Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

Timpul pozitiv şi cel negativ

Toate acestea sunt în mod indubitabil metafizice şi, totuşi, foarte practice. Se referă la una din schimbările majore ce caracterizează această perioadă de tranziţie; o schimbare foarte complexă în măsura în care, din când în când, dă impresia că este direcţionată într-un sens, iar apoi în direcţia opusă. Începând cu secolul VI Î.Ch., omenirea a încercat să se repolarizeze în concordanţă cu un nou punct de vedere mental şi abstract. Cei mai mari filozofi şi oameni de ştiinţă au subli­niat factorul „formă”. Forma, care nu trebuie confundată cu corpul, este pur şi simplu rezultatul sintetic al relaţiei pur abstracte. Forma, totuşi, atunci când se manifestă în ordonarea elementelor materiale într-un „corp” (sau obiect), implică extindere în spaţiu. Astfel spaţiul, ca principiu cosmic, a fost în mod fundamental subliniat de-a lungul acestor ultime douăzeci şi cinci de secole.

Pe de altă parte, timpul real a fost lăsat în fundal. Timpul, pentru omenirea arhaică, a însemnat o linie de modificări succesive suferite de corpurile materiale. Timpul era semnificativ în măsura în care părea să fie cauza dezintegrării corpurilor şi a energiilor. Timpul era deci analogic cu soarta. Saturn era zeul soartei sau al karmei, conducătorul implacabil ale cărui sentinţe însemnau încetarea şi moartea. Încetarea înseamnă emoţie şi la fel înseamnă şi naştere. Toate marile schimbări, toate momentele în care timpul pare să acţioneze cu o putere şi o semnificaţie particulară sunt cauze pentru emoţii interne. Astfel îi apar omului „natural” valorile-timp, ca valori emoţionale. Timpul (Saturn) operează, după cum vom vedea mai târziu, prin schimbări în sentimente (Luna). Schimbările Lunii modelează viaţa sentimentelor omului, întocmai cum schimbările solare afectează acţiunea forţei vitale funda­mentale în toate corpurile vii.

Timpul, astfel asociat schimbării, poartă întotdeauna cu sine semnificaţia încetării (conform simbolismului saturnian); şi, astfel, pe aceea a tragicei inabilităţi de a perpetua conştiinţa, iubirea, tinereţea şi toate celelalte simboluri ale formei organice care funcţionează perfect. Cu alte cuvinte, timpul, care la început a fost asociat cu naşterea lucrurilor (Epoca de Aur), pare să fi fost asociat fundamental, pentru mai multe secole, ideii de moarte şi fatalităţii neputincioase de a menţine identitatea proprie (ceea ce înseamnă să se păstreze o formă definită). Timpul-Saturn a fost asociat tot mai mult (în special de-a lungul erei creştine) cu puterea care se opune vieţii; o putere anti-holistică.

În esenţă, lucrul acesta este extrem de semnificativ. Ceea ce, în fapt, generează întreguri şi dă viaţă sufletelor a fost aproape exclusiv considerat cauza tuturor distrugerilor! Reprezintă, bineînţeles, atât cauza naşterii cât şi cauza morţii. Dar pentru că „această lume” este considerată rea şi iluzorie, naşterea nu părea în special un eveniment de bucurie - şi, destul de curios, moartea era chiar mai de temut. Ceea ce ar fi într-adevăr destul de ilogic, dacă nu s-ar fi datorat poate faptului că se spunea despre moarte că ar fi naştere în iad! Filozofia ocultă şi epocile de misticism au accentuat învăţătura potrivit căreia, în timp ce un om obişnuit, identificându-şi şinele cu propriul corp pământesc, era confruntat la moarte cu distrugerea conştiinţei personale, adeptul, reuşind să-şi transfere şinele din corp către o formă abstractă (sau prototip astral), nu cunoştea încetarea personalităţii la moarte. Corpul său material se dezintegra sub sceptrul lui Saturn, dar avându-şi şinele fixat într-o formă abstractă, el era capabil să-l păcălească pe Saturn. El rămâne acelaşi sine, minus un vehicul material pentru exprimare. Totalitatea întregului rămânea, chiar dacă puterea operativă a întregului (în termeni de activitate pământească) plecase.

Astfel, fatalitatea încetării era depăşită prin stăpânirea formei. Omul, construindu-şi „forma de nemurire” sau scăpând de elementele materiale pe care i le oferea corpul, era capabil să-şi păstreze şinele în ciuda tuturor schimbărilor, în ciuda timpului. Având construită propria sa structură spaţială ca o fortăreaţă inexpugnabilă, el putea să desfidă timpul. Lucrul aceasta putea fi făcut doar prin folosirea minţii. Diferite niveluri ale minţii ar conferi diferite tipuri de nemurire. O mare carte care rămâne în amintire de-a lungul timpului este un fel de nemurire personală pentru autorul ei. Adeptul, totuşi, era capabil să dobândească un tip de nemurire mai complet, funcţionând dincolo de moarte în „corpul său christic” sau în nirmanakaya etc.

Din păcate, tipul creativ de minte (adică mintea considerată în relaţie cu procesul de formare a întregului), a fost curând ascunsă vederii de dezvoltarea extraordinară a tipului logic de minte sau a intelectului analitic. Prin analiză, spaţiul şi-a pierdut totalitatea (adică legătura sa cu puterea holistică a timpului) şi a devenit mecanicist şi strict cauzal. A devenit infinit şi, astfel, de neînţeles. A fost conceput ca extindere infinită în toate direcţiile. Cauzalitatea şi mecanicismul au condus la formarea legilor termodinamicii şi la ideea de entropie. Universul a fost văzut ca „fugind în jos”. Aici, de asemenea, timpul devenea fatalitatea încetării - în loc de puterea de a da viaţă între-gurilor. În ultima vreme, totuşi, revine în prim plan tendinţa de a reafirma cosmologia în vechii termeni de „zile şi nopţi ale lui Brahma”. Nu numai universul este conceput ca un întreg dar, în loc de a fi descris ca un întreg care explodează, el dobândeşte puterea de a se regenera singur, perioadele de contracţie alternând cu cele de expan­siune (Sir James Jeans, op.cit., p.138). Se pare că o nouă înţelegere a esenţei timpului va conduce oamenii de ştiinţă la teorii viitoare mai satisfăcătoare.

Punctul principal pe care trebuie să-l realizăm este că există două concepţii fundamentale asupra timpului posibil: timpul negativ este timpul conceput ca fatalitate a încetării, timpul pozitiv sau holistic este puterea de formare a întregului. Primul punct de vedere este subiectiv şi emoţional, care spune: „iată sunt aici, întreg, viu, conştient şi toate acestea vor avea un sfârşit! Fiecare schimbare este un pas către moarte Şi astfel timpul înseamnă suferinţă şi totul este în zadar”. Aşa vorbeşte individul care a realizat că personalitatea individuală este un miraj.

Toate agregatele se descompun” a spus Buddha. De aici rezultă în mod logic că singura atitudine înţeleaptă este de a-ţi retrage conştiinţa din toate componentele schimbătoare şi de a trăi într-o „formă abstractă” pură, în pura totalitate aflată dincolo (sau dincoace) de toate întregurile. Aceasta este starea de Nirvana.

Concepţia pozitivă asupra timpului vede timpul ca o naştere eternă a întregurilor care nu mor în mod necesar, ci se pot păstra combinate unele cu altele, formând, prin proces, întreguri mai mari. Prin