Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

Baza simbolismului astrologic

Aceste gânduri nefamiliare pot deveni mai clare dacă indicăm, pe scurt, maniera în care poate fi atins simbolismul astrologie.

Problema simbolismului astrologie este aceea a corectei (adică semnificativ) identificări a ordinii ce se manifestă în ciclurile corpurilor celeste în raport cu observatorul de pe Pământ, şi a ordinii care în mod obişnuit nu se manifestă în natura şi în viaţa umană, dar la care omul tânjeşte în mod psihologic, şi care devine o realitate prezentă interior, la individul trezit spiritual. Omul care este prins în mrejele conflictului neîntrerupt al elementelor primordiale şi naturale, nu găseşte în viaţă decât haos şi schimbare; de aici rezultă frica. Omul care vede aceste elemente ca părţi funcţionale ale unui întreg cosmic, armonizate de un complex orientat spre exterior, şi care sunt totuşi, în mod inerent, simple legi de „coerenţă funcţională”, învinge frica. Concepând şi conştientizând universul ca un întreg, viaţa sa ca un întreg, psihicul şi corpul său ca un întreg, el este capabil, în mod fundamental, să se identifice cu totalitatea acestor întreguri şi să se afle într-o relaţie abstractă şi „mistică” de totalitate cu întregul. Aceasta nu înseamnă să se afle în afara întregului-natură sau deasupra lui. Nu înseamnă exact ceea ce se numeşte, în mod obişnuit, a considera natura şi destinul în mod obiectiv. Înseamnă a păstra o poziţie constantă sau o stare de echilibru în „centrul de gravitaţie” al acestui întreg-natură şi destin, înseamnă să nu fie aruncat în afara echilibrului prin (adică implicat în) intensificarea oricărei părţi funcţionale a acestui întreg. Dar nu înseamnă retragerea dintr-o asemenea funcţie intensificată.

Aici se poate face referire la conceptul ştiinţific de „energie”, care este determinată mai degrabă pe baza accelerării impulsului, decât pe baza unei „forţe” misterioase proprii obiectului. În acelaşi mod, energia psihică este produsă de intensificarea unei funcţii psihic-organice; prin faptul că, „calitatea” pe care ea o reprezintă îşi creşte astfel semnifi­caţia în relaţie cu întregul echilibru organic, iar acesta devine un factor dominant în conştiinţă. De exemplu, funcţia sentimentului poate lua o asemenea valoare covârşitoare încât conştiinţa să fie umplută aproape în întregime cu un sentiment de ură. Într-un astfel de caz, şinele, „EU SUNT-ul, devine de obicei implicat, fiind aruncat în afara centrului psihic de gravitaţie de către această ură. Şi întreaga fiinţă strigă: «urăsc”, care înseamnă „sunt urât”.

Omul care rămâne echilibrat poate simţi cum ura se iveşte, dar el nu va spune: „sunt urât”, ci: „există o intensificare a urii în întregul meu”. El nu se va separa de funcţia sentimentului din această cauză, Pentru că ar însemna o auto-mutilare. Dar îşi va aranja toate celelalte funcţii şi va compensa cu ele funcţia-sentiment intensificată. Dacă reuşeşte acest lucru, el, şinele, şi totalitatea întregului, va păstra Poziţia de echilibru în centrul de gravitaţie al naturii-întregului său. El nu va mai fi măturat din acest centru gravitaţional de către energia generată de intensificarea („accelerarea”) uneia din funcţiile-părţi ale sale, fără a se retrage totuşi din această funcţie şi fără să accepte astfel o mutilare.

Este foarte probabil să nu se poată vorbi de „energia psihică” dacă una sau mai multe funcţii nu devin intensificate. Puternicul sine îşi obţine puterea dintr-o astfel de intensificare; şi astfel echilibrul este întotdeauna instabil şi dinamic. Există o constantă şi alternantă creş­tere şi descreştere a intensităţii tuturor funcţiilor. Totuşi, şinele rămâne întotdeauna în centrul de gravitaţie al întregului, acţionând asupra părţilor ale căror relaţii sunt constant modificate, dar al cărui echilibru nu este niciodată pierdut.

Armonia naturii-întreg poate fi astfel descrisă în termeni de relaţie dinamică între părţi. Omul ca întreg e un complex de relaţii dinamice între părţile funcţionale. Aşa este, de fapt, orice întreg organic. Există de aceea, în orice întreg organic, o ordine dinamică ce poate fi stabilită pe baza ciclurilor alternante de intensificare şi inhibare a funcţiilor. Dar un asemenea tablou poate fi uşor asociat cu acela al sistemului solar luat ca un întreg, dacă intensificarea funcţiei este legată de diferite seturi de caracteristici ce derivă din diferite tipuri de relaţii planetare (relaţii determinate de poziţia în spaţiu, de distanţa faţă de Soare, de viteză, de stadiul de evoluţie cosmică etc.).

Punctul important care trebuie realizat este că aceste legături sim­bolice trebuie întotdeauna să se bazeze pe o interpretare a celor două întreguri asociate, care sunt coerente din punct de vedere funcţional, şi fundamentate pe fapte de experienţă concrete şi incontestabile. Cu alte cuvinte, orice corelaţie stabilită între, să spunem, Saturn şi o anumită funcţie psihologică, trebuie să derive dintr-o interpretare consistentă a: 1) sistemului solar ca întreg; 2) psihicului uman ca întreg. Dacă este stabilit un principiu de corelare care să-i confere unei planete semnificaţie simbolică pe baza distanţei sale faţă de Soare, atunci tuturor planetelor trebuie să li se confere în acelaşi mod semnificaţia respectivă. Dacă se ia o atitudine strict geocentrică, atunci toate interpretările simbolice trebuie să derive din ea. Nu trebuie să existe nici o mixare a planurilor de interpretare. Multe asemenea planuri de interpretare pot fi folosite succesiv, fiecare în relaţie cu un nivel de fiinţare corespunzător. Dar nu trebuie să existe nici o confuzie între tipurile de date concrete, ca baze pentru diferite seturi de interpretare. Fiecare set de interpretare trebuie să-şi folosească propriul tip de date concrete şi aceasta în mod exclusiv.

Ceea ce urmează poate fi luat ca cel mai semnificativ exemplu: în timpurile arhaice, experienţa concretă şi semnificativă a omului faţă de corpurile celeste era bazată exclusiv pe lumina pe care acestea o dădeau. Datele concrete aflate la dispoziţia astrologilor se refereau la faptul că Soarele era, după toate aparenţele, sursa de viaţă, ca şi de lumină şi căldură. Viaţa omului era împărţită în perioade de experienţă solară (zile) şi perioade fără experienţă solară (nopţi). Nopţile junglei sunt pline de teamă, de tragedii şi moarte. Dintr-o dată, viaţa a devenit subiect de dublă interpretare, depinzând de prezenţa sau absenţa Soarelui şi a luminii sale. Apoi, în climatele temperate, trebuie să fi fost imediat remarcat faptul că anotimpurile şi schimbările corespunzătoare în vegetaţie şi în caracteristicile biologice ale animalelor şi oamenilor erau toate corelate şi funcţionau în funcţie de diferitele unghiuri la care razele solare cădeau pe pământ, unghiuri ce păreau să regleze intensi­tatea luminii şi a căldurii, ca şi relaţia evidentă dintre lungimile zilelor şi nopţilor; de aici, cele patru puncte fundamentale de schimbare solară, echinocţiile şi solstiţiile.

Luna era experimentată ca un ajutor misterios dat Soarelui în a oferi lumina. S-a observat probabil foarte repede că ciclurile sale corespundeau schimbărilor fiziologice la femei etc. Din aceste date de experienţă concretă asociate şi semnificative, Luna a luat o foarte clară semnificaţie simbolică. Toate celelalte corpuri celeste erau văzute ca lumini minuscule şi numite „stele”; dar o parte dintre ele păstrează o relaţie constantă unele cu altele şi de aceea au fost numite „stele fixe”. Relaţiile lor constante, adică tiparele pe care le făceau în întunecimea spaţiului, au devenit înzestrate cu semnificaţie tocmai pentru că, singurele din aproape toate lucrurile din natură, rămâneau constante. Ele au devenit, de aceea, simboluri ale calităţilor vitale constante, ale Ideilor de organizare sau Arhetipurilor - ca şi constelaţiile.

Stelele care, asemeni Soarelui şi Lunii, îşi schimbau periodic poziţiile faţă de constelaţii, au fost numite „planete”. Ele se comportau precum Soarele în ce priveşte mişcarea lor periodică, deşi emiteau o” foarte mică cantitate de lumină.

Astfel, ele au devenit în mod natural şi logic „slujitori ai Soarelui”! Ca atare, li s-au conferit atribute simbolizate de intensitatea luminii lor, de distanţa medie faţă de Soare şi de modul de apariţie. Lui Venus, de exemplu, fiind steaua serii şi a zorilor, i s-a dat o dublă semnificaţie. Din alt punct de vedere, culoarea stelelor fixe şi a planetelor servea la a face din ele simboluri ale calităţii - cum ar fi roşeaţa lui Marte şi a lui Antares etc. Toate aceste fapte reprezentau date concrete şi semnifi­cative ale experienţei. Omul intuitiv, care avea viziunea cerurilor ca un întreg cosmic, distribuia semnificaţii părţilor lor componente pe baza faptelor experimentate. Fiecare parte a devenit vehiculul unei funcţii organice în interiorul întregului cosmic al cerurilor, deasupra şi dedesubt. Toate aceste fapte experimentate erau, bineînţeles, bazate pe o interpretare geocentrică a cosmosului. Soarele simboliza cea mai importantă funcţie, aceea de sursă a forţei vitale, nu pentru că era centrul sistemului solar (o noţiune în dezacord cu punctul de vedere geocentric), ci pentru că era sursă de lumină şi căldură, iar ciclul vieţii pe Pământ părea să urmeze exact ciclul său de schimbare. Luna nu avea semnificaţia de satelit al pământului pentru că şi aceasta era total irelevantă pentru un sistem geocentric. Mai mult, planete ca Uranus şi Neptun, nefiind vizibile ochiului, puteau foarte greu să intre într-un asemenea sistem bazat pe experienţa efectivă.

Cu toate acestea, în astrologia modernă punctele de vedere geo­centric şi heliocentric sunt, în mod ireversibil, amestecate şi astfel baza simbolismului este pierdută. Rezultatul este confuzia filozofică totală. Multe din conceptele astrologiei geocentrice sunt păstrate; Soarele şi Luna sunt numite „luminării”; termenul de „stele fixe” este folosit fără nici un motiv întemeiat şi acestor stele le corespunde semnificaţia arhaică a vechiului concept geocentric de „constelaţie”.

Dacă dorim să folosim o bază heliocentrică pentru simbolismul nostru astrologie, atunci multe dintre conceptele tradiţionale şi din denumirile astrologiei geocentrice antice trebuie aruncate peste bord. Pentru că sunt ilogice în temenii cunoaşterii noastre heliocentrice. Ceea ce complică totuşi lucrurile este, bineînţeles, faptul că noi nu experimentăm, efectiv şi senzorial, faptul că Soarele este centrul unui sistem în care Pământul este doar o planetă. Cel puţin majoritatea dintre noi. Oamenii de ştiinţă, care fac experimente pentru a demonstra validitatea sistemului heliocentric, pot ajunge să-l experimenteze: însă muritorii obişnuiţi iau de bune teoriile intelectuale. Numai puţini oameni sunt îndeajuns de dezvoltaţi mental pentru a susţine expe­rienţa sistemului heliocentric¹⁶.

Astfel, ne vedem confruntaţi cu două tipuri clare de interpretare a cosmosului, fiecare din ele putând fi luat ca o bază pentru simbolism. Dacă vrem să le utilizăm pe amândouă, trebuie să fim atenţi să le folosim separat, fiecare fiind făcut să corespundă unui nivel distinct de conştiinţă umană - să zicem nivelul vitalist şi cel mental (sau ideatic, sau abstract). Cât de diferite vor fi rezultatele obţinute prin schimbarea bazei noastre de simbolism se va vedea rapid, îndată ce vom trage concluzii logice (adică logica holistică) din datele ce derivă din punctul de vedere heliocentric. Astfel de date, să o spunem fără menajamente, au foarte puţin de-a face cu ceea ce unii oameni numesc astăzi „astrologie heliocentrică”. Prin punct de vedere geocentric nu înţelegem ceea ce leagă toate mişcările celeste de un observator de pe Pământ - pentru că în fiecare caz trebuie să facem în mod evident exact ceea ce trebuie. Înţelegem atitudinea care interpretează fenomenele celeste pe baza apariţiilor lor senzoriale efective. Punctul de vedere heliocentric este acela al astronomiei ştiinţifice moderne, care interpretează miş­cările aparente ale corpurilor celeste conform unei teorii verificate de experimentul ştiinţific - adică potrivit unui tip de cunoaştere intelectual.

Din punct de vedere heliocentric, sistemul solar trebuie, în mod evident, considerat ca un întreg, cea mai apropiată stea fiind, în mod clar, străină de posibilitatea de a aparţine întregului sistem. Cu alte cuvinte, sistemul solar apare ca o unitate închisă, singurele legături cunoscute între ea şi lumea exterioară fiind cometele.

Evident, acest întreg cosmic, sistemul solar, este de asemenea o parte dintr-un întreg cosmic mai mare, care este, fie galaxia noastră, Calea Lactee, fie un fragment al acestei galaxii sau al unui grup de asemenea galaxii - punctul acesta fiind mai mult sau mai puţin în dubiu, din motive strict ştiinţifice (din câte ştim noi). Oricum ar fi, avem într-un fel o cunoaştere precisă a sistemului solar ca o unitate fizică (cu posibilitatea altor planete necunoscute încă, probabil foarte îndepărtate) şi această cunoaştere trebuie să reprezinte baza simbolis­mului nostru. Nu ar trebui reţinut nici un element străin, ca acela care ar rezulta dintr-un punct de vedere pur geocentric.

Soarele, ca centru al sistemului şi ca sursă a tuturor planetelor, trebuie să fie considerat în mod evident drept originea vieţii, sursa directă a forţei vitale. „Ştim”, în mod ştiinţific că noi, pământul şi locuitorii săi, ne învârtim în jurul lui. Suntem aserviţi lui şi puterea sa (gravitaţională sau altfel) este cauza mişcării noastre ciclice, urmarea fiind că suntem obligaţi să vedem universul dintr-o serie de puncte succesive. Aceste serii de puncte constituie realitatea psihologică (sau conştiinţa) a ceea ce ştiinţa fizică numeşte orbita pământului. Aceasta orbită, luată ca o serie constantă de puncte este ceea ce noi, în simbolismul heliocentric, numim zodiac. Într-un asemenea simbolism, constelaţiile sunt destul de lipsite de semnificaţie în ele însele. Ele au valoare doar ca punct de referinţă convenabil. „Ştim”, în mod ştiinţific, că ele nu corespund unui ceva real. Distanţa stelelor este de aşa natură, încât ele cu greu pot avea vreo semnificaţie pentru noi, cu excepţia celor din galaxia de care aparţine sistemul nostru solar. Dar vechile constelaţii nu au nimic de-a face cu galaxia noastră. În cel mai bun caz, ele pot simboliza puncte variate pe care le obţinem din succesiunea poziţiilor orbitale ale mişcării noastre de revoluţie anuală în jurul Soarelui. Ele simbolizează, pentru a fi mai precişi, perspective asupra spaţiului universal pe care Pământul şi omul le experimentează ca rezultat al mereu schimbătoarei lor poziţii faţă de Soare. Ele sunt simboluri ale spaţiului create de revoluţia Pământului în jurul Soarelui.

Planetele sistemului nostru solar au semnificaţie, în simbolistica heliocentrică, în baza relaţiilor lor de poziţie, distanţă, masă, viteză, densitate, cu Pământul şi Soarele. Ele trebuie să fie, mai întâi de toate, împărţite în planete interioare şi exterioare orbitei Pământului. Întrucât această orbită introduce, în ceea ce ne priveşte pe noi, bineînţeles, o linie de separaţie între interior şi exterior, ne putem aştepta la un fel de cumpănă sau simetrie între planetele interioare şi cele exterioare. Formăm astfel perechea Venus şi Marte, Mercur şi Jupiter şi, într-un mod oarecum diferit, Soare şi Saturn; poate fi şi o planetă intra-mercuriană, Vulcan, care ar trebui împerecheată cu Saturn; în atare caz, aceasta transmite în mod necesar o parte din semnificaţia conferită acum Soarelui. Vulcan poate fi înţeles şi ca fotosfera Soarelui, pentru că fotosfera ar compensa, în logica simbolică, foarte precis, pe Saturn. Interiorul Soarelui ar compensa în mod simbolic toate planetele care pot fi găsite în exteriorul orbitei lui Saturn.

Luna, ca unic satelit al Pământului, ar fi pusă într-o poziţie inte­resantă. Probabil că simbolismul biblic al creării Evei din coasta lui Adam ne poate ajuta să-i înţelegem semnificaţia! În afara planetelor, toate celelalte simboluri folosite în astrologie, din acest punct de vedere cu adevărat heliocentric, trebuie interpretate în concordanţă cu faptele teoriei heliocentrice. Rotaţia Pământului în jurul axei sale creează un orizont mereu schimbător; această axă creează un Pol Nord, o Stea Polară şi alte puncte interesante. Simboluri se combină cu alte simbo­luri pentru a da simboluri „de gradul IP, ca să spunem aşa - şi tot aşa, teoretic la infinit. Însă orice simbol a cărui semnificaţie nu este justificată pe temeiurile logicii holistice, prin datele concrete pe care le sintetizează, trebuie înlăturat, ca fiind nerelevant.

Această calitate nerelevantă nu are nimic de-a face cu statisticile şi tabelele de cazuri care „probează” sau nu semnificaţia simbolului. Ea se află pe o bază logică - chiar dacă nu este logică pentru analiza intelectuală şi cea matematică. Persoana cu adevărat intuitivă va recunoaşte valoarea absolută a acestei logici în dovada internă. Dar puţini sunt oamenii care posedă în prezent o astfel de facultate perfect dezvoltată: facultatea de percepere holistică, puterea de a se identifica cu totalitatea întregurilor şi de a elibera semnificaţia acestor întreguri pe baza simbolurilor adevărate şi irezistibile. Fireşte, marii artişti creatori au o asemenea facultate, dar dezvoltată doar într-o anumită direcţie. Când artistul creator începe să creeze cu viaţa atunci el începe să trăiască într-o lume a semnificaţiei continue, pentru că el devine, ca să spunem aşa, „adaptat momentului”. Atunci expresiile lui sunt înrădăcinate în semnificaţia universală, devin imagini ale momentului însuşi. Asemenea artişti creatori sunt expresii ale puterii vitale însăşi. Aşa au fost Buddha, Lao-Tze şi Isus.