Despre dumnezeu
Yüklə 1,85 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- DACĂ ESTE NECESAR CAPE LÂNGĂ DISCIPLINELE FILOSOFICE SĂ MAI AVEM O ALTĂ DOCTRINĂ
- DACA SFÂNTA DOCTRINA ESTE O ŞTIINŢĂ UNICA
- DACĂ DOCTRINA SFÂNTA ESTE O ŞTIINŢĂ PRACTICĂ
- OARE DUMNEZEU ESTE SUBIECTUL ACESTEI ŞTIINŢE
- OARE ACEASTĂ DOCTRINĂ ESTE ĂRGUMENTATIVĂ
| PARTEA ÎNTÂI
QUAESTIO I DESPRE DOCTRINA SFÂNTĂ, ÎN CE CONSTĂ ŞI PÂNĂ UNDE SE EXTINDE EA Şi pentru ca intenţia noastră să fie înţeleasă în limite certe, este necesar mai întâi să cercetăm în ce constă doctrina sfântă şi până unde se extinde ea. Pentru aceasta sunt necesare zece capitole: 1. Despre necesitatea acestei doctrine. — 2. Dacă este o ştiinţă. — 3. Dacă este unică sau sunt mai multe. — 4. Dacă este speculativă sau practică. — 5. Despre compararea ei cu alte ştiinţe. — 6. Dacă este înţeleaptă. — 7. Care este subiectul ei. — 8. Dacă se poate argumenta. — 9. Dacă ar trebui folosite locuţiuni metaforice sau simbolice. — 10. Dacă Sfânta Scriptură a acestei doctrine ar trebui expusă după mai multe înţelesuri. CAPITOLUL 1 DACĂ ESTE NECESAR CAPE LÂNGĂ DISCIPLINELE FILOSOFICE SĂ MAI AVEM O ALTĂ DOCTRINĂ 1. La primul capitol procedăm aşa: 1. Să vedem dacă, pe lângă celelalte discipline filosofice, nu e necesar să cunoaştem şi altă doctrină. La cele ce sunt mai presus de raţiune omul nu trebuie să tindă, după cum spune Eclesiastul, III, 22: „Să nu cercetezi cele mai presus de tine". Dar cele ce sunt accesibile raţiunii sunt prezentate destul de bine în disciplinele filosofice. Deci pare a fi fără rost să avem şi altă doctrină pe lângă disciplinele filosofice. 40 THOMADEAQUINO DESPRE DUMNEZEU, I, QU. I, CAP. 2
Dar această părere este contrară la ceea ce spune Apostolul Pavell în Epistola a doua către Timotei, III, 16: „Orice Scriptură inspirată de] divinitate este folositoare pentru a învăţa, a argumenta, a perfecţiona,! a conduce la adevăr". Dar Scriptura de inspiraţie divină nu aparţine! disciplinelor filosofice, care sunt inventate de raţiunea umană. Estej deci util, pe lângă disciplinele filosofice, să existe o altă ştiinţă inspi-j rată de divinitate. Răspundem că a fost necesar pentru salvarea omului să existe ol doctrină anume de revelaţie divină, pe lângă disciplinele filosofice,] care să cerceteze chiar raţiunea umană. Mai întâi că omul a fost făcut] de Dumnezeu cu un scop anume, care transcende raţiunea umană, după \ cum spune Isaia (LXIV, 4): „Ochiul nu a văzut un Dumnezeu afară de tine care ar săvârşi unele ca acestea pentru cei ce nădăjduiesc în el".| Scopul însă trebuie să fie mai dinainte cunoscut oamenilor care trebuie să-şi ordoneze intenţiile şi acţiunile spre acest scop. Deci a fost nece-1 sar pentru om, spre salvarea sa, să-i fie descoperite prin revelaţie divină cele ce transcend raţiunii umane. Dar chiar despre acele lucruri cu privire la Dumnezeu pe care raţiunea umană le poate cerceta, a fost necesar pentru om să fie instruit de către] revelaţia divină, deoarece adevărul despre Dumnezeu, cercetat de raţiunea umană, la puţine şi în timp îndelung şi cu amestecul multor! erori a ajuns omul. Dar cunoaşterea acelui adevăr de care depinde J întreaga salvare a omului este în Dumnezeu. Aşadar pentru a se ajunge la o mai potrivită şi sigură salvare a oamenilor a fost necesar ca ei să ] fie instruiţi despre cele divine, de către revelaţia divină. A fost necesar deci ca, pe lângă disciplinele filosofice, care sunt j cercetate prin raţiune, să primească doctrina sfântă prin revelaţie. 1. La prima obiecţie aş spune că este permis ca acele lucruri car sunt mai presus de cunoaşterea omului şi nu sunt deci de cercetat prir raţiunea omului, sunt totuşi primite prin credinţă, prin revelaţia Iu Dumnezeu. Precum şi spune Eclesiastul, VII, 25): „Cele mai multe (lucruri) care depăşesc puterile oamenilor sunt cunoscute ţie, Doamne". Şi în aceste cunoştinţe constă doctrina sfântă. 2. La a doua obiecţie aş spune că diversitatea raţiunii cunoscătoare duce la diversitatea ştiinţelor. Căci la aceeaşi concluzie ajung şi astrologul şi naturalistul când spun că pământul e rotund. Dar astrologul demonstrează acest lucru în mod matematic, adică pe căi abstracte: naturalistul o face însă prin mijloace materiale. Dar nimic nu opreşte ca aceleaşi lucruri, despre care disciplinele filosofice tratează în măsura în care sunt cognoscibile prin lumina raţiunii naturale, ca altă ştiinţă să le trateze după felul cum sunt cunoscute prin lumina revelaţiei divine. Deci teologia, care se referă la doctrina sfântă, diferă ca gen de acea teologie care e considerată ca parte a filosofiei. CAPITOLUL 2 DOCTRINA SFÂNTĂ ESTE OARE O ŞTIINŢĂ ?
2.Dar ştiinţa nu este singulară. însă doctrina sfântă tratează despre lucruri specifice, adică despre faptele lui Avraam, Isac şi Iacob şi alţii asemenea. Deci doctrina sfântă nu este o ştiinţă. Dar acest lucru este contrar a ceea ce spune Augustin (în De Trin., XIV, 1): „Acestei ştiinţe i se atribuie numai faptul că prin credinţă se nasc, se nutresc, se apără, se întăresc cele mai de folos lucruri" (pentru mântuire). Acest lucra nu este propriu nici unei ştiinţe decât doctrinei sfinte. Deci doctrina sfântă este o ştiinţă.
THOMA DE AQUINO DESPRE DUMNEZEU, I, QU. I, CAP. 4
principii cunoscute prin lumina intelectului natural, precum aritmetica, geometria şi altele de acest fel. Sunt însă altele care pornesc de la principii cunoscute prin lumina unei ştiinţe superioare, precum perspectiva porneşte de la principii notificate prin geometrie şi muzica de la principii cunoscute prin aritmetică. în felul acesta doctrina sfântă este ştiinţă, deoarece porneşte de la principii cunoscute prin lumina unei ştiinţe superioare, care, evident, este a lui Dumnezeu şi a fericiţilor. De aci, precum muzica se încrede principiilor sale extrase din aritmetică, tot aşa doctrina sacră se încrede în principiile revelate de Dumnezeu. 1. La primul punct deci trebuie să spun că principiile fiecărei ştiinţe sunt sau cunoscute prin sine sau deduse din notificări ale unei ştiinţe superioare. Tot aşa sunt principiile doctrinei sfinte, cum s-a spus mai sus. 2. La al doilea punct trebuie spus că ele sunt singulare în doctrina sfântă, nu pentru că despre ele se tratează în principal, ci pentru că sunt introduse în viaţa reală, precum în ştiinţele morale atunci când se proclamă autoritatea bărbaţilor prin care vine la noi revelaţia divină, pe care se întemeiază Sfânta Scriptură sau doctrină. CAPITOLUL 3 DACA SFÂNTA DOCTRINA ESTE O ŞTIINŢĂ UNICA
2. Mai apoi în sfânta doctrină se tratează despre îngeri, despre creaturi corporale, despre moravurile oamenilor. Asemenea probleme aparţin însă la diverse ştiinţe filosofice. Deci doctrina sfântă nu este o ştiinţă unică. Dar acest lucru contravine la ce spune Sfânta Scriptură, precum că e o ştiinţă unică: spune însă Sapientia, X, 10: „I-a dat lui ştiinţa sfinţilor". ♦Aristotel. Răspund spunând că doctrina sfântă este o ştiinţă unică. Căci ea este unică întru putere şi înfăţişare, considerată după obiectul ei, nu numai în sens material, ci şi după sensul formal al obiectului: socoteşte că omul, asinul şi piatra se unesc într-o raţiune formală şi colorată, care este obiectul vizat. Aşadar, deoarece Sfânta Scriptură consideră unele lucruri după faptul că sunt de revelaţie divină, după cum s-a spus, toate cele ce există sunt revelaţii divine şi se unesc într-o raţiune formală ca obiecte ale acelei ştiinţe. Şi deci trebuie înţelese ca o doctrină sfântă sau ca o ştiinţă unică. 1. Mai întâi, voi spune că doctrina sfântă nu se referă la Dumnezeu şi la creaturi în mod egal, ci la Dumnezeu în special şi la creaturi după cum se referă la Dumnezeu ca principiu sau scop. Fapt ce nu împiedică unitatea ştiinţei. 2. Mai apoi, spun că nimic nu împiedică puterile inferioare să-şi diversifice obiceiurile după alte elemente care în mod normal cad în puterea sau dispoziţia unora superioare: deoarece o putere superioară poate privi un obiect într-o raţiune formală mai largă. Precum obiectul simţului comun1 e sensibilul, în înţelesul de vizibil sau audibil: deci simţul comun, care e o putere unică, se extinde la toate obiectele celor cinci simţuri. La fel ca cele ce sunt tratate de diferite ştiinţe filosofice, poate şi doctrina sfântă, una fiind, să privească sub un unghi unic toate cele ce sunt revelaţii divine. Astfel încât doctrina sacră se prezintă ca o impresie a ştiinţei divine, care este unică şi simplă referitoare la orice. CAPITOLUL 4 DACĂ DOCTRINA SFÂNTA ESTE O ŞTIINŢĂ PRACTICĂ La al patrulea capitol procedăm aşa: 1. Pare că doctrina sfântă e o Ştiinţă practică. „Scopul (ştiinţei) este o operaţie practică", spune Filosoful în Metaph., II, 1. Dar doctrina sfântă procedează la acţiune după Epistola Apostolului Iacob (II, 22): „Fiţi împlinitori ai cuvântului, nu numai auditori". Deci doctrina sfântă e ştiinţă practică. 44 THOMA DE AQUINO DESPRE DUMNEZEU, I, QU. I, CAP. 5
2. Pe lângă aceasta, doctrina sfântă este divizată în legea veche şi ] cea nouă. Legea însă ţine de ştiinţa morală, care e o ştiinţă practică, j Deci doctrina sfântă este o ştiinţă practică. Dar, dimpotrivă, orice ştiinţă practică se ocupă de lucruri făcute de oameni, adică de faptele morale ale oamenilor, despre construcţii de { case. Doctrina sfântă se ocupă în principal de Dumnezeu, a cânii operă; mai importantă sunt oamenii. Nu este deci o ştiinţă practică, ci mai < mult speculativă. Răspund prin a spune că doctrina sfântă, cum s-a spus, una fiind, se extinde la probleme ce aparţin la diferite ştiinţe filosofice, precum raţiunea formală se extinde la probleme diferite, după cum pot fi cunoscute prin inspiraţia divină. Dacă se poate ca între ştiinţele j filosofice unele să fie speculative iar altele practice, doctrina sfântă tre- i buie înţeleasă sub ambele forme, după cum şi Dumnezeu, prin aceeaşi ştiinţă, se cunoaşte şi pe sine şi pe cele ce le creează. Totuşi e mai mult speculativă decât practică, deoarece se ocupă mai mult de lucrurile divine decât de faptele oamenilor. De acestea se ocupă în măsura în care omul e condus spre desăvârşita cunoaştere a lui Dumnezeu, în] care constă fericirea eternă. Şi prin asta am răspuns la obiecţie. CAPITOLUL 5 DACA DOCTRINA SFÂNTĂ ESTE MAI DEMNĂ DECÂT ALTE ŞTIINŢE La al cincilea capitol procedăm aşa: 1. Pare că doctrina sfântă nu este mai demnă ca alte ştiinţe. Certitudinea ţine însă de demnitatea ştiinţei. Dar alte ştiinţe, de ale căror principii nu ne putem îndoi, par să fie mai demne decât doctrina sfântă, ale cărei principii, precum articolele de credinţă, pot fi puse la îndoială. Aşadar alte ştiinţe par mai demne decât aceasta. 2. Pe lângă aceasta, o ştiinţă inferioară este acceptată graţie uneia superioare, precum muzica prin aritmetică. Dar doctrina sfântă a primit ceva de la disciplinele filosofice. Căci spune Hieronymos (în Către marele orator al oraşului Roma, 84): „Doctorii antici şi-au construit operele lor în mare măsură din doctrinele şi sentenţele filosofilor, încât nu ştii ce trebuie să admiri la ei mai întâi, erudiţia seculară sau ştiinţa Scripturilor". Deci doctrina sfântă este inferioară altor ştiinţe. Dar, dimpotrivă, se spune că celelalte ştiinţe sunt slujnicele acesteia. După Proverbe (IX, 3): „A trimis slugile sale să strige pe vârful dealului." Răspund spunând că întrucât această ştiinţă este mai speculativă şi practică decât celelalte, depăşeşte pe toate celelalte atât speculative cât şi practice. Spunem că este mai demnă ştiinţelor speculative din cauza certitudinii cât şi a demnităţii materiei. Şi cât de mult depăşeşte această ştiinţă pe celelalte speculative în ambele feluri. Prin certitudine, deoarece alte ştiinţe îşi au certitudinea în lumina raţiunii umane, care poate greşi, pe când aceasta îşi are certitudinea în lumina ştiinţei divine, care nu poate greşi. Mai apoi, într-adevăr, prin demnitatea materiei, căci cea a acestei ştiinţe este în principal în cele ce transcend capacitatea raţiunii. Iar celelalte ştiinţe sunt considerate în măsura în care se supun raţiunii. Aceea este într-adevăr mai demnă decât ştiinţele practice care depind de un scop ulterior, precum militarii de cfvili: căci o armată bună este organizată de o cetate bună. Scopul acestei doctrine, întrucât e practică, e fericirea eternă, la care scop sunt subordonate în final toate scopurile ştiinţelor practice. Este deci clar că sub orice aspect e mai demnă ca acelea. 1. Mai întâi, aş spune deci că nimic nu împiedică ceea ce este mai sigur după natură să fie mai puţin sigur din cauza debilităţii intelectului nostru, care „este faţă de minunăţia naturii precum ochiul nopţii faţă de lumina soarelui", cum spune Aristotel în Metaph. (II, 1). Îndoiala care apare când ne referim la unele articole de credinţă, nu este din cauza incertitudinii lucrului, ci din cauza debilităţii intelectului uman. Totuşi, cea mai mică îndoială ce se poate avea cu privire la cunoaşterea lucrurilor celor mai înalte este mai de dorit ca cea mai sigură cunoaştere ce am avea-o despre lucmrile mărunte, cum se spune în De animal. (I, 5). 2. Mai apoi, voi spune că această ştiinţă poate să primească ceva de 'a disciplinele filosofice, nu că ar avea nevoie în mod necesar, ci pen-tru o mai mare întărire a celor pe care le afirmă această ştiinţă. Ea 46 THOMADEAQUINO nu-şi primeşte principiile sale de la alte ştiinţe, ci direct de la Dumnezeu, prin revelaţie. Deci nu primeşte de la alte ştiinţe, oricât de înalte, ci foloseşte chiar pe cele inferioare şi subordonate: precum elementele arhitectonice sunt folosite de furnizori, sau militarii de civili. Şi chiar lucrul care este folosit din ele, nu este din cauza unui defect sau insuficienţă a lui, ci din cauza defectului intelectului nostru. Cele care sunt cunoscute prin raţiunea naturală, din care provin alte ştiinţe, sunt deduse mai uşor în aceea care este mai presus de raţiune, care sunt] predate în această ştiinţă. CAPITOLUL 6 DACA ACEASTA DOCTRINĂ ESTE ÎNŢELEPCIUNEA La al şaselea capitol procedăm aşa: 1. Se pare că această doctrină nu este înţelepciunea, căci nici o doctrină care îşi ia principiile din afara ei nu este demnă de numele înţelepciune. Deoarece „înţelepciunii îi revine rolul de-a ordona nu de a se subordona" (cum se spune în Metaph., I, 2), această doctrină îşi ia principiile din afara ei, cuib s-al spus. Deci această doctrină nu e înţelepciune. 2. Pe lângă aceasta, înţelepciunii îi incumbă probarea principiilor altor ştiinţe, de unde şi numele de capul ştiinţelor, cum spune Aristotel în Etica (VI, 7). Dar această doctrină nu probează principiile altor j ştiinţe. Deci nu e înţelepciune. 3. Mai apoi, această doctrină este câştigată prin studiu. înţelepciunea însă se obţine prin inspiraţie şi este numărată printre cele şapte daruri ■] ale Sf. Duh, cum spune Isaia (II, 2). Deci această doctrină nu este I înţelepciune. Dar este împotrivă a ce spune Deuteronomul (IV, 6): „Aceasta este înţelepciunea şi intelectul nostru înaintea oamenilor". Răspund spunând că această doctrină este suprema înţelepciune între toate înţelepciunile umane, nu numai într-un fel, ci în mod absolut. Cum însă înţelepciunii îi revine rolul de-a ordona şi judeca, judecata însă se obţine de inferiori printr-o cauză superioară. Acela estes DESPRE DUMNEZEU, I, QU. I, CAP. 6 47 nuniit înţelept într-un fel anume, care e considerat cea mai înaltă cauză a genului respectiv. Precum în genul construcţiilor cel care a furnizat planul casei este numit înţelept şi arhitect, faţă de tehnicienii inferiori, care taie pietrele sau pregătesc cimentul. Aşa cum se spune la Epistola j.Corinteni (III, 10): „Ca un arhitect înţelept eu am pus temelia". Şi iarăşi dacă e vorba de viaţa umană în ansamblul ei este numit prudent şi înţelept cel care îndrumează actele umane spre scopul urmărit. Cum se spune în Proverbe (X, 23): „înţelepciunea este prudenţa bărbatului". Acela deci care este considerat în mod absolut suprema cauză a întregului Univers, care e Dumnezeu, este numit înţelepciunea supremă. De aceea se şi consideră că înţelepciunea este mai demnă de cunoscut, cum spune Augustin în De 7hw.(XII, 14). Or, această doctrină sfântă ne face să cunoaştem pe Dumnezeu cu maximă preciziune că el este cauza supremă. Căci ea nu se mulţumeşte cu ceea ce este cunoscut prin creaturi, pe care le-au cunoscut filosofii, cum spune Apostolul Pavel, Epistola către Romani (I, 19): „Ceea ce ştiu ei despre Dumnezeu, le-a fost descoperit lor de Dumnezeu". Ba chiar ceea ce este cunoscut numai de el însuşi despre sine, şi altele ne-a comunicat prin revelaţie. De aceea doctrina sfântă este numită înţelepciunea maximă. 1. La prima obiecţie trebuie spus că doctrina sfântă nu împrumută principiile sale de la o altă ştiinţă umană, ci de la cea divină, de la care - ca supremă înţelepciune - vine toată cunoaşterea noastră. 2. La a doua obiecţie spun că principiile altor ştiinţe sau sunt cunoscute prin sine (per se), şi nu pot fi dovedite, sau sunt dovedite printr-o altă motivaţie naturală în altă ştiinţă. Dar propria cunoaştere a acestei ştiinţe vine prin revelaţie, nu prin raţiunea naturală. De aceea nu ţine de datoria ei să probeze principiile altor ştiinţe, ci numai să le judece. Şi tot ce se va găsi în aceste ştiinţe contrar adevărului acestei ştiinţe sacre, totul va fi condamnat ca fals, cum spune Epistola II-Corinteni (X, 4): „Noi dărâmăm toate uneltirile şi trufia ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu". 3. La a treia obiecţie spun că: precum judecata aparţine înţelepciunii după dublul mod de-a judeca, tot aşa în dublu fel este primită înţelepciunea. Se întâmplă ca judecata să se facă într-un fel prin înclinaţie. Astfel cel care are obişnuinţa virtuţii să judece drept cu Privire la lucrurile ce trebuie făcute după principiile virtuţii, în măsura în care este înclinat a face aşa: de aci şi ce spune Aristotel în Etica (X, 5) că omul virtuos este măsura şi regula faptelor umane. THOMA DE AQUINO DESPRE DUMNEZEU, I, QU. I, CAP. 8
Alt mod este prin cunoaştere, anume că cineva instruit în ştiinţele! morale poate aprecia virtutea, chiar dacă el nu o arc. Primul fel j de-a judeca aplicat problemelor divine aparţine înţelepciunii cărei îl consideră un dar al Sf. Duh, cum se spune la Epistola /-] Corinteni (II, 15): „Omul spiritual judecă toate". Şi Dionysios (Areopagitul) spune în De Div.Nom. (II, 15): „Hieroteos estel înţelept nu numai învăţând, ci şi simţind divinul". Cât priveşte] celălalt mod de-a judeca, ţine de această doctrină şi este câştigat'] prin studiu, deşi principiile sale au fost primite prin revelaţie. CAPITOLUL 7
omul şi piatra sunt referitor la vedere, întrucât sunt colorate, căci culoarea este obiectul propriu vederii. Toate însă sunt tratate în doctrina sfântă în raport cu Dumnezeu, fie că e vorba despre Dumnezeu însuşi, fie că au relaţie cu Dumnezeu ca principiu şi scop. De aici urmează că Dumnezeu este cu adevărat subiectul acestei ştiinţe. Dealtfel lucrul este lămurit din înseşi principiile acestei ştiinţe, care sunt articole de credinţă, deci referitoare la Dumnezeu. Identic este însă şi subiectul principiilor şi al întregii ştiinţe, precum toată ştiinţa despre virtute este conţinută în principii. Unii însă, scrutând cele ce sunt tratate în această ştiinţă, şi nu în felul cum sunt considerate, au propus altă materie acestei ştiinţe: fie lucruri, fie semne, fie lucrarea de mântuire, fie Hristos în întregime, drept cap şi membre. De toate se vorbeşte în această ştiinţă, dar în referire la Dumnezeu. 1. La prima obiecţie vom spune că despre Dumnezeu noi nu putem şti ce este. Folosim totuşi în această doctrină efectul lui, sau natura sau graţia, în locul definiţiei, referitor la cele ce spunem despre Dumnezeu în această doctrină. Aşa cum unii filosofi ai ştiinţei demonstrează ceva prin cauză şi efect, considerând efectul drept definiţie a cauzei. 2. La a doua obiecţie vom spune că toate cele ce sunt precizate în Sfânta Scriptură trebuie înţelese ca referindu-se la Dumnezeu; nu ca părţi sau specii sau accidente, ci ca raportate la el într-o manieră oarecare. CAPITOLUL 8 OARE ACEASTĂ DOCTRINĂ ESTE ĂRGUMENTATIVĂ ? La al optulea capitol procedăm aşa: 1. Se pare că această doctrină nu e argumentativă. Spune însă Ambrosius* în De Fide Cathol.: ..Pretinde argumente unde se cere credinţă". Dar în această doctrină cu adevărat se cere credinţă, cum spune Evanghelia după Ioan (XX, 31): ..Acestea au fost scrise ca să credeţi". Deci doctrina sfântă nu este aigumentativă. *De Milano. THOMADEAQUINO DESPRE DUMNEZEU, I, QU. I, CAP. 8 51 2. Dacă această doctrină este argumentaţi vă, se argumentează sau prin autoritate sau prin raţiune. Dacă se face prin autoritate, nu pare să dăuneze demnităţii ei, căci argumentul de autoritate este cel mai slab, după Boetius (în Corn. super topica Ciceronis, I, 6). Dacj< se face însă prin raţiune, nu dăunează scopului său, deoarece dupâ sf.Grigorie (Homiliae, 26): „Credinţa nu are nici un merit acolo, unde raţiunea umană aduce experienţă". Deci doctrina sfântă nu estd argumentativă. Este însă împotrivă ce spune Epistola către Tit (1, 9), care cere episcopului: „Să fie ferm ataşat doctrinei şi fidel învăţăturii, încât să poată predica învăţătura sănătoasă şi să argumenteze cu cei care o' contrazic". Răspund spunând că alte ştiinţe nu argumentează în dovedirea principiilor lor, dar se sprijină pe principiile lor pentru a arăta altele în înseşi ştiinţele lor. Dar această doctrină nu pretinde să probeze principiile sale, care sunt articole de credinţă, ci prin elej conduce la arătarea altora, precum Apostolul în Epistola 14 Corinteni (XV, 12), prin învierea lui Hristos conduce la dovedirea învierii comune. Totuşi trebuie luat în seamă că ştiinţele filosofice inferioare nici nu: dovedesc ceva prin principiile lor, nici nu discută cu cei ce le neagă, lăsând acest rol ştiinţei superioare. Cea mai înaltă dintre ele, adicăi Metafizica, discută principiile sale cu cei ce le neagă, dacă adversarulj cedează ceva; dacă însă nu cedează nimic nu poate să discute cu el.j Poate însă să rezolve propriile probleme. Dar Sfânta Scriptură, cum nui are una mai înaltă, discută cu cei ce neagă principiile sale, argumentând într-adevăr dacă adversarul cedează ceva în privinţa acelora care le are prin revelaţie divină. După cum prin autoritatea sfintei doctrine discutăm contra ereticilor şi cu un articol contra celor ce neagă altul. Dacă într-adevăr uri adversar nu crede nimic din cele revelate de divinitate, nu mai rămâne altă cale pentru a proba articolele credinţei prin raţiune, c| de-a rezolva problemele, dacă acestea ar fi împotriva credinţei. Cum însă credinţa se bazează pe un adevăr infailibil, este imposibil să se demonstreze contrariul, este deci evident că probele ce se aduc contra credinţei nu sunt întemeiate, ci doar argumente super-j ficiale. 1 La prima obiecţie spun că este clar că argumentele raţiunii umane nu-şi au locul în demonstrarea celor ce ţin de credinţă, totuşi prin articolele de credinţă această doctrină poate demonstra alte lucruri, cum s-a spus. 2. La a doua obiecţie spun că a argumenta prin autoritate este propriu acestei doctrine, deoarece principiile sale le are prin revelaţie şi deci trebuie să se creadă în autoritatea lor, care e dată prin revelaţie. Acest fapt nu impietează asupra demnităţii acestei doctrine. Căci este evidentă valoarea autorităţii bazată pe raţionalul uman, să fie foarte şubredă, iar valoarea autorităţii întemeiate pe revelaţia divină să fie foarte convingătoare. Totuşi sfânta doctrină foloseşte chiar raţiunea umană, nu chiar pentru demonstrarea credinţei, deoarece acest fapt ar slăbi meritul credinţei, dar pentru a manifesta alte aspecte ale acestei doctrine. Cum însă graţia nu distruge natura, ci o perfecţionează, trebuie ca raţiunea naturală să servească credinţa, aşa cum înclinarea naturală a voinţei se supune carităţii. Precum zice Apostolul în Epistola II-Corinteni (X, 5): „Noi supunem toată gândirea slujirii lui Hristos". De aici vine faptul că sfânta doctrină foloseşte chiar autoritatea filosofilor acolo unde se poate ajunge la cunoaştere prin raţiunea naturală, cum spune Pavel {Faptele Apostolilor, XVII, 28), când citează pe Aratus: „Precum şi unii poeţi ai voştri au spus: noi suntem din neamul lui Dumnezeu". Uneori sfânta doctrină are astfel de autoritate doar ca argumente străine şi probabile. Argumentele proprii şi sigure îi vin însă din autoritatea Scripturilor canonice. Cât priveşte autoritatea altor doctori ai Bisericii are valoarea sa proprie, dar probabilă. Dar credinţa noastră îşi are bazele în revelaţiile avute de apostoli şi profeţi, consemnate în cărţile canonice. Nu însă şi revelaţiei făcute altor doctori. Căci zice Augustin în Epistola către Hieronymos: „Numai din cărţile acelea ale Scripturilor canonice am învăţat să apăr onoarea (credinţei mele) încât cred că nici un autor dintre ei nu a greşit cu siguranţă. Pe alţii însă eu îi citesc dar, oricât ar fi de eminenţi întru doctrina sfântă, nu îi socot Perfecţi, lucru pe care ei înşişi l-au simţit.
Yüklə 1,85 Mb. Dostları ilə paylaş:
|