Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 98
Hulohot dădu buzna din camerele cardinalului Guerra în soa­rele orbitor de dimineaţă. Îşi protejă ochii şi înjură. Se găsea în afara catedralei, într-o curte mică mărginită de un zid înalt de pia­tră, de latura de vest a turnului Giralda şi de două garduri de fier forjat. Poarta era deschisă. Dincolo de ea se afla piaţa. Era pustie. La distanţă se vedeau zidurile cartierului Santa Cruz. Becker nu avusese cum să ajungă atât de repede, atât de departe. Hulohot se întoarse şi cercetă curtea cu privirea. „E aici! Trebuie să fie!”

Curticica, pe numele ei Jardin de los Naranjos, era celebră în Sevilla pentru cei douăzeci de portocali înfloriţi. Pomii erau renu­miţi în oraş ca locul de naştere a marmeladei englezeşti. Un negus­tor englez din secolul al optsprezecelea cumpărase trei duzini de lădiţe cu portocale de la catedrala din Sevilla şi le dusese înapoi în Londra, unde descoperise că fructele aveau un gust amărui. Încer­case să prepare gem din coajă şi sfârşise prin a adăuga kilograme întregi de zahăr pentru a face gemul comestibil. Aşa se născuse marmelada de portocale.

Hulohot trecu prin hăţişul de copaci, cu arma întinsă. Pomii erau bătrâni, iar frunzişul creştea la înălţime. Nu se putea ajunge nici măcar la cele mai coborâte ramuri, iar baza tulpinilor nu putea oferi un ascunziş. Hulohot îşi dădu repede seama că acea curte era pustie. Atunci privi drept în sus: Turnul Giralda.

Intrarea către scara în spirală a Giraldei era semnalizată de o frânghie şi un mic semn din lemn. Frânghia atârna nemişcată. Hulohot ridică privirea pe toată înălţimea de 130 de metri a turnului şi îşi dădu imediat seama că ideea era ridicolă. Nu se putea ca Becker să fie atât de idiot. Unica scară de acces se înălţa către un cub de piatră. În ziduri existau ferestruici minuscule, dar nici o altă cale de ieşire.

David Becker urcă ultimul şir abrupt de scări şi se rostogoli abia răsuflând într-o mică încăpere de piatră. De jur împrejurul lui se înălţau pereţi înalţi, iar perimetrul încăperii era străpuns din loc în loc de fante. Nici o ieşire.

Soarta nu îl favorizase în această dimineaţă. Când ieşise din ca­tedrală în curte, haina i se prinsese în uşă. Ţesătura îl oprise în mijlocul goanei şi îl răsucise cu putere înainte de a se rupe. Becker se trezise dintr-o dată împleticindu-se în soarele orbitor. Când ridi­case privirea, văzuse că se îndrepta drept către scară. Sărise peste frânghie şi o luase repede în sus. Când înţelesese încotro se în­dreaptă, era prea târziu.

Acum şedea în celula mică din piatră şi încerca să-şi recapete răsuflarea. Îl ardea locul unde fusese împuşcat. Prin fantele din zi­duri pătrundeau raze înguste de soare. Se uită afară. Omul cu ochelari era jos, la mare depărtare, cu spatele la el, cercetând piaţa cu privirea. Becker îşi mută trupul în faţa fantei, ca să vadă mai bine. „Traversează piaţa”, îl rugă el în gând pe asasin.
Umbra turnului adăsta peste piaţă ca un arbore uriaş. Hulohot o măsură din priviri. La capătul ei, trei fante de lumină despicau lungimea în dreptunghiuri perfecte pe pavajul pieţei. Unul dintre acestea tocmai fusese şters de pe pavaj de umbra unui om. Hulohot se răsuci pe călcâie şi porni în goană spre scările Giraldei, fără a arunca măcar o privire asupra vârfului turnului.