Curtea de apel timişoara decizii relevante secţia penală

Sub acest aspect, Curtea arată că, în conformitate cu jurisprudenţa instanţei de contencios european referitoare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cu dispoziţiile art. 101 C.pr.pen., activitatea investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia şi a altor persoane care acţionează pentru organul judiciar, aşa cum este martorul denunţător, respectă garanţiile conferite de art. 6 din Convenţie şi norma internă menţionată, neexistând o provocare dacă se limitează la examinarea, de o manieră pasivă, a activităţii infracţionale şi punerea la dispoziţia organelor judiciare a datelor necesare pentru dovedirea faptelor şi tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, fără a exercita asupra persoanei o influenţă de natură a instiga la comiterea unei infracţiuni care, altfel, nu ar fi fost săvârşită, în scopul de a face posibilă constatarea infracţiunii (cauzele Ramanauskas c. Lituaniei, Ludi c. Elveţiei, Teixeira c. Portugaliei şi cauza Constantin şi Stoian împotriva României).

În jurisprudenţa sa recentă, CEDO a dezvoltat conceptul de „provocare" distinct de folosirea legitimă a operaţiunilor sub acoperire, subliniind încă o dată obligaţia instanţelor naţionale de a proceda la o examinare atentă a materialului din dosar în cazul în care inculpatul invocă instigarea din partea poliţiei.

De asemenea, Curtea a mai stabilit că nu se poate reţine provocarea acuzatului de către organele judiciare, în măsura în care intenţia infracţională era deja luată, existând predispoziţia făptuitorului de a comite infracţiunea (şi nu creată prin acţiunea organului judiciar), iar autorităţile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activităţile ilicite ale persoanei respective.

În ceea ce priveşte prima condiţie în raport cu care instanţele naţionale apreciază asupra existenţei provocării în lumina jurisprudenţei CEDO, referitoare la probarea situaţiei infracţionale prin solicitarea investigatorului ori colaboratorului sau la existenţa unei invitaţii exprese la comiterea faptei din partea unui denunţător ori a unui martor anonim, se constată, din probele administrate în cauză în ambele faze procesuale, că, dimpotrivă, inculpatul cunoştea despre discuţiile pe care martora F.I. le avusese cu coinculpata B.R.M. cu privire la solicitarea sumei de 2000 Euro pentru ca fiul denunţătoarei să fie scos la muncă, aşa cum rezultă din declaraţia martorei denunţătoare dată inclusiv în faţa primei instanţe, (fila 180) precum şi din denunţul formulat.

Mai mult decât atât în data de 23.07.2014 când martora denunţătoare (care avea asupra sa tehnică de înregistrare audio – video, autorizată potrivit legii) s-a întâlnit acasă cu cei doi inculpaţi, inculpatul B.D.M. nu a fost surprins sau indignat de prezenţa mamei unui deţinut la domiciliul personal şi nu a anunţat autorităţile cu privire la solicitările acesteia şi nici nu i-a solicitat să părăsească de urgenţă domiciliu, semn că nu era străin de întâlnirile pe care soţia acestuia, coinculpata B.R.M., le avusese anterior cu martora denunţătoare la domiciliul acestora şi în cadrul cărora s-a discutat despre suma de bani pe care trebuia să o primească pentru a-l scoate pe fiul denunţătoarei la muncă.

Faptul că inculpatul nu a fost provocat de către denunţătoare să comită infracţiunea, rezultă şi din depoziţia martorului R.D.V., care arată că inculpatul a mai solicitat şi altor deţinuţi sume de bani pentru a fi scoşi la muncă, precum şi din declaraţia martorei denunţătoare care a arătat că fiul acesteia a mai fost scos la muncă iniţial.

Nu poate fi reţinută susţinerea inculpatului referitoare la faptul că, cu privire la martorul R.D.V. instanţa trebuia să se sesizeze cu privire la săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, întrucât a refuzat să indice numele condamnatului care i-ar fi spus că inculpatul i-ar fi solicitat bani, întrucât sesizarea cu privire la infracţiunile de audienţă este atributul exclusiv al instanţelor de judecată, potrivit art. 360 C.pr.pen., iar instanţa nu poate fi obligată să facă astfel de sesizări ori de câte ori inculpaţii sunt nemulţumiţi de declaraţiile pe care martorii le dau în defavoarea acestora.

În ceea ce priveşte susţinerile inculpatului, prin apărători, referitoare la faptul că martora denunţătoare ar fi fost ameninţată de către anchetatori să-l provoace pe inculpat să comită infracţiunea şi să se deplaseze la domiciliul acestuia atunci când inculpatul este acasă, în caz contrar urmând ca aceasta să fie inculpată pentru infracţiunea de dare de mită, Curtea constată că în cauză nu s-a dovedit existenţa vreunei ameninţări din partea organelor de urmărire penală cu privire la martora denunţătoare în condiţiile în care aşa cum rezultă din probele administrate, respectiv declaraţia martorului R.D.V., declaraţia denunţătoarei şi declaraţia coinculpatei, care a recunoscut starea de fapt descrisă prin rechizitoriu şi întreg probatoriul administrat, inculpatul nu era străin de activitatea infracţională, acesta desfăşurând astfel de activităţi şi anterior înregistrării discuţiei ambientale din data de 23.07.2014, acesta l-a mai ajutat anterior pe martorul R.D.V. să iasă la muncă, iar ulterior i-a fost retras acest drept, cunoştea discuţiile anterioare pe care soţia sa le-a avut cu martora denunţătoare în cadrul căruia i-au fost solicitaţi bani denunţătoarei pentru care inculpatul B.D.M. să permită fiului denunţătoarei să iasă la muncă, astfel încât acesta nu a fost provocat de către denunţătoare la data de 23.07.2014 să comită infracţiunea de dare de mită.

De altfel, martora denunţătoare nu putea fi ameninţată de către organele de urmărire penală cu săvârşirea infracţiunii de dare de mită, întrucât tocmai în scopul descoperirii infracţiunii de corupţie legiuitorul român a prevăzut posibilitatea ca denunţătorul să nu fie condamnat pentru această faptă dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, potrivit art.290 alin. (3) C.pen.

Faptul că martora denunţătoare a discutat cu organele de urmărire penală despre prezenţa acesteia în domiciliul inculpaţilor în vederea înregistrării discuţiilor ambientale se încadrează în operaţiunile specifice de investigare a acestor infracţiuni de corupţie în condiţiile prevăzute de lege, întrucât denunţătoarea a purtat asupra sa tehnică de înregistrate audio – video, activitate autorizată prin încheierea judecătoriului de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul Timiş nr. 172/ST/22.07.2014, iar prin declaraţia dată în faţa primei instanţe, martora denunţătoare a arătat că anterior discuţiei pe care a avut-o cu organele de urmărire penală, a discutat cu inculpata B.R.M. în vederea unei întâlniri cu privire la rezolvarea situaţiei fiului său, discuţii pe care le-a avut şi în anii 2012 – 2013, când inculpata B.R.M. i-a cerut suma de 2000 Euro, chiar şi în tranşe, pentru a-i da soţului său în vederea scoaterii la muncă a fiului denunţătoarei.

După formularea denunţului, organele judiciare având indicii ale comiterii unei fapte de corupţie şi cu privire la posibila implicare a inculpaţilor, au efectuat activităţile specifice pentru stabilirea adevărului şi tragerea la răspundere a persoanelor vinovate, constatând că aspectele relevate de martora denunţătoare sunt confirmate de probatoriul administrat. Pe de altă parte, folosirea înregistrărilor în mediu ambiental realizată de către martora denunţătoare, nu constituie o încălcare a normei penale, având în vedere faptul că inculpatul a comis infracţiunea de luare de mită fără vreo intervenţie a denunţătorului.

Faptul că inculpatul B.D.M. nu a fost provocat de denunţătoare în data de 23.07.2014, rezultă şi din neîndeplinirea celei de a doua condiţii a provocării respectiv existenţa unor indicii că fapta nu a fost săvârşită fără intervenţia martorului denunţător.

Astfel, a doua zi, în data de 24.07.2014, inculpatul B.D.M. s-a deplasat la punctul de lucru coordonat de martorul M.M. unde a solicitat acestuia ca în locul deţinutului N. Ş. ce urma să intre în analiza comisiei de propuneri în vederea liberării condiţionate, să fie scos la muncă fiul martorei denunţătoare, martorul R.D.V.

Aceste aspecte sunt confirmate de declaraţiile martorului M.M. care arată că inculpatul i-a solicitat deţinutului N. să nu mai iasă la muncă, practică neîntâlnită până atunci, ca de altfel şi solicitarea inculpatului faţă de un deţinut.

De asemenea, inculpatul B.D.M. nu a adus la cunoştinţa conducerii penitenciarului sau organelor de urmărire penală faptul că mama unui deţinut i-a solicitat o sumă de bani pentru a-i facilita dreptul la muncă al fiului acestuia deţinut în Penitenciarul Arad, ci în desfăşurării activităţii infracţionale i-a solicitat altui deţinut să nu iasă la muncă pentru a putea ieşi martorul R.D.V., iar în urma demersurilor efectuate, aşa cum rezultă din procesul – verbal de redare a discuţiilor telefonice dintre cei doi coinculpaţi, inculpatul B.D.M. i-a comunicat soţiei sale că problema fiului denunţătoarei era rezolvată şi s-a interesat dacă a fost contactată de denunţătoare, astfel încât nu poate fi vorba de o provocare în cauza de faţă.

În cauză nu sunt aplicabile cauzele CEDO invocate de către inculpat în apărare, întrucât nu s-a dovedit provocarea şi au fost respectate atât de organele de urmărire penală cât şi de instanţa de fond dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului penal.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 421 pct.1 lit. b) C.pr.pen. s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul B.D.M. împotriva sentinţei penale nr.186 din 12.05.2015 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 5952/30/2014.