Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

Trei tipuri fundamentale de psihologie

Pentru a clarifica unele chestiuni ce reprezintă o sursă constantă de confuzie, e necesar mai întâi să admitem că termenul „psihologie” este folosit pentru a semnifica diferite ramuri şi tipuri de cunoaştere. Ne va fi probabil de mare ajutor în a lua de bună, pentru moment, antica împărţire a fiinţei umane în spirit, suflet şi corp, şi să spunem că psi­hologia poate fi şi a fost considerată din trei perspective fundamentale. Există astfel:

1. psihologia spirituală, o ramură a filozofiei sau a religiei, care studiază toate valorile umane, în mod introspectiv şi intuitiv, în termeni de credinţe, intuiţii sau percepţii transcendentale.

2. psihologia fiziologică, care consideră toate procesele clasificate în mod obişnuit ca „psihologice” (senzaţie, atenţie, sentimente, gânduri etc.) din punctul de vedere al funcţiilor fiziologice.

3. psihologia „analitică”, care lucrează, înainte de toate şi în mod direct, cu fapte ale conştiinţei şi ale relaţiei structurale existente între diferitele funcţii ale psihicului.

Tipul spiritual de psihologie consideră omul a fi, în mod esenţial şi în realitate, o fiinţă spirituală care foloseşte un corp în scopul de a dobândi experienţe concrete şi anumite facultăţi care pot fi generate numai în contact cu materia. Existenţa corporală este totuşi consi­derată ca un rezultat al unei „căderi” şi astfel are o conotaţie peiorativă. Sufletul este nemuritor în măsura în care şi-a asimilat esenţa spirituală şi scopul este eliberarea din sclavia energiilor naturale. O asemenea psihologie, exemplificată în special de ideile Părinţilor creştini şi, într-o mare măsură, în psiho-filozofia lui Platon, este legată de etică. Lumea fizică este o lume a umbrelor, dacă nu chiar a păcatelor şi adevărul, bunătatea şi realitatea rămân într-o lume arhetipală care este, într-un anumit sens, un domeniu spiritual. În mod concret (sau cel puţin substanţial) psihologia este, în mare măsură, o problemă de înţelegere a modului în care aceste realităţi arhetipale şi sufletul uman (care aparţine în mod esenţial domeniului lor) reacţionează la iluziile lumii naturale; şi a procesului prin care sufletul, pierdut în mrejele corpului, poate să se descâlcească şi să-şi recapete statutul primordial - plus o „conştiinţă a relaţiei” care reprezintă rodul stării întrupate.

Acest tip de psihologie predomină în Orient (dar în nici un caz con­siderat acolo, în mod exclusiv, ca veritabil) şi oriunde sunt accentuate aprecierile religioase, spiritual-etice, alchimice în dauna celor fizice sau materialiste. Se găseşte într-o mare varietate de expresii, fiecare sistem filozofic sau religios dându-i o formulare particulară. El este temeiul comun al ocultismului tradiţional, dar acolo îl vom găsi câteodată puternic asociat cu un tip de psihologie structurală, care diferenţiază psihologia ocultă de cea a tipului pur religios. Totuşi, diferenţa nu este mare şi, cel puţin aparent, e o simplă problemă de punere a accentului. 

Tipul fiziologic de psihologie este unul în care reacţiile psihice - aşa cum sunt senzaţiile, sentimentele, ideile şi actele de voinţă - sunt considerate ca manifestări ale proceselor fiziologice, fiind strict condiţionate de acestea. Metoda unui astfel de tip riguros de psihologie empirică şi experimentală este metoda pur ştiinţifică şi este ceea ce de obicei oamenii de ştiinţă numesc „psihologie”. Cu excepţia a ceea ce ar fi putut să fie în India, făcând referire la această clasă de studiu psihologic, putem data începutul unui asemenea tip de psihologie în vremea lui Aristotel. Înainte de el a existat o lungă perioadă de psihologie arhaică, care poate fi numită „fiziologică”, în sensul că în gândirea arhaică sufletul nu se diferenţia de corp, aşa cum s-a întâmplat după Pitagora. După cum am arătat în capitolul precedent, unitatea naturii vii şi a omului viu a devenit în mod clar separată într-un domeniu fizic şi unul psiho-mental, începând cu secolul VI î.Chr. De aceea îngrijirea corpului (medicina) a inclus într-o anumită limită, probleme aparţinând psihicului.

Totuşi consideraţiile referitoare la unitatea corp-psihic au aparţinut alchimiei. Alchimia este ştiinţa fiinţei umane considerată a fi un amestec de procese fizio-psihologice. Doctrina celor patru umori ale corpului (sânge, flegmă, fiere neagră şi fiere galbenă), corespunzând celor patru elemente ale astrologiei (foc, pământ, aer şi apă) şi ducând la enumera­rea arabă a celor patru temperamente (sanguin, flegmatic, melancolic şi coleric) este o doctrină alchimică. În alchimia arhaică (care este strâns legată de formele originale de Hatha Yoga şi, mai târziu, de cele ale taoismului), concepţia sufletului nu este foarte clar definită pentru că spiritul şi materia sunt văzute laolaltă, nediferenţiate. Corpul vital (sau corpul pneumatic) este în interiorul organismului fiziologic, aşa cum fibrele fructului de mango sunt în fruct - şi scopul vechilor aplicaţii practice ale alchimiei era să-l dezlege pe primul de ultimul, eliberându-se astfel un corp spiritual, liber de calitatea pământească a corpului fizic şi locul unei noi conştiinţe, care poate fi numită suflet.

Cu alte cuvinte, psihologia arhaică trebuie doar în mod superficial asociată tipului ştiinţific de psihologie fiziologică, exact ca şi chimia de alchimie. De la Aristotel, linia psihologiei ştiinţifice moderne trece prin Galen şi psihologii medievali, prin Francis Bacon, Thomas Hobbes, Malebranche, James Stuart Mill, Johannes Mueller, Lotze, Wundt, William James, ajungând în final la behaviorişti, la grupul „Gestalt” şi la psihologul endocrinolog Dr. Berman. Ultimul pune accentul, în cartea Glande care reglează personalitatea, pe ceea ce noi numim „minte-corp” - adică unitatea proceselor fiziologice şi psihologice - într-un mod care este similar, deşi diametral opus în metodele sale practice, alchimiei arhaice. Dr. Berman ţinteşte la producerea fiinţei umane perfecte prin tratament glandular generalizat şi la instalarea perfectei armonii func­ţionale. Adevăraţii alchimişti aveau acelaşi scop, dar pe considerente de alt gen, şi au încercat să ajungă la el prin metode diferite.

Al treilea tip fundamental de abordare a psihologiei, numit „analitic”,²¹ lucrează direct şi imediat cu fapte ale vieţii mentale sau, mai degrabă, cu „conţinuturi psihice”. Nu se accentuează problema exactei origini a acestor conţinuturi; adică nu se studiază în mod particular procesul prin care impresionarea nervilor devine o senzaţie psihică adevărată, care se transformă în schimb într-o obişnuinţă, gând, instinct etc. Ea consideră viaţa psihică a omului ca un domeniu în sine şi este preocupată în principal de studiul a ceea ce se întâmplă în domeniul considerat mai mult sau mai puţin independent şi autonom.

Aceasta nu trebuie totuşi interpretată în sensul că psihologul analitic consideră psihicul ca fiind esenţial diferit de corp. Dimpotrivă, Freud şi Jung şi-au început opera psihologică ca medici; şi chiar în ultimele formulări prezentate de Jung, elementul terapeutic este foarte puternic, însă este subliniată sănătatea psihică. Punctul de abordare al psihologiei analitice porneşte de fapt de la corp către ceea ce se numeşte psihic.

Dar, în timp ce behavioristul şi psihologul strict „ştiinţific” trebuie asemuiţi - în studiul pe care îl întreprind sub aspect fizic şi chimic asupra elementelor psihice luate separat - cercetătorilor din labo­ratoare, „analistul”, şi în special Jung, este în mod fundamental vindecătorul care lucrează cu echilibrul funcţional al organismului psihic luat ca un întreg.

Cu alte cuvinte, analistul studiază faptele funcţionării psihice, tiparul funcţional determinat de inter-relaţia tuturor acestor fapte, comportamentul întregului psihic. Psihologia analitică se diferenţiază de tipul „fiziologic” şi prin aceea că are o ţintă practică. Ea nu anali­zează de dragul simplei investigări ci cu scopul definit de a vindeca, de a reface întregul - iar cel destinat să joace acest rol este, întâi de toate, psihicul. Dar psihologia analitică nu recunoaşte doar interdependenţa corpului şi a psihicului, ci aproape că postulează identitatea lor. Jung scrie în Omul modern in căutarea sufletului (p. 85):

„Distincţia între minte şi corp este o dihotomie artificială, o discriminare indiscutabil bazată, mai degrabă pe particularitatea înţelegerii intelectuale, decât pe natura lucrurilor. De fapt, atât de intimă este îmbinarea trăsăturilor corporale şi a celor psihice, încât, nu numai că putem trage concluzii revelatoare despre constituţia psihicului din constituţia fizicului, ci putem chiar deduce din particularităţile psihicului caracteristicile corporale corespondente”.

Aceeaşi gândire este chiar mai puternic formulată în comentariul său la Secretul Florii de Aur (p. 131):

„Este caracteristic occidentalului ca, în scopul cunoaşterii, să separe laturile fizice ale vieţii de cele spirituale; dar aceste opoziţii zac împreună in psihic, iar psihologia trebuie să recunoască acest fapt. «Psihicul» este atât fizic, cât şi mental”.

Într-un alt loc, notează:

„Psihicul este un sistem auto-reglator care se menţine în echi­libru, întocmai cum procedează şi corpul. Orice corp care merge prea departe are nevoie, imediat şi inevitabil, de o activitate compensatoare. Fără astfel de reglări, un metabolism normal nu ar putea exista şi nici un psihic normal. Putem lua ideea compensării, astfel înţeleasă, ca pe o lege a întâmplării psihice. Prea puţin într-o parte determină prea mult într-alta. Relaţia dintre conştient şi inconştient este una compensatoare”. (Omul modern în căutarea sufletului, p.20).