Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 15
Susan Fletcher şedea la terminalul ei de computer din Node 3. Node 3 era o cameră privată a criptografilor, izolată acustic şi poziţionată chiar la ieşirea din încăperea principală. Un geam spe­cial, gros de cinci centimetri şi curbat pe toată lungimea, le oferea criptografilor panorama camerei principale din Crypto, fără ca persoanele de acolo să poată vedea înăuntru.

În fundul acestei încăperi vaste se găseau douăsprezece termi­nale de computer, aşezate în cerc perfect. Aranjamentul inelar în­curaja schimbul de opinii între criptografi şi le reamintea că făceau parte dintr-o mare echipă — ca un fel de Cavaleri ai Mesei Rotunde printre spărgătorii de coduri. Ca o ironie, secretele nu erau permise în interiorul Node 3.

Poreclit Ţarcul, Node 3 nu avea nimic din austeritatea restului secţiei. Camera fusese astfel proiectată încât să ofere senzaţia de cămin — covoare groase, sisteme audio de ultimă generaţie, frigi­der complet dotat, o chicinetă, chiar şi un coş miniatural de bas­chet. NSA avea filozofia proprie în legătură cu Crypto: nu arunci două miliarde pentru computer de spart coduri fără să îi atragi pe cei mai buni dintre cei buni în jurul lui, ca să-l folosească.

Susan se descălţă de pantofii ei Salvatore Ferragamo şi îşi afundă călcâiele în covorul gros. Angajaţii guvernamentali cu salarii mari erau atenţionaţi să se abţină de la a-şi afişa ostentativ semnele averii. Pentru Susan asta nu constituia o problemă — fiindcă ea era fericită cu apartamentul modest, cu Volvo-ul ei şi cu garderoba în stil clasic. Cu pantofii era însă altă poveste. Se aruncase la cei mai buni încă din vremea colegiului.

„Nu te poţi avânta spre stele dacă te dor picioarele”, îi spusese odată mătuşa ei. „Iar când îţi atingi ţelul, ai face al naibii de bine să arăţi fantastic!”

Susan se întinse cu voluptate, după care se apucă de treabă. Îşi selecta „copoiul” şi se pregăti să îl configureze. Privi adresa de e-mail pe care i-o dăduse Strathmore:

„[e-mail]”
O fi avut un cont anonim individul care îşi spunea North Dakota, dar Susan ştia că n-avea să mai rămână anonim multă vreme. Co­poiul urma să treacă prin ARA, să fie înaintat către North Dakota, după care avea să transmită înapoi informaţia cu adresa reală de Internet a tipului.

Dacă totul mergea bine, North Dakota avea să fie în curând localizat, iar Strathmore căpăta cheia de acces. Mai rămânea în joc doar David. După ce el va găsi copia lui Tankado, ambele chei de acces puteau fi distruse. Mica bombă cu ceas a lui Tankado va deveni inofensivă, ca un exploziv fără detonator.

Susan verifică de două ori adresa de pe foaie şi introduse infor­maţia în câmpul de date corect. Chicoti la gândul că Strathmore întâmpinase dificultăţi când trimisese el însuşi programul-spion. Îl trimisese chiar de două ori, de fiecare dată primind înapoi adresa lui Tankado în loc de cea a lui North Dakota. Fusese o simplă gre­şeală, în opinia lui Susan. Probabil că Strathmore inversase câm­purile de date, astfel încât copoiul adulmecase un cont eronat.

Sfârşi de configurat programul şi îl pregăti de lansare. După care apăsă tasta „Return”. Computerul scoase un sunet.

„COPOI TRIMIS”
Acum urma jocul aşteptării.

Susan expiră profund. Se simţea ruşinată că îl luase pe coman­dant la rost. Trevor Strathmore era omul cel mai calificat să gestio­neze de unul singur această ameninţare. Avea un talent neîntrecut de a obţine ce-i mai bun de la toţi cei care îl provocau.

Cu şase ani în urmă, când EFF lansase ştirea că un submarin NSA cerceta cablurile telefonice suboceanice, Strathmore lăsase cu calm să se scurgă zvonul că submarinul în cauză de fapt îngropa în mod ilegal deşeuri toxice pe fundul apei. EFF şi ecologiştii se certaseră atât de tare asupra versiunii adevărate, încât mass-media renunţase într-un târziu, obosită, la întreaga poveste.

Strathmore îşi planifica fiecare mutare cu atenţie. Se baza enorm pe computer în întocmirea şi trecerea în revistă a planurilor. Ca mulţi alţi angajaţi NSA, folosea o aplicaţie software dezvoltată de NSA şi botezată BrainStorm — o modalitate lipsită de riscuri de a lansa cu ajutorul computerului scenarii de tipul „şi dacă”.

BrainStorm reprezenta un experiment de inteligenţă artificială descris de dezvoltatorii săi drept un simultan cauză-efect. Fusese creat cu scopul iniţial de a fi utilizat în campanii politice, ca moda­litate de a genera modele în timp real ale unor „medii politice” date. Alimentat cu cantităţi uriaşe de date, programul crea o reţea de interconexiuni — un model ipotetic de interacţiuni între variabile politice, incluzând personaje politice marcante, angajaţii lor, relaţiile dintre ei, chestiuni fierbinţi la ordinea zilei, motivaţii individuale ponderate de variabile precum sexul, apartenenţa etnică, banii şi puterea. Utilizatorul putea introduce orice eveniment ipotetic, şi Brain-Storm prezicea efectul evenimentului asupra „mediului”.

Comandantul Strathmore lucra intens cu BrainStorm, nu din motive politice, ci folosindu-l ca dispozitiv TFM. Aplicaţia Time-Line, Flowchart & Mapping⁶ era o unealtă puternică de descriere a unor strategii complexe şi de prezicere a slăbiciunilor. Susan bănuia că în computerul lui Strathmore zăceau ascunse scheme care aveau să schimbe lumea într-o zi.

„Da”, îşi zise ea, „am fost prea dură cu el”.

Gândurile îi fură întrerupte de sâsâitul uşii.

Strathmore dădu buzna înăuntru.

— Susan, zise el, tocmai a sunat David. Planurile s-au schimbat.