Despre dumnezeu

OARE TOATE LUCRURILE SUNT BUNE DIN BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU?

La al patrulea capitol procedăm aşa: 1. Pare că toate sunt bune din bunătatea lui Dumnezeu. Dar zice Augustin (De Trin., VIII, 3): „Binele acesta şi binele acela, ia pe acesta şi pe acela, şi contemplă binele însuşi, dacă poţi. Atunci vei vedea pe Dumnezeu, nu alt bun al altui bun, ci binele oricărui bun". Dar orice fiinţă este bună prin propria bunătate. Deci oricine este bun prin însăşi bunătatea care este Dumnezeu.

2. De asemenea, cum spune Boetius (în De hebd.) că toate lucrurile sunt numite bune întrucât sunt ordonate de Dumnezeu, şi datorită bunătăţii divine. Deci toate sunt bune din bunătatea divină.

Dar dimpotrivă, toate sunt bune întrucât există. Dar nu se spune că toate fiinţele există prin existenţa lui Dumnezeu, ci prin propria lor existenţă. Deci nu toate sunt bune prin bunătatea divină, ci prin a lor proprie.

Răspund spunând că nimic nu interzice, când e vorba de-o relaţie, ca ceva să fie determinat de ceva extrinsec, după cum ceva poate fi localizat după locul său, sau măsurat cu o măsură. Chiar când e vorba de lucruri considerate a fi absolute, totuşi părerile au fost diferite⁵⁹. Platon a pus însă tuturor lucrurilor specii separate la care indivizii participă şi le denumesc, ca şi cum ar participa la specii diferite. Să zicem că Socrate este om conform ideii separate de om. Dar dacă punea ideea de om şi de cal separate le-ar numi om prin sine şi cal prin sine. Tot aşa zicea fiinţă prin sine şi ideea de unu, separat, le-ar numi fiinţă prin sine şi unu prin sine ,şi prin participare fiecare s-ar numi fiinţă sau unu. Acela însă care este şi fiinţă prin sine şi unic prin sine poate fi numit deci binele suprem. Şi deoarece binele corespunde şi cu fiinţă şi cu unul, el însuşi bun Prin sine, spunem că este Dumnezeu, de la care spunem că vin toate cele bune prin participare. Şi cu toate că această opinie ar Părea iraţională în măsura în care punea speciile lucrurilor naturale ^separat şi subzistente prin ele însele, Aristotel demonstra acest fapt

106

THOMADEAQUINO
în multe feluri. Totuşi e un adevăr absolut că cel ce este primul prin esenţa sa fiinţă şi bun (ens et bonum) pe care îl numim Dumnezeu, cum s-a spus mai sus, acestuia chiar sentenţa lui Aristotel i se potriveşte.

Aşadar se poate spune că Dumnezeu a fost primul prin esenţa sa şi fiinţă şi bun, oricine poate fi numit şi fiinţă şi bun prin par­ticipare, în măsura în care participă el însuşi, prin oarecare participare, chiar dacă e mai îndepărtată şi deficientă, cum s-a spus mai sus. Aşadar, orice fiinţă sau lucru este considerat bun prin bunătatea divină şi după exemplul primului principiu este efectivă şi finală a întregii bunătăţi⁶⁰. Totuşi, nimeni nu poate spune niciodată că binele după asemănarea divină i-ar fi inerent lui, că ar fi însăşi forma bunătăţii sale, lucru care l-ar caracteriza personal. Aşadar, există o unică bunătate pentru toţi şi de altă parte multe bunătăţi. Şi cu asta am răspuns destul la obiecţii ⁶¹.

QUAESTIO VII DESPRE INFINITATEA LUI DUMNEZEU

După consideraţiile făcute cu privire la perfecţiunea divină, vom discuta acum despre infinitatea lui şi existenţa lui în lucruri. Se atribuie lui Dumnezeu ubicuitate şi prezenţa în toate lucrurile întrucât este pretutindeni şi infinit.

Avem aici patru probleme de cercetat: 1. Oare Dumnezeu este infinit ? —2. Dacă în afară de el mai este ceva infinit prin esenţă. —3. Dacă ceva poate fi infinit în întindere. — 4. Dacă poate ceva fi infinit în număr.

CAPITOLUL 1

OARE ESTE DUMNEZEU INFINIT ?

La primul capitol procedăm aşa: 1. Pare că Dumnezeu nu e mfinit. Orice infinit este imperfect, deoarece conţine noţiunea de Parte şi de materie, cum se spune în Fizica, III, 6. Dar Dumnezeu este perfecţiunea absolută . Deci nu este infinit.

2. De asemenea, după Filosof (Fizica, I, 2) finit şi infinit sunt pro-Prii cantităţii. Dar în Dumnezeu nu este cantitate, cum nu este nici ^CorP, cum s-a arătat. Deci lui nu i se potriveşte să fie infinit.

108

THOMA DE AQUINO

3. Mai apoi, ce este aici nu e în altă parte, este finit după loc. Deci ce este acesta nu este acela, este finit după substanţă⁶². Dar Dumnezeu ] este acesta, nu altul; nu e nici piatră, nici lemn. Deci Dumnezeu nu el infinit după substanţă.

Este însă contrar ce spune Ioan Damaschinul (De Fide Orth.,4); „Dumnezeu este infinit, etern şi nemărginit" .

Răspund spunând că toţi filosofii antici atribuie infinitul primului principiu, cum se spune în Fizica, III, 4 şi în mod raţional curg de la | primul principiu în infinit⁶³. Dar, deoarece unii au greşit cu privire la i natura primului principiu, consecinţa a fost că au greşit şi cu privire la infinitul însuşi. Deoarece puneau materia ca prim principiu, în con-| secinţă au atribuit primului principiu o infinitate materială, afirmând că un corp infinit este primul principiu.

Este aşadar preferabil să considerăm că infinitul este altceva decât ce nu e finit. Este finită într-un fel şi materia prin formă şi forma prin materie. Materia prin formă, întrucât materia, înainte de-a primi forma este potenţială pentru multe forme. Dar când primeşte una este finită prin aceea. Forma este finită prin materie, întrucât forma, considerată în sine, este comună la multe; dar prin aceea că e primită de materie, o face forma determinată a unui lucru. Materia, însă, când este determinată şi finită prin formă primeşte perfecţiunea ei ^M şi deci infinitul care este atribuit materiei are o motivaţie imperfectă. Este ca şi cum materia nu are formă. Forma însă nu se perfecţionează prin materie, ci mai mult chiar prin amplitudinea aceleia este contrasă ⁶⁵ ; deci infinitul rezultă dintr-o formă nedeterminată de materie, ce are un caracter perfect.

Ceea ce este însă forma maximală a tuturor lucrurilor este; însăşi fiinţarea, cum s-a spus. Aşadar, cum fiinţa divină nu are nevoie pentru a fi să fie receptată de altceva, ea subzistă prin sine, cum s-a arătat. Este deci clar că Dumnezeu este identic sie, infinit şi perfect.

1. Şi în felul acesta am răspuns la prima obiecţie.

2. La a doua obiecţie voi spune că termenul cantitate este la fel ca forma însăşi, al cărei semn este că figura, ce constă într-o determinare cantitativă, este deci o formă oarecare cantitativă⁶⁶ . De unde rezultă că infinitul care ţine de cantitate este un infinit care ţine de materie. U^fl astfel de infinit nu poate fi atribuit lui Dumnezeu, cum s-a spus.

DESPRE DUMNEZEU, I, QU. VII, CAP. 2

109

3. La a treia obiecţie vom spune că însuşi faptul de-a exista al lui Dumnezeu este subzistent prin sine, nu primit din altceva, cum se spune despre infinit, se deosebeşte de toate celelalte lucruri şi toate izvorăsc din el, după cum dacă albeaţa ar subzista prin ea însăşi, prin acest fapt n-ar mai exista în altceva şi ar diferi de orice altă albeaţă existentă într-un subiect⁶⁷.

CAPITOLUL 2

OARE ALTCINEVA DECÂT DUMNEZEU POATE SĂ FIE INFINIT PRIN ESENŢĂ ?

La al doilea capitol procedăm aşa: 1. Pare că oricine altul decât Dumnezeu ar putea fi infinit prin esenţă. Căci virtutea fiecărui lucru este proporţională cu esenţa. Dacă deci esenţa lui Dumnezeu e infinită, trebuie ca şi virtutea lui să fie infinită. Poate deci să pro­ducă un efect infinit, întrucât cantitatea virtuţii se cunoaşte prin efectul ei.

2. Pe lângă aceasta, cine are virtute infinită are esenţă infinită. Dar intelectul creat are o virtute infinită; înţelege universalul care se poate extinde unor individualităţi fără număr. Deci orice substanţă intelectu­ală creată este infinită.

3. De asemenea, materia primă este altceva decât Dumnezeu, cum s-a arătat. Dar materia primă este infinită. Deci şi altcineva decât Dumnezeu poate fi infinit.

Dar este contrară părerea că infinitul nu poate să existe prin alt principiu, cum se spune în Fizica, III, 4, că orice există în afară de Dumnezeu provine din Dumnezeu ca primul principiu. Deci nimic din ^ce este în afară de Dumnezeu nu este infinit.

Răspund spunând că orice în afară de Dumnezeu poate fi infinit mtr-un fel, dar nu în mod absolut. Deci dacă vorbim de infinit, după ^e'ul cum se potriveşte materiei, este clar că orice există în act are o ^Ormâ oarecare şi deci materia lui este determinată prin formă. Dar

110

THOMADEAQU1NO

deoarece materia, după cum este sub o formă substanţială, rămâne potenţială faţă de multe forme accidentale, ceea ce înseamnă a fy finită în mod absolut, poate deci să se spună că este infinită într-un i fel oarecare. Aşa cum lemnul este finit după forma sa, dar totuşi infinit după altceva, întrucât el este potenţial spre infinite figuri şi culori.

Dacă vorbim însă de infinit cu privire la ceea ce convine formei, este clar că acele lucruri ale căror forme sunt din materie sunt absolut finite şi în nici un fel infinite. Dacă însă e vorba de alte forme create dar nereceptate în materie, ci subzistente prin sine, precum îngerii sunt socotiţi, aceste forme vor fi într-un fel infinite în măsura în care nici nu sunt limitate, nici nu sunt con­trazise prin vreo materie. Dar orice formă creată ce are subzistenţa de-a fi, dar nu are propria sa fiinţare, este necesar ca însăşi fiinţarea să fie primită şi deci contrasă de-o natură limitată. Deci nu poate să fie absolut infinită⁶⁸.

1. La prima obiecţie voi spune că este contrar noţiunii de lucru făcut, ca esenţa unui lucru să consiste în chiar existenţa sa, deoarece a fi subzistent înseamnă a nu fi creat. Este de asemenea contrar raţiunii unui lucru făcut ca acela să fie absolut infinit. Aşadar dacă Dumnezeu are adică putere infinită nu poate totuşi să facă ceva nefăcut; asta ar însemna să facă contrariile asemănătoare; deci nu poate să facă ceva infinit absolut.

2. La a doua obiecţie spun că însuşi faptul că virtutea intelectu­lui se extinde într-un fel infinit, nu urmează de aici că intelectul este o formă imaterială sau total separată, cum ar fi substanţa îngerilor. Sau că cel puţin această putere intelectuală, care nu este actul vre­unui organ, ci este legată de corp ca sufletul raţional.

3. La a treia obiecţie vom răspunde că materia primă nu există în natura lucrurilor⁶⁹ prin ea însăşi, după cum nu este o fiinţă în act, ci doar în potenţialitate şi deci mai mult ca ceva în curs de creare decât creat. Dealtfel materia primă, chiar ca putere nu este absolut infinită, ci doar într-un fel oarecare, deoarece potenţialitatea ei nu se extinde decât la forme naturale.

DESPRE DUMNEZEU, I, QU. VII, CAP. 3

111

CAPITOLUL 3

OARE UN LUCRU PUS ÎN ACT POATE FI INFINIT ÎN MAGNITUDINE?

La al treilea capitol procedăm aşa: 1. Se pare că un lucru in actu poate să fie infinit în magnitudine. în ştiinţele matematice nu găsim lucruri false, deoarece „a abstractiza nu înseamnă a minţi", cum spune⁷⁰ Fizica, II, 2. Dar ştiinţele matematice folosesc infinitul în privinţa mărimii. Zice geometrul în demonstraţiile sale: „să fie această linie infinită ". Deci nu este imposibil ca ceva să fie infinit ca mărime.

2. De asemenea, ceea ce nu este împotriva raţiunii altuia nu este imposibil să convină sieşi. Dar a fi infinit nu este contra noţiunii de mărime. Căci finit şi infinit par a fi probleme de cantitate. Deci nu e imposibil ca o mărime să fie infinită⁷¹.

3. La fel, mărimea e divizibilă la infinit, căci continuumul este definit ca infinit divizibil, cum se arată în Fizica, III, l⁷². Dar con­trariile sunt într-un fel aproape identice. într-adevăr, cum împărţirea se opune adunării şi scăderea înmulţirii, pare că mărimea poate creşte la infinit. Este deci posibil să fie o mărime infinită.

4. La fel, mişcarea şi timpul au cantitate şi continuitate de-o mărime ce depăşeşte mişcarea, cum spune Fizica, IV, 9. Dar acest lucru nu este contrar raţiunii timpului şi mişcării, care sunt infinite. Căci în orice moment marcat indivizibil în timp şi în mişcarea circu­lară, constă şi principiul şi scopul. Nu e deci nimic contra raţiunii mărimii ca ea să fie infinită⁷³.

Din contra însă, orice corp are o suprafaţă. Dar orice corp care are o suprafaţă este finit, deoarece suprafaţa e limita corpului. Deci orice ^c°rp e finit. Şi acelaşi lucru se poate spune de suprafaţă şi de linie. Nimic deci nu e infinit ca mărime⁷⁴ .

Răspund spunând că altceva înseamnă a fi infinit după esenţă şi altceva după mărime. Dat fiind însă că ar fi un corp infinit după mărime, de exemplu focul sau aerul⁷⁵, acest corp nu este infinit după esenţă, deoarece esenţa e determinată de altă specie prin '°rmâ şi la o individuaţiune prin materie⁷⁶. Şi s-a spus mai sus că

112

THOMADEAQUINO

nici o creatură nu este infinită prin esenţă. Rămâne acum să cercetăm dacă ceva creat ar putea fi infinit prin mărime.

Este ştiut însă că un corp care are mărime completă se poate con­sidera în două sensuri⁷⁷: un corp matematic, la care se ia în consideraţie numai cantitatea şi un corp natural, la care se ia în consideraţie mate­ria şi forma. Cu privire la un corp oarecare natural, care nu poate fi infinit în act, lucrul este clar. Căci orice corp natural este determinat de-o formă substanţială, şi cum la o formă substanţială pot avea loc accidente, este deci necesar ca la o formă determinată să urmeze acci­dente determinate, între care c şi cantitatea. Urmează că orice corp natural are o cantitate determinată mai mult sau mai puţin⁷⁸ . Prin urmare este imposibil ca un corp natural să fie infinit⁷⁹. Acest lucru se întâmplă şi cu mişcarea, căci orice corp natural are o mişcare naturală, însă corpul infinit nu poate să aibă o mişcare naturală, nici dreaptă, căci nimic natural nu se mişcă rectiliniu, decât dacă e deplasat de la locul lui⁸⁰ şi asta nu se poate întâmpla cu un corp infinit, căci ar ocupa toate locurile, indiferent care ar fi locul său. Un astfel de corp n-ar putea avea o mişcare circulară. Deoarece într-o mişcare circulară tre­buie ca o parte a corpului să fie transferată în locul în care a fost altă parte a corpului, şi acest lucru nu poate avea loc într-un corp circular, dacă este considerat infinit. Deoarece două linii trasate din centru oricât de mult s-ar prelungi de la centru, cu atât mai mare va fi distanţa lor reciprocă. Dacă deci corpul ar fi infinit, la infinit liniile s-ar distanţa alternativ încât una ar putea ajunge în locul alteia⁸¹.

Referitor însă la un corp matematic, situaţia ar fi aceeaşi. Căci dacă ne-am imagina un corp matematic existent în act, ar trebui să ni-1 imaginăm sub o formă oarecare, deoarece nimic nu poate fi actual decât prin forma sa. Dar cum forma este cantitativă, în acelaşi fel trebuie să fie şi figura, căci trebuie să aibă şi o figură oarecare. Dar în acest fel el va fi finit. Figura e deci ceva ce se înţelege prin limită sau limite⁸².

1. La prima obiecţie vom spune că un geometru nu e obligat să considere o linie un act infinit, din care să poată sustrage ceea ce îi este necesar în demonstraţie şi deci poate numi acea linie ca infinită.

2. La a doua obiecţie vom spune că ideea de infinit nu este contrară celei de mărime în general, ea este totuşi contrară ideii că este adăugată

DESPRE DUMNEZEU, I, QU. VII, CAP. 4

113

speciei (aceleia), ca de exemplu raţiunea mărimii de doi coţi sau trei coţi sau ideii de circular sau triunghiular, sau altele asemenea. Nu este însă posibil în general să fie ceva care să nu fie în nici o specie. Deci nu este posibil să fie o mărime infinită, nici vreo specie a cărei mărime _să fie infinită⁸³.

3. La a treia obiecţie vom spune că infinitul care c adecvat can­tităţii, cum s-a spus, face parte din materie. Prin divizare însă în toate se ajunge la materie, căci părţile sunt de domeniul materiei⁸⁴. Prin adunare se ajunge la tot care are raţiunea formei. Deci nu vom găsi infinitul în adunarea multitudinilor, ci numai în diviziune⁸⁵.

4. La a patra obiecţie vom spune că mişcarea şi timpul nu sunt întru totul în act, ci doar succesiv: adică, când potenţial, când real. Dar mărimea este total în act. Şi de asemenea infinitul care convine cantităţii şi face parte din materie repugnă în totalitate mărimii, nu însă în totalitate timpului sau mişcării. Căci a fi inpotentia este convenabil materiei⁸⁶.

CAPITOLUL 4

DACĂ POATE SÂ FIE INFINIT ÎN LUCRURI DUPĂ MULTITUDINE

La al patrulea capitol procedăm aşa: 1. Se pare că este posibil ca să existe o multitudine infinită după act. Nu este însă imposibil dacă ceea ce este potenţial este condus la act.

2. Mai mult, fiecărei specii îi este posibil de-a fi individualizată în act. Dar speciile de figuri sunt infinite. Deci este posibil să existe infinităţi de figuri în acţiune.

3- De asemenea, acele lucruri care nu se opun reciproc, nici nu se exclud reciproc. Dar propunându-se o oarecare multitudine de lucruri, ^a care s-ar adăuga alte multe sume care nu se opun; nu este deci ca din ⁿ°u altele să se adauge lor, asemănătoare lor şi aşa la infinit. Deci e Posibil a fi infinit în realitate.

114

THOMADEAQUINO

Dar este contrar ce spune Sapient., 11,21: „Toate le-am alcătuit din pondere, număr şi măsură".

Răspund spunând că asupra acestei probleme au fost două păreri. Unii, ca Avicenna şi Algazel, au spus că este imposibil să fie o mul­titudine infinită în act prin sine; dar infinită prin accident o mulţime infinită nu este imposibilă. Se spune însă că o mulţime este infinită prin sine când se cere alteia să fie mulţime infinită. Şi acest lucru este imposibil deoarece ar trebui ca acel altceva să depindă de infinit, dar acest lucru nu poate fi îndeplinit, deoarece infinitul nu poate fi traversat. Prin accident însă se spune mulţime infinită, când nu depinde de altă mulţime infinită, ci se întâmplă fortuit. Şi acest lucru se poate manifesta într-o operaţie a fierarului, care are nevoie de mai multe scule pentru lucrul său, precum priceperea în minte, mână dibace şi ciocan. Şi dacă acestea s-ar multiplica la infinit, niciodată lucrarea fierarului nu s-ar realiza, deoarece ar depinde de cauze infinite. Dar mulţimea ciocanelor care s-ar folosi din cauză că unul s-ar rupe şi s-ar lua altul este o mulţime accidentală, căci se poate lucra cu multe ciocane şi nimic nu diferă dacă se lucrează cu unul, două sau mai multe, sau un număr infinit, dacă se lucrează un timp infinit. în acest fel deci se propune ca posibil a exista în acţiune o mulţime infinită prin accident.

Dar acest lucru este imposibil⁸⁷ deoarece orice mulţime trebuie să aparţină unei specii de mulţimi⁸⁸. Speciile mulţimilor sunt însă cele ale numerelor. Nu există însă o specie a numerelor infinite, căci numărul este o mulţime măsurată prin imitate*⁹. Este deci imposibil să existe o mulţime infinită in actu, fie ca prin sine, fie prin accident. De aseme­nea, orice mulţime în natura lucrurilor existente este creată. Or, orice creatură este de înţeles că există dintr-o certă intenţie a creatorului, căci nici un creator nu acţionează în văn. Aşadar este necesar să înţe­legem că toate cele create sunt create într-un număr precis. Este deci imposibil ca o mulţime infinită să existe în act şi chiar prin accident.

Dar să fie o mulţime infinită în potenţialitate este posibil. Căci creşterea mulţimii este consecinţa unei divizări a mulţimii, căci cu cât se divide mai mult, cu atât mai multe numere rezultă. Cum deci infini­tul se află în potenţialitate în divizare continuă, pentru a se ajunge la materie, cum s-a spus. Pentru acest motiv există infinit în potenţiali­tate şi în adunarea mulţimilor.

DESPRE DUMNEZEU, I, QU. VII, CAP. 4

115

1. La prima obiecţie spun că orice lucru este în potenţialitate poate fi redus în act, conform propriului său mod de-a fi. Ziua nu _se reduce la act toată deodată, ci succesiv. De asemenea infinitul mulţimilor nu se reduce în act deodată, ci tot succesiv, căci după o mulţime poate fi adăugată altă mulţime la infinit.

2. La a doua obiecţie spun că speciile figurilor au infinitate ca şi infinitatea numerelor. Căci există specii de figuri trilaterale, patrulaterale şi aşa mai departe⁹⁰. Aşadar, precum o mulţime infinită de numere nu se reduce în fapt ca şi cum ar fi totul simul­tan, tot aşa şi mulţimea figurilor.

3. La a treia obiecţie vom spune că e posibil ca la o mulţime dată să i se adauge alta care să nu-i fie opusă, totuşi a adăuga la infinit este contrar oricărei specii de mulţimi. De unde reiese că nu este posibil să existe o mulţime actuală infinită.

QUAESTIO VIII DESPRE EXISTENŢA LUI DUMNEZEU ÎN LUCRURI

După ce am văzut că Dumnezeu este cu adevărat infinit, că este pretutindeni şi în toate, să vedem dacă aceste însuşiri se potrivesc lui Dumnezeu.

Cu privire la această însuşire se pun patru probleme: 1. Oare să fie Dumnezeu în toate lucrurile? — 2. Oare să fie Dumnezeu pretutindeni simultan? — 3. Oare să fie Dumnezeu pretutindeni prin esenţă, putere şi prezenţă? — 4. Oare a fi pretutindeni să fie propriu lui Dumnezeu?

CAPITOLUL 1 OARE SĂ FIE DUMNEZEU ÎN TOATE LUCRURILE?

La primul capitol procedăm aşa: 1. S-ar părea că Dumnezeu nu este în toate lucrurile. Căci el este deasupra tuturor, nu însă în toate lucrurile. Căci cine este deasupra tuturor nu poate fi în toate lucrurile. Iar Dumnezeu este deasupra tuturor, cum spun Psalmi, CXII, 4: „înalt peste toate neamurile este Domnul". Deci Dumnezeu nu este în toate lucrurile.

2. Mai mult, că ceea ce este în ceva este conţinut de acela. Dar Dumnezeu nu este conţinut în lucruri, ci mai curând el conţine lucrurile. Deci Dumnezeu nu este în lucruri, ci mai curând lucrurile sunt în el. Cum spune Augustin (Octoginta trium Quaest., 20) că „în el mai curând sunt toate, decât el însuşi în oricare ".

DESPRE DUMNEZEU, I, QU. VIII, CAP. 1

117

3. De asemenea, cu cât un agent este mai virtuos, cu atât mai mare este distanţa la care ajunge acţiunea lui. Iar Dumnezeu este agentul cel mai virtuos. Deci acţiunea lui poate ajunge la acelea care sunt mai îndepărtate de el. Nu trebuie să fie în toate.

4. Mai apoi, demonii sunt lucruri străine. Şi nici Dumnezeu nu este în demoni; cum spune Apostolul (în Epistola către Corinteni, II, 6, 14): „Ce împărtăşire are lumina cu întunerecul?". Deci Dumnezeu nu este în toate lucrurile.

Dimpotrivă: Oriunde acţionează cineva, acolo şi este. Dar Dumnezeu acţionează în toate, cum spune Isaia (XXVI, 12): „Toate lucrurile noastre, pentru noi le-ai făcut, Doamne". Deci Dumnezeu este în toate lucrurile.

Răspund spunând că Dumnezeu este în toate lucrurile, nu ca o parte a esenţei lor, nu ca accident, ci ca agentul care este prezent în tot ce face. Trebuie deci ca orice agent să fie în strânsă legătură cu acela în care acţionează şi puterea sa să fie legată de acela. Cum se arată în Fizica, VII, 2: este probat că cel ce mişcă trebuie să fie în contact cu cel ce e mişcat. Cum însă Dumnezeu rezidă în însăşi esenţa sa trebuie ca cel ce e creat să fie propriul său efect, precum a arde este efectul propriu al focului însuşi. Dumnezeu însă produce acest efect în lucruri, nu numai când lucrurile încep să existe, ci atât timp cât ele subzistă; precum lumina este produsă în aer de soare cât timp aerul rămâne ilu­minat. Cât timp deci un lucru există, tot atât Dumnezeu trebuie să existe în el după modul său de fiinţare. A exista este însă ceva care este cel mai intim şi mai profund inerent tuturor. Pentru că joacă rolul de formă în tot ce conţine lucrul, cum s-a spus mai sus. De aici rezultă că Dumnezeu trebuie să fie în toate lucrurile şi în mod intim.

1. La prima obiecţie voi spune că Dumnezeu este deasupra tuturor Prin excelenţa naturii sale, şi totuşi este în toate precum creatorul este în toate, cum s-a spus.

l.La a doua obiecţie voi spune că se poate spune despre lucrurile corporale că sunt în altele precum în conţinut, totuşi cele spirituale ^conţin ceea ce au în ele: precum sufletul conţine corpul⁹¹. Deci şi Jumnezeu există în corpuri întrucât le conţine. Totuşi, prin analogie cu ^cele corporale se spune că toate sunt în Dumnezeu întrucât el le conţine.

118

THOMADEAQUINO

3. La a treia obiecţie vom spune că acţiunile nici unui agent, oricât de puternic, nu ajung la oarecare distanţă de el decât prin intermediul mediului. Cât priveşte însă maxima putere a lui Dumnezeu, îi permite să acţioneze imediat în toate lucrurile. Cât timp nimic nu e departe de el, ca şi cum Dumnezeu nu le conţine în sine pe toate.Se spune însă că lucrurile sunt departe de el prin neasemănarea cu el prin natură şi graţie; adică este şi deasupra lor prin excelenţa naturii sale.

4. La a patra obiecţie vom spune că prin demoni se înţelege şi natura lor, operă a lui Dumnezeu şi deformată prin păcat, care nu e af j lui Dumnezeu. De aceea nu este de crezut fără rezerve că el ar fi şi în demoni, ci doar cu adaosul că şi ei sunt lucruri. în lucruri însă ce denumesc natura cea nedeformată putem spune în mod absolut că Dumnezeu este în ele⁹².

CAPITOLUL 2