Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

Estetică versus etică

Înainte de a arăta pe scurt principalele caracteristici ale tehnicii pe care o foloseşte Jung pentru a realiza scopul individuaţiei, pare important să stabilim mai întâi cum idealul individuaţiei, al unei „cooperări fundamentale a tuturor factorilor” în fiinţa umană totală, conduce la o revizuire a conceptelor noastre tradiţionale de etică şi morală. Acesta este, bineînţeles, un subiect foarte delicat care a generat grave neînţelegeri aşa că nu trebuie să se tragă, din ceea ce vom spune, concluzii pripite.

Aşa cum vom vedea la începutul părţii a doua a acestei cărţi, însuşi actul vieţii implică două direcţii fundamentale de operare funcţională, ce pot fi caracterizate prin termenii conştientă şi expe­rienţă, într-un sens, împărţirea nu este ca cea dintre stimul şi răspuns, ci are o semnificaţie mai generală. Devenim „conştienţi” deopotrivă de faptele interioare cât şi de cele exterioare, de subiect sau şinele lăuntric, cât şi de obiect sau lumea exterioară. Conştienta, urmând un proces bine definit, conduce la o reacţie mai mult sau mai puţin concretă, în care ego-ul şi lucrul de care acesta a devenit conştient se întrepătrund. Rezultatul acestei întrepătrunderi este ceea ce numim, în sensul filozofic al termenului, o experienţă, adică un „moment trăit complet”.

Orice fel de „trăire completă* implică un fel de judecată referitoare la lucrul sau calitatea: 1) de care a fost conştient; 2) relaţia cu acel lucru sau calitate. Dar judecata poate fi esenţialmente de două feluri, într-un caz se manifestă ca un sentiment, iar în celălalt ca un gând. Jung descrie sentimentul după cum urmează:

„Sentimentul este în primul rând un proces care are loc între ego şi un conţinut dat, un proces care, mai mult, împărtăşeşte conţinutului o valoare definită in sensul de acceptare sau de respingere („plăcere” sau „repulsie”); dar poate apărea şi izolat, în formă de „dispoziţie”, diferită de conţinuturile trecătoare ale conştiinţei sau de senzaţii... Dar chiar şi dispoziţia... semnifică o evaluare; totuşi, nu o evaluare a unui conţinut definit, individual şi conştient, ci a situaţiei total conştiente a momentului... Sentimentul este deopotrivă un fel de judecare, fiind totuşi diferit de judecata intelectuală, prin faptul că nu are ca scop stabilirea unei legături intelectuale, ci este exclusiv preocupat de stabilirea unui criteriu subiectiv de acceptare sau de respingere”. (Tipuri psihologice, p. 544)

Fără a pătrunde mai mult în chestiune, va fi deci clar că toate evaluările morale sau etice sunt asociate sentimentelor; adică ele sunt judecăţi imediate, transmise valorii unui conţinut al psihicului sau al întregii situaţii. Imaginea care vine în conştiinţă, sau situaţia în care individul se găseşte în relaţie cu alte obiecte sau persoane, este „bună” sau „rea”. Ego-ul o acceptă sau o respinge într-o manieră imediată şi directă, pe baza fie a unui instinct adânc înrădăcinat, fie a unei atitudini tradiţional-colective deopotrivă înrădăcinate. Morala este alcătuită dintr-un set de judecăţi tradiţionale referitoare la situaţii sau relaţii mai mult sau mai puţin clar definite, din care unele sunt bazate pe ceea ce apare ca instinct biologic, iar altele sunt rezultatele unei atitudini de viaţă conştiente şi deliberat accentuate de un cod de valori religioase, sociale sau filozofice.

Sentimentele-judecăţi şi, în mod mai specific, judecăţile etice referitoare la ce este „bun” sau „rău” sunt valoroase prin faptul că ele consideră întregul unei situaţii precum şi comportarea acestuia asupra întregului organism al experimentatorului. Timpul nu este irosit în analize intelectuale şi „probabile”. Pe de altă parte, în afara acestor sentimente-judecăţi, care sunt într-adevăr reacţii instinctuale şi lucrează cu necesităţi biologice, evaluările etice sunt determinate de o „pre-judecată” şi deseori de o idee preconcepută, precum şi de calitatea şi limitările, fie ale ego-ului conştient, fie ale unei imagini rasiale puternice, în inconştient. Cu alte cuvinte, ele iau lucrurile de bune.

În timp ce adevărata intuiţie apare dintr-o adaptare imediată a întregului experimentatorului la întregul situaţiei - incluzând toate noile şi niciodată-până-atunci-realizatele sale implicaţii - un sentiment-judecată etic dă valoare fiecărei noi situaţii pe baza estimărilor stabilite tradiţional. Astfel, morala îşi schimbă periodic comandamentele şi, în timp ce ele pot fi expresia intuiţiilor reale colective atunci când sunt «proaspete”, ele îşi pierd repede semnificaţia reală, de îndată ce, şi în măsura în care, o nouă organizare a factorilor fundamentali se manifestă în natura umană.

Punctul principal, totuşi, este că toate judecăţile etice împart suma totală a experienţelor în două categorii: una acceptabilă, cealaltă de respins. Deşi aceasta poate fi o necesitate a vieţii într-o lume în care dictează legea opoziţiilor - şi toate „întregurile vii” au de-a face cu distrugerea din exterior sau chiar din interior - totuşi rămâne faptul că, prin trăire aproape exclusivă prin standarde etice sau sentimente-judecăţi, omul singur se separă de experienţa a jumătate din conţi­nuturile sale de viaţă.

Trăirea etică înseamnă trăirea „întâi de toate în siguranţă”, Înseamnă trăire bazată pe frică. În junglă frica este un lucru real şi înseamnă într-adevăr punerea în practică a instinctului de conservare. A fugi sau a muri - iată legea fundamentală în majoritatea cazurilor. Cealaltă soluţie este să te închizi între nişte pereţi care definesc o zonă de siguranţă (căminul) şi o zonă de pericol (exteriorul).

Dacă ne amintim ce s-a spus în capitolul precedent, omenirea se află astăzi, şi s-a aflat de multe secole, într-un fel de junglă psiho-mentală, în care siguranţa relativă a lumii noastre fizice civilizate nu produce siguranţă în plus; chiar dimpotrivă. Din punct de vedere mental, putem spune că accentul european pus pe logica intelectuală şi scolastică au ca scop construirea unei zone de siguranţă mentală într-o junglă al nou-intratului domeniu al ideaţiei. Disciplina logică şi matematica ne învaţă cum să construim un cămin intelectual în cadrul limitelor în care puterea de ideaţie poate funcţiona în siguranţă. Formulele matematice constituie un cadru de siguranţă operativă. Atât timp cât le păstrezi în interiorul tău, poţi avea încredere în rezultatele ideilor tale; dar, dacă le dai drumul, atunci imaginaţia ta haotică te poate conduce pe un drum greşit.

Acelaşi lucru este adevărat şi din punct de vedere psihologic. Etica şi filozofia europeană ne-au învăţat să construim un cămin solid şi bine păzit (sau mai degrabă un castel fortificat): conştientul, peste care conduce atotputernicul stăpân feudal: ego-ul. femeia a fost înrobită de stăpân şi copiii au fost supuşi prin intimidare. Ţăranii care trudeau în jurul castelului (conţinuturile instinctuale ale psihicului) erau admişi în castel sub stricta supraveghere a unui paznic înarmat, atunci când duşmanul ameninţa porţile solid ferecate. Bineînţeles, a fost construită o capelă în interiorul fortăreţei în care un Dumnezeu autocrat, camuflat într-un Salvator pasionat, era divinizat. Întregul tablou al civilizaţiei feudale reprezintă un simbol a exact ceea ce s-a întâmplat atunci în interiorul psihicului omului.

De asemenea muzica, expresia directă a psihicului, a dat un tablou simbolic acestei lumi feudale, formalismul şi tonalitatea fiind ilustrări splendide ale acestei dominaţii a principiului etic de excludere. Întreaga civilizaţie europeană creştină este bazată pe acest principiu, bazată, pe frică psihică şi mentală; şi din când în când pe necesarul, totuşi mereu zadarnicul ideal de „siguranţă întâi de toate”. Şi a atins măreţia în cadrul limitelor stricte cu care şi-a împrejmuit fortăreaţa; în acest sens, civilizaţia europeană înseamnă o supra-focalizare care aruncă o intensă şi penetrantă lumină asupra a ceea ce ea a admis ca fiind valoros şi sigur. Fructele sale constituie, de aceea, o comoară de mare preţ.

Dar... vai! Ce teribilă harababură s-a iscat din ceea ce a fost lăsat în afara pereţilor! Cât de scump plăteşte omenirea pentru un Descartes sau un Bach! Cât de descompuse şi de decăzute sunt conţinuturile subconştientului - suma totală a reprimărilor noastre moştenite, a condamnărilor şi a fricilor noastre morale! Fiecare focalizare înseamnă limitare şi, astfel, excludere de experienţe şi de conţinuturi psihice.

Trebuie deci plătit pentru ele. Cu cât se exclude mai mult, cu atât judecăţile etice controlează mai mult comportamentul exterior şi interior şi cu atât mai mult generaţiile viitoare vor trebui să sufere consecinţele. Pe de altă parte, a nu focaliza, a nu construi un cămin fortificat (sau conştient), poate însemna o viaţă de dispersare şi de constantă evitare a duşmanilor (dinăuntru şi din afară); o viaţă fără o realizare solidă şi de durată - cu excepţia, probabil, a propriului sine profund liber... care, în fond şi la urma urmei, poate însemna cea mai mare realizare dintre toate!

Dar nu dorim să strecurăm aici vreun sentiment-judecată înaintea sentimentelor-judecăţi sau a părerilor etice! Dimpotrivă, intenţionăm să arătăm ca există o altă atitudine care, în timp ce nu neagă valabilitatea sentimentului-judecată înrădăcinat organic şi instinctiv-intuitiv, pune accentul pe un principiu de conduită diferit: principiul esteticii.

Estetica (în sensul strict filozofic al termenului) este opusă eticii tot atât de mult pe cât gândirea este opusă sentimentului. Gândirea este definită de Jung drept:

„acea funcţie psihologică care, în concordanţă cu propriile ei legi, pune reprezentările date în legătură conceptuală... Termenul „gândire” ar trebui restrâns la conexiunea reprezentărilor prin intermediul unui concept, unde, cu alte cuvinte, prevalează un act de judecată, indiferent dacă un astfel de act este produsul unei intenţii sau nu”.

Caracteristic gândirii este faptul că reprezintă o conexiune de factori. Cu alte cuvinte, ea stabileşte „conexiuni conceptuale” sau, mai general, relaţii bine definite. Reprezintă punctul culminant al proce­sului de conştiinţă al relaţiei. Ea aduce la lumină forma intrinsecă (structură sau configuraţie) a lucrurilor şi situaţiilor. Judecata gândirii nu se referă la faptul că un lucru este în sine „bun” sau „rău”, ci dacă forma unei prezentări stabileşte un set de relaţii valabil sau nu. Ea nu spune: „acest lucru este rău”, însemnând întotdeauna „pentru mine”. Ea spune dacă natura factorilor, în situaţia stabilită de relaţie, este mai întâi coerentă şi apoi semnificativă. Analizând această natură a factorilor, ea este mai capabilă să facă o judecată decât dacă, prin accentuarea sau restricţionarea unora dintre aceşti factori, ar putea fi stabilită o nouă configuraţie, care ar fi mult mai coerentă şi mai semnificativă.

Gândirea stabileşte sau analizează conexiuni care, în configuraţia lor totală, constituie o formă. Forma este coerentă şi semnificativă, sau nu. În acest proces găsim baza esteticii. Judecata estetică este opusă judecăţii etice prin aceea că nu exclude nici un grup de elemente; ci, ^cel mult, subordonează pe unele altora având o semnificaţie mai mare. Se spune că procesul estetic este unul de selecţie. Dar selecţie nu înseamnă condamnarea a ceea ce nu este selectat. Dacă un pictor Pictează doar conturul unui corp, aceasta nu înseamnă că el condamna elementele cărnii etc. din acest contur. El le transformă în valori implicite. El selectează anumiţi factori şi subliniază anumite elemente sau faze ale configuraţiei totale prezentate de experienţa de viaţă (de exemplu, scena pe care o zăresc ochii lui). Dar aceasta accentuare trebuie astfel produsă, încât să dea sugestia tuturor ele­mentelor lăsate voit neprezentate. Într-o adevărată operă de artă sunt conţinute toate elementele unei situaţii de viaţă; dar unele sunt reprezentate prin prezenţă efectivă, în timp ce altele sunt implicate în configuraţia totală.

Aceasta, tradusă în termeni de viaţă cotidiană, poate fi ilustrată de următorul exemplu. Un om hotărăşte prin judecată-etică sau prin sentiment-judecată, că experienţele sexuale sunt „rele” şi, acţionând pe baza acestei judecăţi, se castrează (de exemplu, Origen). Acesta este un caz extrem, în măsura în care el implică acţiune fizică violentă; dar într-o formă mai puţin accentuată, tot ascetismul auto-constrângător este de acelaşi tip. Pe de altă parte, ne putem gândi la o persoană spirituală care a ajuns, în mod normal, dincolo de dorinţa de experienţă sexuală. Forţa sexului este activă în el, dar este transformată. Este „implicată”, dar nu este efectiv reprezentată. Nu există judecată etică valabilă împotriva ei; în configuraţia estetică a întregului fiinţei sale, este sugerat sexul, dar nu accentuat şi nici măcar concret reprezentat în timp ce în omul automutilat, sexul este întotdeauna prezent - dar într-o formă negativă, adică ca o umbră pozitivă - de aceea ca „rău”.

Judecăţile etice creează răul. Judecăţile estetice produc tensiuni, accentuări, descărcări, contraste, lumini şi umbre, reprezentări efective şi implicate, puncte culminante şi sugestii. Ele compensează opoziţiile şi niciodată nu le condamnă în mod absolut. Ele armonizează; nicio­dată nu înlătură. Ele lucrează cu întregul relaţiilor pe care le estimează în totalitatea elementelor lor. Nici un element nu poate fi anulat fără a deteriora relaţia. De fapt, nici un element din orice relaţie nu poate fi anulat vreodată. Se poate doar transforma, prin anulare aparentă, într-o forţă a răului.

Dar pentru cel care acţionează în concordanţă cu adevăratul principiu al esteticii, nu există „rău”, nici „bine”. Există doar forma sau relaţia, care uneşte toate elementele într-o totalitate ce include lumina şi umbra, culmea şi abisul, accentuarea şi simpla implicare - toate în mod egal semnificative; dar fiecare cu o semnificaţie particulară, a sa proprie, o semnificaţie ce poate fi marcată, fie cu un semn minus, fie cu unul plus. În estetică, singurul rău este lipsa de semnificaţie; dar răul nu rezidă în lucrul sau în situaţia respectivă, pentru că toate lucrurile şi toate situaţiile, fiind expresii ale momentului manifestării lor, sunt semnificative în mod inerent. Lipsa de semnificaţie se datorează doar inabilităţii omului de a percepe semnificaţia. Astfel că nu există rău, exceptând ignoranţa.

Rezultatul este că omul poate fi educat în a percepe semnificaţia. Constrângerea etică, bazată pe frică, conduce la rău. Educaţia estetică, bazată pe percepţia relaţiei coerente şi semnificative, distruge fantezia întunecată care reprezintă răul. Ea face din întreaga trăire o activitate estetică - o activitate creativă. Distruge - sau ar trebui să distrugă - toate evaluările bazate pe judecăţi trecute şi pe constrângeri ale tradiţiei, întrucât acestea sunt obstrucţii ale trăirii depline a totalităţii momentului. Totalitatea momentului reprezintă Sufletul momentului. Şi sufletul momentului este sufletul tău şi al meu, mereu nou, mereu tânăr, mereu înrădăcinat în semnificaţie, mereu înrădăcinat în calitatea” care este a noastră, marea temă prin care „viaţa” dezvoltă deplinătatea orizontului nostru mereu mai îndepărtat, integrând-o şi transfigurând-o în semnificaţie individuală. A educa omul reprezintă aşadar sarcina noii psihologii şi a noii astrologii prezentate în această carte.