne facă sfinţi. Să transformi Calvarul într-o carte de credit sfinţită, care să ne dea ocazia să risipim în plăceri, înseamnă să ieftineşti cel mai costisitor lucru pe care L-a făcut Dumnezeu vreodată.
Am menţionat că ultimul ţel al lui Dumnezeu în isto­rie, este de „a-Şj uni iarăşi într-unul, în Cristos, toate lucrurile" (Efeseni 1:10). Atunci şi numai atunci, tru­purile noastre vor fi deplin transformate şi eliberate de poverile acestei vieţi. Ţelul lui Dumnezeu cu privire la fiecare dintre noi, în mod personal, este ca „noi să fim asemenea chipului Fiului Său" (Romani 8:29). El do­reşte să fim făcuţi asemenea Domnului Isus şi începe acest proces imediat ce ne-am născut în familia Sa. Pe măsură ce creştem în viaţa creştină, „...suntem schim­baţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului" (2 Corinteni 3:18).
Dar predicatorii succesului nu văd în asemănarea cu Cristos scopul vieţii creştine. Desigur trebuie să-i stingherească atunci când sunt puşi faţă în faţă cu faptul că, potrivit mesajului lor, Domnul Isus n-a fost un succes. El n-a fost bogat şi Şi-a petrecut viaţa identificându-Se cu săracii şi cu proscrişii. El a fost un „Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa" (Isaia 53:3), nu o celebritate care să se bucure de o viaţă extravagantă. Poate greşesc, dar cred că dacă Domnul Isus ar fi astăzi pe pământ, ar con­damna stilul de viaţă extravagant şi împopoţonat al aces­tor pastori ai succesului şi ai adepţilor lor. În viaţa şi lu­crarea Sa, în învăţăturile Sale şi în special în moartea Sa, Isus Cristos a respins evanghelia succesului.
Predicatorii succesului ne dau o imagine deformată a lui Dumnezeu, a Mântuitorului, a vieţii creştine şi de asemenea a Bisericii. După ei, Biserica lui Isus Cristos este o adunare de oameni fericiţi, care se bucură de viaţă. Conform Bibliei mele, Biserica este o adunare de oameni răniţi, care urmăresc sfinţirea înaintea lui Dumnezeu şi caută să fie de ajutor unei lumi aflate în nevoi. Da, trebuie să fie sărbătoare şi bucurie când Biserica se strânge la închinăciune, dar de asemenea se cer a fi împărtăşite poverile şi spălate rănile, trebuie să fie vindecate inimile zdrobite. Conform evangheliei succesului însă, creştinii n-ar trebui să aibă deloc răni.
Biserica este o familie care se adună împreună pentru încurajare, hrană spirituală şi disciplină. Este o armată care se adună pentru a fi echipată de luptă şi care să asculte ordinele de înaintare ale lui Dumnezeu. Este o turmă care caută protecţia lui Dumnezeu într-o lume periculoasă, o mireasă care îşi exprimă devotamentul faţă de Mirele ceresc, un grup de sclavi care caută să îndeplinească voia Stăpânului lor. Ne strângem nu ca să scăpăm de viaţă, ci pentru a fi echipaţi şi încurajaţi să mergem înapoi în viaţă, cu sarcinile şi bătăliile ei. Da, avem bucuriile noastre, dar nu acestea sunt scopul prin­cipal. Scopurile noastre sunt sfinţirea şi ajutorarea; fericirea este doar un rezultat adiţional.
Când Biserica predică un mesaj greşit, sfâşie lucrurile şi slujirea îşi pierde integritatea. Nu putem despărţi mesajul nostru de esenţa lui Dumnezeu, de ceea ce a făcut El la Calvar, de ceea ce face El astăzi şi de ceea ce va face El în viitor. Dar tocmai aceasta au făcut vânzătorii de suc­ces. Odată ce îţi fabrici propria ta Evanghelie, nu mai este mult până începi să o practici şi atunci îţi pierzi integritatea.
Amintiţi-vă de procesul descris în 1 Ioan 1:5-10. Mai întâi, îi minţi pe alţii şi încetezi practicarea adevărului (v. 6); apoi începi să te minţi pe tine însuţi şi pierzi adevărul (v. 8). În sfârşit, începi să-L minţi pe Dumnezeu şi Îl faci pe El mincinos, iar drept rezultat pierzi Cuvântul Său (v. 10). Apostolul Ioan a arătat clar că lucrarea implică integritate şi că nu trebuie să separi mesagerul de mesaj. Când le separi, atât mesagerul cât şi mesajul îşi pierd integritatea.
Nu este suficient să predicăm mesajul cel adevărat; trebuie şi să-l predicăm din motive curate, pentru că propovăduirea noastră nu se întemeiază pe... necurăţie" (1 Tesaloniceni 2:3). New International Version (noua versiune internaţională a Bibliei) traduce: „din motive necurate". Pavel n-a căutat să le placă oamenilor, aşa ca să poată deveni un predicator popular, nici n-a exploatat oamenii ca să devină un predicator bogat. Motivul de bază al lucrării sale a fost să placă lui Dumnezeu, şi acest motiv l-a împins înainte. El ştia că Dumnezeu îi încearcă încontinuu inima ca să vadă dacă motivele sale sunt curate.
În Walden, Henry David Thoreau a scris: „Nu este nici un miros atât de greu ca acela care emană dintr-o bunătate stricată". Şi puţine lucruri strică bunătatea noastră atât de mult ca lăcomia, dorinţa de a fi populari şi sim­ţământul fermecător pe care-l trăim când ne exercităm puterea asupra oamenilor, a celor ce ne acordă admiraţia lor idolatră. Când motivele sunt necurate, lucrarea este necurată şi consecinţele sunt tragice, pentru noi, pentru cei ce ne urmează şi pentru întreaga Biserică.
Probabil că este imposibil pentru oricine în această lume să lucreze absolut din motive pure, dar prin harul lui Dumnezeu putem încerca. Când constatăm că rezistăm la critică şi cultivăm lauda, ştim că ceva este greşit. Când începem să credem cu adevărat toate cuvintele bune pe care le spun oamenii despre noi, suntem în pericol. Dacă inimile noastre stau drept înaintea lui Dumnezeu, lauda ar trebui să ne umilească, nu să ne flateze.
În ultimii ani, Biserica a avut prea multe celebrităţi şi prea puţini slujitori, prea mulţi oameni cu multe medalii, dar fără cicatrice. Dacă te uiţi la viaţa lor şi asculţi mesa­jele lor, nu vei şti niciodată că Evanghelia este despre un evreu umil, sărac, respins şi crucificat; nici nu vei bănui că El a spus: „Ferice de voi care sunteţi săraci pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră" (Luca 6:20), sau: „...vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea” (Luca 6:24). O celebritate reli­gioasă îşi fabrică mesajul care îi va mări popularitatea şi probabil îi va înmulţi venitul. Un slujitor adevărat este preocupat de integritate, atât de integritatea sa personală cât şi de integritatea mesajului.
Într-un capitol viitor voi avea mai multe de spus de­spre pericolul banilor şi al puterii pentru un slujitor al lui Dumnezeu. Să vedem acum, a treia preocupare a lui Pavel: metodele trebuie să fie corecte.
Nu este loc pentru „viclenie" în slujirea Evangheliei. Înşelăciunea nu-şi are locul în propovăduirea Evangheliei. Frauda şi credinţa nu merg împreună. Am auzit creştini sinceri spunând: „Nu-mi pasă care sunt metodele voastre atâta timp cât mesajul este curat!" Ei ar trebui să ia în con­siderare faptul fundamental că mesajul ajută la determi­narea metodei. Unele metode în slujirea Evangheliei nu sunt demne de Evanghelie. Cuvântul grecesc viclean, tra­dus, înseamnă momeală de prins. În toată activitatea lui cu oamenii, Pavel a fost deschis şi cinstit. El nu a încercat să-i prindă cu o momeală aşa ca să-i agaţe de Evanghelie. Un prieten de-al meu făcea parte din comitetul de conducere al unei Biserici păstorite de un pastor popular şi de succes. L-am întrebat de ce pastorul său nu predică niciodată despre păcat, pocăinţă sau judecată.
„Pentru că ştie că cei mai mulţi oameni n-ar asculta astfel de predici", a răspuns prietenul meu. „El îi “momeşte” cu predicile sale despre prosperitate şi apoi membrii comitetului lucrează în spatele scenei să fie siguri că oamenii înţeleg Evanghelia".
Nu găsesc acest fel de slujire nicăieri în activitatea Domnului Isus, a ucenicilor Săi, a Bisericii primare. Domnul Isus folosea uneori imagini interesante ca să atragă atenţia oamenilor, dar întotdeauna i-a confruntat cu păcatele lor. A câştigat atenţia femeii de la fântână dis­cutând despre „apa vie", dar a pus-o faţă în faţă cu păca­tele ei. „Du-te şi cheamă pe bărbatul tău să vină aici" (Ioan 4:16). Domnul Isus era departe de a fi un pastor al succesului. De fapt unele din mesajele Sale au fost aşa de acuzatoare, încât ascultătorii Săi au vrut să-L omoare. Predici care măgulesc păcătoşii nu vor avea niciodată ca rezultat mântuirea lor. Am auzit odată un evanghelist care îi felicita pe oamenii ce veneau în faţa amvonului spre a discuta cu consilierii pregătiţi să dea îndrumări; în timp ce el îi felicita, de fapt contrazicea chiar Evanghelia pe care o predicase. Predicarea adevărată a Evangheliei Îl slăveşte pe Dumnezeu şi îl condamnă pe păcătosul pierdut; nu încurajează mândria păcătosului. Mai presus de orice, eul păcătos al omului trebuie să fie zdrobit îna­intea sfinţeniei lui Dumnezeu; şi mesajul Evangheliei tocmai aceasta învaţă. Înainte ca să credem vestea bună despre Domnul Isus, trebuie să acceptăm vestea rea de­spre noi înşine.
Măgulirea a fost denumită ca „manipulare, nu co­municare". Când începem să manipulăm oamenii în loc să-i slujim, încetăm să mai fim ispravnicii credincioşi ai Evangheliei şi le răpim oamenilor ocazia de a lua decizii responsabile pentru Isus Cristos. Domnul Isus şi apostolul Pavel au convins oamenii; ei nu i-au sedus, nu i-au con­strâns, nu i-au exploatat. Evanghelia neagă capacitatea păcătosului de a se salva el însuşi, dar nu îi ia respon­sabilitatea de a asculta poruncile lui Dumnezeu.
Măgulirea este numai un mijloc pe care acei pastori îl folosesc ca momeală în undiţa cu care prind peştii imprudenţi. Un alt şiretlic este să oferi răspunsuri simple la întrebări foarte complexe. Predicatorul care strigă: „Isus este răspunsul!" face, fără îndoială, o declaraţie adevărată. Dar el procedează la fel ca doctorul care le spune pacien­ţilor din sala de aşteptare: „Operaţia este răspunsul". Este pură demagogie, chiar dacă este susţinută cu un verset biblic.
Cineva, cred că Mark Twain, a spus că minciuna aleargă în jurul pământului în timp ce adevărul abia îşi trage cizmele. Şi avea dreptate. Natura umană căzută doreşte să creadă minciuni, în special „minciuni religioase", care fac drum uşor demagogului. James Fenimore Cooper a definit demagogul ca „unul care îşi vede de propriile sale interese în timp ce afectează un devota­ment mare faţă de interesele oamenilor". Dintre toţi demagogii, cei religioşi sunt cei mai vrednici de dispreţ. Ei ştiu cum să pună momeala în undiţă.
Abia intrasem cu soţia mea într-un hotel unde aveam rezervată camera, în Orlando, Florida, când o tânără prietenoasă s-a apropiat de noi şi ne-a oferit un transport gratis la Disney Park. „Radarul" meu a intrat imediat în funcţiune şi am întrebat-o: „Ce trebuie să facem în schimb pentru această favoare?" Atunci adevărul a ieşit la iveală: tot ce aveam de făcut era să acordăm câteva ore din vacanţa noastră ca să vizionăm un film şi să vizităm un teren unde urma să se construiască un nou cartier de locuinţe. Aceşti beneficiari de pe urma construcţiilor ştiau cum să pună momeala în undiţă, dar cel puţin erau cinstiţi. Aceasta este mai mult decât pot spune despre unii predicatori.
Din nefericire, mulţi creştini, puşi faţă în faţă cu o lu­crare, nu ştiu să gândească teologic şi să pună întrebări exacte. Le lipseşte discernământul spiritual, iar pe de altă parte n-au încredere în cei care au acest discernământ. Pastorul credincios care îşi avertizează turma cu privire la un predicator de succes, mai mult ca sigur că va auzi comentarii de genul: „Oh, eşti gelos pe succesul lui! Ţi-e teamă că vom începe să-i trimitem bani!"
Când eram în primele săptămâni, în calitate de pastor senior la Biserica Moody din Chicago, am fost surprins când unul din vechii membri m-a întrebat: „Când îl veţi invita pe…….. să vorbească aici?" şi mi-a spus numele unui cunoscut vorbitor la televiziune a cărui teologie şi etică le consider deplorabile.
„Niciodată", am răspuns. „Nu vreau ca oamenii să creadă că această Biserică este de acord cu mesajul sau cu stilul lui de viaţă".
“Dar el va atrage o mare mulţime”.
“Noi nu suntem aici să atragem o mare mulţime", am spus. “Noi suntem aici ca să construim o Biserică. El nu ne poate ajuta”.
Nu l-am mai văzut prea des pe acel membru în anii care au urmat. Ce tragic că i-a lipsit capacitatea de a de­tecta frauda religioasă când a întâlnit-o, chiar dacă în viaţa sa a avut parte să asculte pe unii dintre cei mai buni predicatori şi învăţători ai Bibliei. Şi nici nu a vrut să accepte evaluarea pastorului său. Din fericire, a fost o excepţie.
Ceea ce credem, determină felul de a ne comporta, şi amândouă determină ce vom deveni. Dacă credem adevărul, adevărul ne va sfinţi (Ioan 17:17) şi ne va face liberi (Ioan 8:31-32). Dacă credem minciuni, treptat vom deveni o minciună, deoarece ne pierdem integritatea şi începem să practicăm duplicitatea. Este un principiu fundamental că vom deveni asemenea dumnezeului căruia ne închinăm. Dacă este un dumnezeu fals, vom deveni falşi. „Ca ei (idolii falşi) sunt toţi cei ce-i fac, toţi cei ce se încred în ei" (Psalmul 115:8).
„Copilaşilor, păziţi-vă de idoli" (1 Ioan 5:21).
CAPITOLUL 6

REPROŞURILE
Predica îi este indispensabilă creştinismului. Fără predică, o parte necesară a autenticităţii lui este pierdută. Deoarece creştinismul este, în chiar esenţa lui, o religie a Cuvântului lui Dumnezeu” (*)

John R. W. Stott



(*) Din Between Two Worlds de John R. W. Stott (Grand Rapids: Eerdmans, 1982), p. 15.
Concluzia mea este că aceşti predicatori falşi au creat creştini falşi, predicând un mesaj fals, determinaţi de motive false. Cam atât despre diagnostic; să vedem acum remediul. Ce fel de predicatori ne trebuie astăzi în Biserică? Şi ce fel de conducători?
Să începem cu predicatorii. Biserica astăzi are nevoie de predicatori ca Ieremia şi ca Ioan Botezătorul.
Este interesant cât de mult se aseamănă aceşti doi oameni şi cât de mult putem învăţa de la ei. Amândoi au fost născuţi pentru a fi preoţi, dar au fost chemaţi să fie profeţi. Dacă ar trebui să aleg, aş prefera să fiu preot decât profet. În definitiv, slujba unui preot evreu era o rutină. Tot ce avea acesta de făcut, era să studieze cărţile lui Moise şi să urmărească regulile şi datele poruncite de Dumnezeu. Erau puţine surprize la altar şi rareori se întâmpla să ai necazuri cu oamenii. Pur şi simplu preotul îşi făcea slujba care îi era repartizată şi se întorcea la cărţile sale.
Nu tot aşa era cu profetul. De la o zi la alta profetul nu ştia niciodată care va fi misiunea sa. Nu numai că trebuia să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu, dar trebuia să înţeleagă oamenii şi timpul în care trăia; trebuia să ştie cum să aplice Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu, la timpul lui schimbător. Preotul putea să-şi facă slujba fără să ţină seama de evenimentele zilei, dar profetul nu. El trebuia să ştie ce se întâmplă. Preotul era în siguranţă; profetul era vulnerabil. Preotul putea să-şi ţină gura în­chisă, profetul trebuia să spună mesajul lui Dumnezeu, fie că oamenii doreau sau nu să asculte.
Îţi trebuia curaj ca să fii profet. Atât Ieremia cât şi Ioan Botezătorul au confruntat oameni puternici şi mul­ţimi vrăjmaşe în timp ce vesteau adevărul lui Dumnezeu; amândoi au fost ucişi fiindcă au fost credincioşi acelui adevăr. Din punct de vedere uman, amândoi au falimentat.
Slujba preoţească nu era în principal o slujbă a Cu­vântului, chiar dacă preoţii trebuiau să înveţe pe popor legile lui Dumnezeu. Preoţii dirijau o slujbă „prescrisă". Tot ce aveau de făcut era să urmărească regulile scrise în cărţile lor şi să fie atenţi ca ceremonia să nu devină ritual. Vai, deseori tocmai aceasta se întâmpla!
Preoţii Vechiului Testament aveau de-a face cu exteriorul religiei lor, sacrificiile şi spălatul, dietele şi zilele speciale. Profeţii aveau de-a face cu interiorul. Ei trebuiau să încerce să schimbe inimile omeneşti păcătoase; şi aceasta nu era uşor de realizat. Era multă religie populară în zilele lui Ieremia şi ale lui Ioan Botezătorul, dar ea nu ajungea la inimile oamenilor.
Un profet trebuia să fie radical şi să ajungă la rădă­cina fiecărei probleme. (Cuvântul radical vine din latines­cul radix, care înseamnă „rădăcină"). De aceea Ioan Bote­zătorul a strigat: „Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor" (Matei 3:10); şi de aceea Ieremia a denunţat profeţii falşi, care aplicau alifie când, de fapt, ar fi trebuit să opereze (Ieremia 6:13-14). Dacă Ieremia şi Ioan ar fi venit ca preoţi şi nu ca profeţi, conducătorii poate că i-ar fi acceptat; dar fiindcă lucrarea lor era profetică, con­ducătorii li s-au împotrivit şi, în cele din urmă, i-au eliminat.
Sarcina principală a preotului era să păstreze trecutul şi să apere starea prezentă. Sarcina profetului era să interpreteze prezentul în lumina trecutului şi apoi să dea o orientare care să ajute la garantarea viitorului. Ioan şi Ieremia au sfidat starea de lucruri existentă pe vremea lor şi au îndrăznit să anunţe că Dumnezeu era gata să clatine şi să schimbe lucrurile. Oamenii care doresc o religie confortabilă nu răspund bucuroşi unui astfel de mesaj.
Fiindcă Ieremia era un profet al inimii, el a privit dincolo de exteriorul religiei evreieşti şi a văzut mai adânc adevărurile spirituale care erau implicate. Evreii îşi venerau Templul dar curând acesta avea să fie distrus (Ieremia 7:4-11). Dumnezeu va construi într-o zi un templu care nu va mai putea fi distrus. Ei slăveau Legea şi legământul, dar Dumnezeu va face un legământ nou, care va fi scris pe inimi şi nu pe pietre (Ieremia 31:31-34). De fapt, va veni ziua când preţiosul chivot al legământului va fi dus departe şi nu i se va simţi lipsa (Ieremia 3:16-17), fiindcă Dumnezeu va locui în poporul Său într-un fel nou şi viu. Chiar circumcizia (Ieremia 4:4) şi jertfele (Ieremia 7:21) vor fi înlocuite cu ceva mult mai minunat, spiritual şi veşnic.
Desigur, toate aceste lucruri erau binecuvântări pentru naţiune; dar ele luau locul credinţei în Dumnezeu. Ieremia vedea ceea ce falşii profeţi refuzau să vadă, că bine­cuvântările lor deveneau blesteme şi îi duceau spre robie: „Voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare care nu slu­jesc la nimic" (Ieremia 7:8).
Dacă vrei să afli ce greu este pentru unii oameni să renunţe la mobila credinţei lor şi să facă loc la ceva nou, doar implică-te într-un program de construcţie sau în­cearcă să muţi o clasă de studiu biblic pentru adulţi în altă cameră.
În primii ani ai pastoralului, Dumnezeu ne-a condus la demolarea clădirii bisericii şi la construirea unui nou edificiu. Fiind tânăr şi zelos, am crezut că oamenii se vor bucura; dar nu s-au bucurat toţi. Faptul că vechea clădire era construită din tablă ondulată (Doamne, Te rugăm, să nu plouă!), făcea ca ea să fie total inadecvată şi e foarte curios că autorităţile în materie de construcţie n-au influ­enţat acea minoritate. Până în ziua când a sosit echipa de demolare, i-am auzit rugându-se: „Îţi mulţumim, Doam­ne, pentru bisericuţa noastră!"
Când privesc înapoi, îmi dau seama că multe momente preţioase erau legate de micuţa clădire: căsătorii, înmormântări, oameni care s-au predat, etc., dar eu doream ca această minoritate să privească înainte, nu înapoi. Această experienţă mi-a dat prima idee despre diferenţa dintre a fi preot şi a fi profet.
Acum câţiva ani, în timp ce citeam profeţiile lui Iere­mia, am făcut o listă cu unele imagini folosite de el, care m-au ajutat să înţeleg mai bine felul de slujire de care ar avea nevoie Biserica, slujire pe care nu întotdeauna o doreşte.
Un distrugător, un constructor, un plantator
„Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împă­raţi ca să smulgi, şi să tai, să dărâmi şi să nimi­ceşti, să zideşti şi să sădeşti" (1:10).
O cetate, un stâlp, un zid
„Iată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stâlp de fier şi un zid de aramă" (1:18).
Un păzitor şi o cetăţuie
„Te pusesem de pază peste poporul Meu, ca o cetăţuie, ca să le cunoşti şi să le cercetezi calea" (6:27).
Un doctor
„Sunt zdrobit de durerea fiicei poporului meu, mă doare, m-apucă groaza. Nu este nici un leac alinător, în Galaad? Nu este nici un doctor acolo? Pentru ce nu se face vindecarea fiicei poporului meu?" (8:21-22).
O jertfă
“Dar eu eram ca un miel blând pe care-l duci la măcelărie...” (11:19).
Un alergător
„Dacă alergând cu cei ce aleargă pe picioare, ei te obosesc, cum vei putea să te iei la întrecere cu nişte cai?" (12:5).
Un păstor
„Iar dacă nu vreţi să ascultaţi, voi plânge în as­cuns, pentru mândria voastră; mi se vor topi ochii în lacrimi, pentru că turma Domnului va fi dusă în robie" (13:17).
Om de ceartă
„Vai de mine, mamă, că m-ai născut pe mine, un om de ceartă şi de pricină pentru toată ţara" (15:10).
Ultima imagine îmi dă de gândit: un om de ceartă. Cine vrea să fie certăreţ? După ce am devenit pastor senior la Biserica Moody, am descoperit că amvoanele marcante transformă predicatorii în ţinte. În toată slujirea mea, am fost obişnuit să am o presă bună şi să colaborez bine cu fraţii, dar atunci lucrurile s-au schimbat.
Îmi aduc aminte că am citit într-o revistă religioasă un articol despre mine şi despre lucrarea mea şi mă aud spunând cu voce tare: “De unde au scos aceasta? Nimic nu este adevărat!"
I-am telefonat unui prieten care ştia câte ceva despre luptele dintre fraţi şi el mi-a spus: „Nu te îngrijora! Dumnezeu a interzis ca ei să-ţi aprobe lucrarea. Aş fi fost în­grijorat dacă ei ar fi aprobat-o. Toate acestea sunt noi pentru tine, dar cu timpul vei înţelege. În câţiva ani vei fi unde sunt eu, şi nu te va răni aşa de mult. Vor împuşca prin găuri vechi".
A fost o lecţie dură: dacă eşti credincios în slujba ta, nici chiar unor colegi predicatori poate nu le va plăcea. Dar prietenul meu a avut dreptate: ei ţintesc acum prin „găuri vechi" şi eu abia dacă observ. Ioan Botezătorul putea să spună tare: „Amin!" la fie­care din aceste imagini, dar mă întreb dacă şi eu pot? Mă întreb câţi predicatori ai Cuvântului pot în mod cinstit să spună că ei au o astfel de slujire? Dacă aceste tablouri descriu un adevărat lucrător profetic, se pare că nu sunt mulţi profeţi în aceste zile. Biserica este într-adevăr o or­ganizaţie nonprofetică.
Cei mai mulţi oameni nu vor un profet în apropiere, fiindcă profetul îi face să nu se simtă bine. Un profet plânge când alţii râd, un profet poartă un jug care stă în calea oamenilor şi sparge bibelourile ieftine de pe rafturi. În timp ce mulţumirea de sine controlează conformarea religioasă, profetul este ocupat cu dărâmarea ca să poată construi, cu dezrădăcinarea ca să poată planta. În timp ce conducătorii populari se apleacă după cum bate vântul, profetul stă tare ca un zid, ca să poată conduce naţiunea înainte.
Falsul profet este un negustoraş de aliaje ieftine, dar profetul adevărat este un verificator care aprinde focul şi încinge cuptorul astfel încât să poată testa metalul şi să cureţe zgura. El este un doctor care deschide rănile înainte de a aplica medicamentul. Pe scurt, el este o persoană care creează probleme, descoperind problemele ca să poată rezolva problemele.
Dar, în timp ce slujeşte, el este fără apărare, ca un mieluşel, epuizat ca un alergător de cursă lungă, cu inima frântă ca un păstor plin de dragoste, care îşi vede turma risipită şi exploatată. El plânge ca ei să se poată bucura; el poartă jugul ca ei să poată fi liberi. Ioan Botezătorul ştia ce înseamnă să fii descurajat în lucrare. Când era în închisoarea lui Irod, a trimis câţiva din ucenicii săi ca să-L întrebe pe Isus: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?" (Matei 11:3). Isus i-a transmis lui Ioan un cuvânt delicat de încurajare şi când ucenicii lui Ioan erau departe, El a spus despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? O trestie clătinată de vânt? Dacă nu, atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraţilor.
Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un prooroc? Da, vă spun şi mai mult decât un prooroc” (Matei 11:7-9). Ioan nu era un conciliator, „o trestie clătinată de vânt". Ca şi Ieremia, era un zid de bronz, un stâlp de fier. El nu lăsa ca atacurile oamenilor să-l tulbure sau ca apla­uzele lor să-l influenţeze. Dacă Ioan ar fi cântat pe aceeaşi strună cu religia oficială, poate că mai-marii norodului ar fi vorbit cu Irod să-l elibereze; dar Ioan era prizonierul conştiinţei, nu al lui Irod, şi libertatea în asemenea condiţii ar fi însemnat sfârşitul misiunii lui.
Când religia ta este populară, popularitatea este cea mai importantă parte a religiei tale; şi tu vei fi obligat la compromis pentru a menţine această popularitate. Domnul Isus avea acest adevăr în minte, când a spus: „Cu cine voi asemăna neamul acesta de oameni? Seamănă cu nişte copilaşi care şed în pieţe şi strigă la tova­răşii lor: “V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit”. Căci a venit Ioan, aici mâncând, nici bând şi ei zic: “Are drac!” A venit Fiul omului mâncând şi bând şi ei zic: “Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al va­meşilor şi al păcătoşilor!”" (Matei 11:16-19). Ioan nu era nici un conciliator, nici o celebritate, care să se bucure de haine bogate şi de o elegantă prezentare în palatele regilor. Una din slăbiciunile Bisericii din ulti­mul timp, a fost abundenţa celebrităţilor şi lipsa slujitorilor. Felul în care unii predicatori de la televiziune s-au fălit în mod deschis cu felul lor extravagant de viaţă este o diz­graţie la adresa lor şi a Bisericii. Totuşi puţini conducători religioşi au îndrăznit să-i critice sau să rupă părtăşia cu ei. În definitiv, când ei participau la aceleaşi congrese, împărtăşeau aceleaşi vederi, făceau parte din aceleaşi comitete, era uşor să ignori păcatul şi să numeşti laşitatea toleranţă.
Biserica nu-şi va rezolva criza integrităţii până când conducătorii şi membrii ei nu vor începe să trăiască mesajul Evangheliei aşa după cum îl predică. Predicatorii succesului afirmă că un stil de viaţă îmbelşugată este o confirmare a Evangheliei, dar eu cred că este o contra­zicere a Evangheliei. Nu înseamnă că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii Săi să trăiască în sărăcie, pentru că El „ne dă toate lucrurile din belşug ca să ne bucurăm de ele" (1 Timotei 6:17). Dar în lumina naşterii, vieţii şi morţii lui Cristos, şi în lumina suferinţelor şi a nevoilor din lumea noastră de astăzi, cum poate o Biserică să justifice susţi­nerea oamenilor şi lucrărilor care risipesc resursele ei?
Cred că unele din celebrităţile noastre creştine au intrat în probleme morale şi financiare, fiindcă au început să creadă ce spuneau oamenii despre ei. Trebuie să fie greu pentru o celebritate să vină acasă după o adunare sau după un concert triumfător şi să i se spună să schimbe scutecele sau să ducă gunoiul afară. Ioan n-a fost un împăciuitor, o celebritate sau unul care să placă mulţimii. Un profet fals întreabă: „Este me­sajul meu popular?", în timp ce un profet al lui Dumnezeu întreabă: „Este mesajul meu adevărat?" În nici un chip nu poţi să placi mulţimii, aşa că de ce mai încerci? Într-o zi ei vor să le cânţi de nuntă, în cealaltă să le cânţi de în­mormântare. Într-o săptămână se plâng că predicatorul stă prea mult în biroul său şi săptămâna următoare îl dăscălesc că a făcut prea multe vizite! Predicatorul care hrăneşte mulţimea a uitat cuvintele lui Thomas a Kempis: ”Lauda oamenilor buni stă în conştiinţa lor, nu în gurile oamenilor". Cam atât despre aprecierea mulţimii.
Multe acţiuni astăzi sunt guvernate de popularitate şi nu de integritate, de statistici şi nu de Scripturi. O dată ce entuziasmul iniţial s-a răcit, este îndoielnic că misiunea lui Ioan Botezătorul putea să reţină interesul audienţei religioase moderne. Doar un exemplu: el era prea perso­nal; şi nici nu-l interesau comentariile sau gradul de popu­laritate. Singura lui preocupare era aceasta: „El (Cristos) trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" (Ioan 3:30).
Creştinul obişnuit probabil că nu realizează cât de importantă este popularitatea în lucrare, în zilele acestea. Când am ajuns pastor senior la Biserica Moody, publiciştii şi directorii de conferinţe au început să mă caute şi să mă curteze ca să scriu cărţi pentru ei şi să vorbesc la adu­nările lor. N-am fost ameţit de atenţia lor. Ştiam că numele şi capacitatea mea erau de o importanţă secundară; fap­tul că slujeam la Biserica Moody era cel mai impor­tant aspect. Numele Bisericii Moody îi va ajuta - credeau ei - să atragă mulţimile şi să-şi vândă cărţile.
Un pastor mi-a telefonat şi m-a întrebat dacă pot să merg la Biserica lui să ţin o serie de predici despre închinăciune. N-am putut să accept invitaţia lui fiindcă pro­gramul meu era foarte încărcat, dar i-am dat numele unui talentat prieten, care conducea seminarii interesante cu privire la închinăciune şi care putea să-i facă un bun serviciu.
“N-am auzit niciodată de el", a spus pastorul.
„Şi ce dacă?" am răspuns. „Până în seara aceasta nici eu n-am auzit de dumneavoastră! Căutaţi o celebritate sau un vorbitor?"
Prietenul meu n-a primit niciodată invitaţia şi, sincer, nici nu i-a păsat. Într-un fel, este paradoxal ca un pastor să dorească pe cineva cu un nume mare care să înveţe oamenii din biserică cum să se închine lui Dumnezeu. Bisericile noastre au nevoie de predicatori ca Ieremia şi ca Ioan Botezătorul, slujitori ai lui Dumnezeu care să stea curajoşi pentru adevăr şi să nu fie intimidaţi de mulţime. Avem nevoie de predicatori de felul celor des­crişi de John Wesley când a spus: ”Daţi-mi o sută de predicatori care nu se tem de nimic în afară de păcat, care nu doresc nimic decât pe Dumnezeu şi nu-mi pasă cât un fir de pai dacă sunt cu seminar sau laici, ei vor clătina porţile iadului şi vor aşeza Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ".
De asemenea, Bisericile noastre au nevoie de condu­cători curajoşi ca Neemia, care să fie gata să trudească din greu la înlăturarea molozului şi să pornească lucrările de reconstrucţie, luând astfel ocara de pe poporul lui Dumnezeu. Predicatorii şi conducătorii trebuie să lucreze împreună, dacă vor ca această criză de integritate să fie rezolvată.
Astfel, să ne întoarcem la Neemia şi să-l considerăm un exemplu ideal de conducător integru.
Yüklə 373,47 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin