Despre dumnezeu

PARTEA A DOUA

QUAESTIO XII

ÎN CE MOD ÎL CUNOAŞTEM PE DUMNEZEU, NOI.CREATURILE SALE ?

Deoarece în cărţile anterioare am arătat în ce anume constă Dumnezeirea, rămâne să iau în consideraţie cum se manifestă Dumnezeu în cunoaşterea noastră, cu alte cuvinte cum este el cunos­cut de noi oamenii, creaturile sale.

în această privinţă vor fi dezbătute şi prezentate 13 Quaestiones, care sunt următoarele: 1. Oare intelectul creat poate intui esenţa Dumnezeirii ? — 2. Esenţa Dumnezeirii este intuită de intelect prin intermediul unei forme intelectuale create ? — 3. Ochii corporalităţii pot intui esenţa Dumnezeirii ? — 4. Inteligenţa umană creată este oare capabilă datorită forţelor sale naturale să intuiască esenţa Dumnezeirii ? — 5. Intelectul creat are oare nevoie de-o (anumită) lumină pentru a intui esenţa Dumnezeirii ? — 6. Oare un intelect creat din rândurile celor care intuiesc esenţa Dumnezeirii e capabil să intu­iască într-un chip mai desăvârşit decât altul ? — 7. Oare un intelect creat poate înţelege esenţa Dumnezeirii, intuindu-i esenţa, ar fi capabil să cunoască totul în ea ? — 8. Inteligenţa creată care intuieşte esenţa Dumnezeirii cunoaşte totul în ea ? — 9. Inteligenţa care cunoaşte totul sesizează acest tot prin reprezentarea imaginilor ? —10. Inteligenţa umană reuşeşte oare să cunoască totul pe care îl intuieşte în Dumnezeire ? — 11. O fiinţă umană în stadiul acestei vieţi e capabilă oare să intuiască esenţa Dumnezeirii ? — 12. în decursul acestei vieţi putem să cunoaştem Dumnezeirea prin intermediul raţiunii naturale ? — 13. în afară de cunoaşterea prin raţiunea naturală avem oare în viaţa aceasta posibilitatea cunoaşterii Dumnezeirii prin intermediul harului divin ?

152

TH0MADEAQU1N0

CAPITOLUL 1

OARE O INTELIGENŢĂ CREATĂ POATE INTUI ESENŢA DUMNEZEIRII ?

La primul capitol procedăm aşa: 1. Deoarece în mod evident nici o inteligenţă creată nu poate intui esenţa Dumnezeirii. într-adevăr, Ioan Hrisostom¹, comentând cele spuse de evanghelistul loan, se exprimă astfel: „Nimeni nu 1-a văzut vreodată pe Dumnezeu". Şi mai departe: „Pe Dumnezeu nu l-au văzut nu numai profeţii, dar nici înşişi îngerii, ori arhanghelii, căci o fiinţă creată cum ar putea vedea ceea ce nu a fost creat ?"². Chiar Dionysios³ în lucrarea sa De Div. Nom., cap.l, vorbind despre Dumnezeu, spune: „Nu 1-a cuprins (şi intuit) ori expri­mat nici o simţire, nici o imaginaţie, nici o părere, nici o raţiune, nici o ştiinţă".

2. în afară de aceasta, tot ce este infinit, în măsura în care este infinit, este incognoscibil. Dar aşa cum s-a arătat mai sus Dumnezeirea e infinită⁴. Prin urmare, conform Firii sale, Dumnezeirea este in­cognoscibilă.

3. Mai mult, inteligenţa creată nu cunoaşte decât ceea ce există, căci ceea ce cade mai întâi sub aprehensiunea inteligenţei este exis­tenţa. Ori Dumnezeu nu este numai o Fiinţă, ci e deasupra tuturor exis­tenţelor, după cum afirmă Dionysios⁵. Deci Dumnezeu nu e inteligibil, ci depăşeşte capacitatea oricărei inteligenţe.

4. în sfârşit, mergând de la cunoscut la cunoscut, trebuie să existe o proporţie, având în vedere faptul că cunoscutul devine perfecţiunea a ce se cunoaşte. Ori nu există nici o proporţie a inteligenţei create de Dumnezeu, deoarece inteligenţele sunt separate printr-o distanţă infinită. Din contra sfântul evanghelist loan ne spune: „Vom vedea cum este Dumnezeu"⁶. Răspunsul meu este: O fiinţă e cognoscibilă în măsura în care este în acţiune, adică săvârşeşte un act. Dumnezeu, care reprezintă o acţiune pură, fără imixtiunea vreunei alte puteri, este deci în mod absolut cognoscibil. Dar ceea ce este absolut cognoscibil în sine nu poate fi cognoscibil de către oricare inteligenţă, din cauza dis­proporţiei între această inteligenţă şi obiectul inteligibil. Astfel,

DESPRE DUMNEZEU, II, QU. XII, CAP. 1

15.1

soarele, care e astrul cel mai vizibil, nu poate fi văzul de păsările de noapte din cauza excesului lui de lumină. Bazându-se pe acest con­siderent, unii au pretins că o inteligenţă creată nu poate intui esenţa Dumnezeirii.

Dar acest lucru se afirmă fără motivare. într-adevăr, suprema feri­cire a omului, pentru temeiul că aceasta rezidă în cea mai elevată operaţie, care e cea intelectuală, dacă inteligenţa creată nu poate nicio­dată intui esenţa Dumnezeirii, ori nu se va bucura niciodată de fericire, ori obiectul fericirii sale vă fi cu totul altceva decât Dumnezeirea. Dar o asemenea ipoteză e străină de adevărata credinţă. Căci numai pe temelia credinţei supreme desăvârşirea unei creaturi raţionale trebuie să se fundamenteze pe Cel care reprezintă principiul existenţei. Dar o asemenea afirmaţie încalcă legitatea raţiunii. De bună seamă, omul în mod firesc doreşte să cunoască cauza, atunci când constată efectul, şi de aici provine la oameni uimirea. Prin urmare, dacă inteligenţa crea­turii raţionale nu poate ajunge la cauza supremă a lucrurilor, va rămâne deşartă dorinţa naturii sale. Trebuie deci în mod absolut să credem că fericiţii sfinţi vor intui esenţa Dumnezeirii.

1. La prima obiecţie trebuie să afirmăm că aceasta nu contrazice cu nimic pe cele două autorităţi invocate, deoarece amândouă vorbesc de o viziune a comprehensiunii. De asemenea şi Dionysios precede cuvintele susmenţionate cu aceste expresii: „De toţi, de întregul Univers, Dumnezeu este incomprehensibil şi nici o simţire...etc". Şi loan Hrisostom, puţin mai departe după textul citat, scrie: „Aici, viziunea reliefează contemplaţia şi perfecta comprehensiune pe care Tatăl însuşi o are pentru Fiul său".

2. La a doua obiecţie trebuie să afirmăm că infinitul este prin sine însuşi incognoscibil, dacă ne referim la infinitul care cuprinde materia neterminată prin formă. Dar infinitul care e corelat cu o parte a formei nelimitate de materie este absolut evident. Ori Dumnezeirea este infinită, cum rezultă din cele afirmate mai sus⁷.

3. La a treia obiecţie trebuie să spunem că atunci când afirmăm că Dumnezeirea nu reprezintă o existenţă, aceasta nu înseamnă că neapărat ea este străină de existenţă, ci că este mai presus de tot ce există, în măsura în care este însăşi esenţa sa. Nu urmează deci că nu Poate fi în nici un chip cunoscut, ci numai că depăşeşte orice cunoaştere: cu alte cuvinte, că nu poate fi cuprins cu mintea.

154

THOMA DE AQUINO

4. La a patra obiecţie trebuie să afirmăm că termenul proporţie are | un dublu sens: pe de o parte exprimă o relaţie cantitativă, aşa cum dublul, triplul, sau egalul sunt specii de proporţii. Pe de altă parte, orice relaţie a unui termen cu un altul poate fi denumită proporţie şi astfel există proporţia creaturii în raport cu Dumnezeirea, deoarece cu ea este în relaţia de efect cu cauza şi de putere cu actul. Inteligenţa creată va putea fi deci reprezentată proporţional cu cunoaşterea Dumnezeirii⁸.

CAPITOLUL 2

OARE ESENŢA DUMNEZEIRII ESTE INTUITA

DE INTELIGENŢA CREATĂ PRIN VREO IMAGINE

OARECARE INTERIOARĂ ?

La al doilea capitol procedăm aşa: 1. în mod evident esenţa Dumnezeirii este intuită printr-o oarecare imagine (sau prin revelaţie), într-adevăr, loan spune: „Când Dumnezeu va apărea, ştim, deoarece vom fi aidoma lui, şi-1 vom vedea aşa cum este".

2. în afară de aceasta, sf. Augustin spune în De Trin., IX, cap. 11: „Când îl vom cunoaşte pe Dumnezeu, el ni se va arăta nouă sub forma Dumnezeirii".

3. în afară de aceasta, inteligenţa in actu este identică cu inteligi­bilul prin act, aşa cum sensul in actu este simţit prin act. Ori aceas­ta nu înseamnă altceva decât că simţul e informat de imaginea sen­sibilului şi inteligenţa prin imaginea inteligibilului. Prin urmare este văzut in actu de o inteligenţă creată. El trebuie văzut prin intermediul unei reprezentări oarecare.

Din contra, sfântul Augustin menţionează în De Trin., XV, cap. 9, ceea ce spune şi Apostolul: „Vedem acum ca printr-o oglindă, în mod enigmatic", termenii ca „oglindă", „enigmă", pentru Apostol au sem­nificaţia de imagini apte să ne facă să-1 cunoaştem pe Dumnezeu. On

DESPRE DUMNEZEU, II, QU. XII, CAP. 2

155

aceşti doi termeni — „oglindă", „enigmă", sunt contradictorii. însă intuirea esenţei Dumnezeirii nu este o viziune enigmatică, aidoma ca prin oglindă, căci ar fi o exprimare antinomică. Prin urmare esenţa divină nu este intuită prin reprezentări.

Răspund: pentru orice viziune, atât pe calea sensibilităţii, cât şi pe cea a inteligenţei, sunt necesare două condiţii: capacitatea vizuală şi identificarea celor văzute cu simţul văzului a celui care are viziunea. într-adevăr, in actu, deci prin faptul că cele văzute sunt apanajul subiectului care are viziunea. Dacă e vorba de ele­mente corporale, este evident că cele văzute nu pot fi văzute în subiect prin esenţa sa. Ele sunt acolo numai prin reprezentare; ast­fel, similitudinea pietrei este imprimată în organul văzului şi pro­duce pe retină viziunea respectivă, în ochi nu există piatra propriu-zisă. Dar dacă un singur şi acelaşi lucru ar fi concomitent principi­ul capacităţii de-a vedea şi obiectul care se vede, s-ar deduce că subiectul receptează din acest obiect şi capacitatea de a-1 vedea şi forma prin care îl vede. Ori Dumnezeu este în mod manifest autorul facultăţii intelectuale şi poate fi văzut sau intuit prin inteligenţa noastră. Dar pentru că facultatea inteligenţei create nu este esenţa însăşi a Dumnezeirii, rezultă că este o similitudine părtaşă a acestei Inteligenţe primare. De aici vine ceea ce se cheamă forţa intelectuală a creaturii omeneşti create şi anume o lumină inteligibilă, aidoma unei emanaţii a primei lumini, fie că aceasta trebuie înţeleasă ca izvorâtă din puterea naturală, fie că trebuie înţeleasă ca purceasă din desăvârşirea coborâtă şi supraalăturată din harul divin, sau din slava Atotputernicului. Trebuie să se conchidă prin urmare că pentru a-1 intui pe Dumnezeu e necesară o oarecare similitudine sau o imagine a lui Dumnezeu existentă în fiinţa noastră, în ceea ce priveşte capaci­tatea de-a cunoaşte, imagine sau similitudine prin care inteligenţa este capabilă să-1 intuiască pe Dumnezeu.

însă în ceea ce priveşte cele văzute, care trebuie identificate într-o oarecare măsură cu subiectul care intuieşte, nu e cu putinţă ca esenţa Dumnezeirii să fie intuită nici de imaginea creată. Primul temei este următorul: Prin imagini aparţinând unui ordin inferior, după cum spune Dionysios⁹, nu pot fi cunoscute câtuşi de puţin forţe care fac parte dintr-o rânduială superioară; spre exemplu prin imaginea unui corp nu

156

THOMADEAQUINO

poate fi cunoscută esenţa unui element lipsit de corporalitate. Prin urmare, cu mult mai puţin încă, printr-o imagine creată, oricum ar fi ea, nu va putea fi intuită esenţa Dumnezeirii.

In al doilea rând, esenţa Dumnezeirii este însăşi Fiinţa sa proprie, aşa cum s-a arătat, ceea ce nu este compatibilă nici unei forme create. Prin urmare, nu e cu putinţă ca o formă creată să ofere o similitudine, ori o imagine capabilă să reprezinte şi să intuiască însăşi esenţa Dumnezeirii. Al treilea temei este următorul: esenţa Dumnezeirii într-o oarecare privinţă nemăsurată conţine în sine o forţă superioară, adică tot ce poate avea o semnificaţie, sau poate fi înţeles de inteligenţa unei creaturi umane. Ori, o asemenea realitate nu poate câtuşi de puţin fi reprezentată printr-o imagine creată, căci orice formă creată este determinată potrivit unei noţiuni particulare, ca înţelepciunea, puterea, existenţa însăşi, sau orice lucru asemănător. Deci, a afirma că Dumnezeu este intuit prin intermediul similitudinii sale în fiinţa noas­tră, ar însemna a afirma că nu este intuită esenţa Dumnezeirii sale, ceea ce constituie o eroare.

Trebuie, prin urmare, să afirmăm că pentru a intui esenţa Dumnezeirii se străduieşte sâ se obţină (în parte)¹⁰ vreo similitudine în însăşi puterea vizuală, şi aceasta este lumina divină a slavei, care for­tifică inteligenţa şi-i permite să intuiască Dumnezeirea despre care vorbeşte psalmul: „Prin lumina Ta vom vedea lumina"¹¹. însă prin nici o asemănare ori chip creat nu poate fi intuită esenţa Dumnezeirii, aşa fel încât acest chip să reprezinte esenţa divină, aşa cum este ea în sine.

1. La prima obiecţie trebuie să spun după evanghelistul Ioan că acea autoritate vorbeşte despre similitudinea care e obţinută prin par­ticiparea slavei.

2. La a doua obiecţie trebuie să spunem, repetând cele afirmate de sfân-tul Augustin despre cunoaşterea lui Dumnezeu în decursul vieţii noastre.

3. La a treia obiecţie trebuie să spunem că esenţa Dumnezeirii este însăşi Fiinţa lui. Se deduce că aşa cum alte forme inteligibile care nu le aparţin lor sunt unite cu inteligenţa de-o anumită Fiinţă, prin inter­mediul căreia informează această inteligenţă şi le îndeplinesc prin actul cunoaşterii¹². în acest mod esenţa Dumnezeirii, care este identică cu Fiinţa sa, se uneşte prin intermediul acestei Fiinţe cu inteligenţa creată, ca o inteligenţă în acţiune, şi face deci prin ea însăşi ca inteligenţă sâ fie în acţiune.

DESPRE DUMNEZEU, II, QU. XII, CAP. 3

157

CAPITOLUL 3

ESENŢA DUMNEZEIRII POATE FI INTUITA DE OCHII CORPULUI OMENESC ?

La al treilea capitol procedăm aşa: 1. E evident că esenţa Dumnezeirii poate fi intuită cu ochii corporali. într-adevăr, se spune în cartea lui Iov: „în carnea mea îl voi vedea pe Dumnezeu". Şi mai departe: „Urechea mea te-a auzit, acum ochiul meu te vede"¹³.

2. în afară de aceasta, sfântul Augustin, în De Civ. Dei, cap. XXIX, spune: „Ochii (celor prea fericiţi) vor avea o vedere mai puternică, dar nu în sensul că aceasta va fi mai pătrunzătoare ca a şerpilor sau a vul­turilor (căci aceste animale, oricât de ascuţită ar fi vederea lor, nu pot vedea decât corpuri), ca să vadă şi fiinţele lipsite de corporalitate". Ori fiinţa omenească ce poate vedea ceea ce e lipsit de corporalitate nu-şi poate ridica privirile pentru a-1 putea vedea pe Dumnezeu ? Deci ochii fiinţelor acoperite de slavă îl pot vedea pe Dumnezeu.

3. în afară de aceasta, Dumnezeu poate fi văzut de un om dotat cu capacitatea unei viziuni imaginare. Căci profetul Isaia (VI, ]), spune: „L-am văzut pe Domnul stând pe tronul său", etc. Dar viziunea sa imaginară îşi are obârşia în simţurile profetului, deoarece „imaginaţia esle o activitate care purcede de la simţire către acţiune", spune Filosoful, în cartea III, cap. 3 a operei De anima. Prin urmare, Dumnezeu poate fi perceput printr-o viziune sensibilă.

Din contra, sfântul Augustin, în De videndo Deum ad Paulinam (epistola CXII, cap. 9), spune: „Nimeni nu 1-a văzut vreodată pe Dumnezeu, aşa cum este el, nici în viaţa aceasta şi n-a fost văzut nici de îngeri, în viaţa lor, aşa cum ochii corporali percep lucrurile vizibile".

Răspund: Este cu neputinţă să-1 vezi pe Dumnezeu, fie prin inter­mediul simţului văzului, fie printr-un alt simţ, fie printr-o facultate a Părţii senzitive. într-adevăr, orice facultate de acest gen reprezintă activitatea unui organ corporal. Ori Dumnezeu este lipsit de corpo­ralitate, aşa cum s-a arătat mai sus. Prin urmare, Dumnezeu nu poate " perceput nici cu simţurile, nici cu imaginaţie închipuit, ci intuit numai cu inteligenţa.

158

THOMA DE AQUINO

1. La prima obiecţie trebuie să se spună la cele afirmate de Iov următoarele: „în carnea mea îl voi vedea pe Dumnezeu, mântuitorul meu", că în aceste cuvinte nu se înţelege că Dumnezeu are să fie per­ceput cu ochiul cărnii, ci că fiinţa omenească după înviere, fiind în trupul său de carne, îl va vedea pe Dumnezeu. La fel, atunci când pro­fetul spune: „Acum ochiul meu te vede", se înţelege că se referă la ochiul minţii, la fel cum şi Apostolul spune în Epistola către Efeseni, I, 17, 18: „Dumnezeu să vă hărăzească duhul înţelepciunii în scopul cunoaşterii lui şi să vă lumineze ochii inimii voastre".

2. La a doua obiecţie trebuie să spunem că ceea ce afirmă Augustin se prezintă sub o formă interogativă şi condiţională. Dar imediat el explică cele relatate mai înainte, menţionând următoarele: „aceste cuvinte au cu totul altă profundă semnificaţie (e vorba de ochii fiinţelor proslăvite), dacă s-ar putea vedea prin ei firea lipsită de cor­poralitate", dar imediat tot Augustin determină cu precizie afirmaţia, spunând: „Merită completă crezare convingerea că vom vedea atunci (la Judecata din Urmă) corpurile lumeşti ale unui Cer şi ale unui nou Pământ, încât să constatăm cu ochii noştri prezenţa lui Dumnezeu pre­tutindeni, guvernând toate corpurile Universului, şi aceasta cu cea mai evidentă perspicacitate, aşa cum sunt observate cele invizibile ale lui Dumnezeu, ori cum sunt sesizate de inteligenţa noastră toate câte a făcut Creatorul; dar aşa cum suntem noi oamenii care convieţuim şi îndeplinim activităţile noastre vitale, noi credem că toţi trăiesc ca noi şi constatăm aceasta numai după ce îi vedem". De aici se deduce că Augustin înţelege (şi se referă) la fiinţele sfinţilor, ai căror ochi îl vor vedea pe Dumnezeu, la fel cum astăzi ochii noştri văd viaţa oricui. însă viaţa nu este văzută cu ochii corporali, ca un obiect propriu, vizibil prin sine însuşi, ci azi este sesizată ca un obiect accidental, care la drept vorbind nu e cunoscut prin simţuri, ci de o altă forţă şi anume de cea de natură spirituală, în corelaţie cu însuşirea cognoscitivă. Pentru ca prezenţa Dumnezeirii să poată fi cunoscută prin intermediul inteligenţei la vederea obiectelor corporale ale vieţii viitoare, aceasta va fi cu putinţă în două moduri: fie prin ascuţimea desăvârşită a inteligenţei spirituale, fie prin splendoarea clarităţii divine într-o lume a fiinţelor reînnoite.

3. La a treia obiecţie trebuie să spunem că în viziunea imaginativă nu este intuită esenţa Dumnezeirii, ci se formează în imaginaţie un

DESPRE DUMNEZEU, II, QU. XII, CAP. 4

159

_chip, care îl reprezintă pe Dumnezeu într-un mod al similitudinii, de categoria celor folosite în Sfintele Scripturi, care îl descriu pe Dumnezeu metaforic prin intermediul unor lucruri sau fapte sensibile.

CAPITOLUL 4

O INTELIGENŢĂ CREATĂ POATE INTUI ESENŢA

DUMNEZEIRII NUMAI PRIN INTERMEDIUL

FORŢELOR SALE NATURALE ?

La al patrulea capitol procedăm aşa: 1. în mod evident o inteligenţă creată este capabilă să intuiască esenţa Dumnezeirii prin intermediul însuşirilor sale fireşti. într-adevăr, Dionysios în De Div. Nom., cap. IV, spune: „îngerul reprezintă o oglindă pură, foarte clară, care reflectă întreaga splendoare a Dumnezeirii, deci ne e permis să ne exprimăm astfel." într-adevăr, când se priveşte într-o oglindă, aceasta reflectă totul. Prin urmare, aşa cum un înger prin intermediul forţelor sale fireşti se înţelege pe sine însuşi (cunoscându-şi substanţa), în mod evident este capabil (să intu­iască) şi să înţeleagă esenţa Dumnezeirii.

2. In al doilea rând, ceea ce este foarte vizibil poate fi mai puţin vizibil datorită imperfecţiei fie a văzului nostru, fie de natură cor­porală, fie a inteligenţei noastre. însă inteligenţa unui înger nu îngăduie să aibă vreun defect. Prin urmare, cum Dumnezeu reprezintă inteligenţa absolută prin sine însuşi, trebuie să admitem că pentru înger să fie în mod evident. El este absolut inteligibil de îngeri şi dacă prin forţele sale naturale un înger poate fi inteligibil ^ln toate privinţele, cu atât mai vârtos îl poate reprezenta pe Dumnezeu.

3. In afară de aceasta, simţurile corporalităţii umane nu sunt capa­bile să se ridice până la înţelegerea substanţei lipsite de corporalitate, Pentru că aceasta depăşeşte natura lor. Ca urmare, dacă a intui esenţa ^uurnnezeirii depăşeşte natura inteligenţei create a oricărei fiinţe

160

THOMA DE AQUINO

DESPRE DUMNEZEU, 11, QU. XII, CAP. 4

161

omeneşti, în mod evident nici o inteligenţă creată nu va putea ajunge a intui esenţa Dumnezeirii prin văz propriu, ceea ce este o eroare, după cum rezultă din cele afirmate mai sus (cap. 1 al acestei Quaestio). Este evident deci că inteligenţa creată prin structura sa firească are capaci­tatea de-a intui esenţa divină.

Din contra, Apostolul Pavel în Epistola către Romani, VI, 23, spune: „Harul lui Dumnezeu este viaţa veşnică". Ori, după cuvintele evanghelistului loan, viaţa veşnică constă în viziunea esenţei divine: „Aceasta este viaţa veşnică, să te cunoască pe tine, Doamne, singu­rul Dumnezeu adevărat"¹⁴. Deci a vedea esenţa Dumnezeirii este apanajul inteligenţei create prin mijlocirea harului, nu a naturii

umane.

Răspund: Trebuie să afirmăm că nu-i cu putinţă pentru o inteligenţă

creată să vadă esenţa Dumnezeirii numai prin forţele sale naturale, într-adevăr, cunoaşterea se produce pe baza faptului că s-a cunoscut de subiectul cunoaşterii. Dar s-a cunoscut de subiectul hărăzit cunoaşterii, conform însuşirilor lui de a cunoaşte, într-o asemenea măsură încât cunoaşterea la fiecare făptură omenească să se desfăşoare potrivit naturii sale. Dacă, prin urmare, modul de-a fi al unei făpturi sau al unui lucru cunoscut depăşeşte modul de existenţă care aparţine naturii subiectului destinat cunoaşterii, e imperios necesar ca cunoaşterea acelui lucru să depăşească natura acestui subiect hărăzit cunoaşterii.

Ori există multiple moduri de-a fi. De bună seamă, există unele moduri a căror natură subzistă prin ele însele numai într-o materie indi­viduală şi acesta este cazul lucrurilor care au o corporalitate. Unele lucruri sunt de-o asemenea categorie, încât natura lor nu permite să existe decât în materia individualităţii sale: acesta este cazul tuturor lucrurilor care au o corporalitate. Dar sunt şi altele care îşi au existenţa nu într-o materie oarecare, ci există prin ele însele, fiind dotate cu o substanţă lipsită de corporalitate, din care categorie fac parte îngerii. Numai Dumnezeu este singura Fiinţă care are modul său propriu de-a exista prin sine însuşi.

Prin urmare, lucrurile care îşi au existenţa numai în materia indi­viduală ne sunt cognoscibile nouă prin natura noastră comună, deoarece spiritul nostru prin care cunoaştem lucrurile reprezintă forma unei materii oarecare. Totuşi spiritul omenesc posedă două forme cog­nitive: una care reprezintă actul unui organ coqwral şi specificul său prin natura comună este de-a cunoaşte lucrurile aşa cum sunt ele tf¹

materia individuală. De aici rezultă că simţurile noastre nu cunosc decât singularitatea. Cealaltă formă cognitivă a spiritului este inteligenţa care nu reprezintă actul unui organ corporal¹⁵. De asemenea, prin inteligenţa noastră este firesc să cunoaştem natura lucrurilor, care la drept vorbind n-au existenţă reală decât în materie individuală, totuşi ele sunt în con­tact cu noi, independent de această condiţie, datorită faptului că sunt extrase din ea şi de aceasta suntem conştienţi prin aportul spiritului; de aici se deduce că prin intermediul inteligenţei putem cunoaşte univer­salitatea lucrurilor, ceea ce depăşeşte capacitatea simţurilor omeneşti.

Inteligenţa îngerilor, care e specifică firii lor, posedă capacitatea de-a cunoaşte Firea, care nu se manifestă prin materie. Inteligenţa umană este lipsită de această facultate în actuala sa situaţie, deoarece spiritul lui este unit cu corpul.

Se deduce, prin urmare, că o cunoaştere naturală a unei fiinţe omeneşti este proprie numai unei inteligenţe divine, deoarece această cunoaştere este superioară facultăţilor naturale ale oricărei inteligenţe create, pentru temeiul că nici o inteligenţă creată nu-şi are geneza pro­prie, ci e participanta unei simbioze. Ca urmare, o inteligenţă creată nu poate vedea esenţa Dumnezeirii decât numai în măsura în care Dumnezeu, în scopul de-a fi cunoscut, îşi coboară harul său asupra unei inteligenţe create.

1. La prima obiecţie trebuie să se spună că acest mod de a-1 cunoaşte pe Dumnezeu este propriu şi posibil numai îngerilor datorită firii lor, deoarece îngerii, prin asemănarea lor cu Atotputernicul, au strălucirea lui şi au capacitatea de a-1 vedea. Dar aşa cum am arătat mai sus, nu-i cu putinţă să cunoască esenţa Dumnezeirii, unei inteligenţe umane create după asemănarea lui. De aici rezultă că numai îngerii, datorită forţelor lor naturale, au capacitatea de a cunoaşte esenţa Dumnezeirii.

2. La a doua obiecţie trebuie să spun că inteligenţa îngerilor nu are deficienţe, dacă deficienţa ca termen are semnificaţia de lipsă, cu alte cuvinte cineva e lipsit de ceea ce trebuie să aibă. Dacă cuvântul are sens negativ, în comparaţie cu Dumnezeu, orice creatură omenească e găsită că are mari defecte, în măsura în care nu e posesorul acelor uriaşe calităţi pe care le are numai Dumnezeu.

3. ia a treia obiecţie trebuie să spun că (sensul) termenului de ^vedere, care se referă îndeobşte la un organ corporal — deci material,

162

THOMA DEAQUINO

nu poate fi înălţat câtuşi de puţin către ceva imaterial. în schimb, inteligenţa noastră, pentru că prin natura sa este elevată şi supe­rioară materiei, prin mijlocirea harului, poate fi înălţată mai sus de natura sa. O dovadă a acestei situaţii este faptul că vederea nu poate în nici un chip cunoaşte sub o formă abstractă ceea ce ea cunoaşte a fi natură concretă; într-adevăr, în nici un mod nu percepe o natură decât numai astfel¹⁶. Dimpotrivă, inteligenţa noastră poate cunoaşte în stare abstractă ceea ce cunoaşte sub formă concretă, căci deşi cunoaşte lucrurile, având formă în materie, totuşi ştie să distingă acest compus din două elemente şi consideră forma prin ea însăşi, într-un mod similar şi îngerii, deşi pentru ei este firesc să cunoască prin inteligenţa lor un lucru concret într-o natură particulară¹⁷, prin intermediul inteligenţei lor pot discerne lucrul intrinsec şi constată că ceva sunt ei şi altceva ce e al lor. Şi de aceea, când inteligenţa creată, datorită firii sale înnăscute, ştie că e capabilă să discearnă forma concretă şi prin modul cuiva de rezolvare să abstractizeze ceea ce e concret, prin mijlocirea harului dumnezeiesc se pot înălţa în scopul de-a cunoaşte substanţa separată subzistentă şi fiinţa separată subzistentă¹⁸.

CAPITOLUL 5