„Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină –
Toate-s praf…”
(M. Eminescu)
Anagramă
Cuvânt obţinut prin transpoziţia literelor altui cuvânt. De pildă, I. Budai Deleanu compune numele Mitru Perea din Petru Maior, sau Leonachi Dianeu din propriul său nume. Eminescu alcătuia, în „Caiete”, lanţuri de anagrame la numele Veronicăi Micle: Venera, Verena, Anevra etc.
Anastrofă
Răsturnarea ordinii obişnuite a cuvintelor dintr-o frază. Specie de inversiune.
Figură care constă în repetarea unui cuvânt luat în sensuri diferite, fireşte, gaţie contextului.
Ex.:
„… eu ştiu că nu ştiu nimic.”
„Unii spun totdeauna ce ştiu, iar alţii ştiu totdeauna ce spun.” (Folclor)
„Dar să nu uităm că suntem în Argeş şi că tipărim o foaie cu douăzeci de foi.”
(T. Arghezi)
Anticlimax
Figură de stil constând într-o gradaţie descendentă.
Ex.:
„Mă bate vremea, mă bate ziua, mă bate clipa.”
(T. Arghezi)
Antifrază
Figură care constă în întrebuinţarea unui cuvânt, a unei locuţiuni, a unui enunţ într-un sens contrar adevăratei sale semnificaţii .
Ex.:
„Trahanache: “Ai puţintică răbdare!
Bravos! Fănică trădător! frumos!…”
(I. L. Caragiale)
Antimetateză
Repetarea unei sintagme, propoziţii, fraze cu inversarea ordinii cuvintelor, şi, desigur, cu modificări de funcţie gramaticală şi de sens. Poate fi utilizată pentru sporirea expresivităţii ori ca amuzament. Sinonim: antimetabolă, antimetalepsă.
Ex.:
„Mănâncă pentru a trăi, nu trăi pentru a mânca.” (Folclor)
„Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde, Două aripe de umbră către ceruri ridicate.”
(M. Eminescu)
Antiptoză
Figură de substituţie, de ordin gramatical, care constă în folosirea unui caz în locul altuia; sau un fel de elipsă de care se foloseau oratorii şi mai ales poeţii.
Ex.:
„Atunci luna iese, norilor regină, Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină.”
Figură de substituţie, prin care se înlo- cuieşte: a) un nume propriu de persoană cu unul comun (tratat ca nume propriu), sau b) un nume comun cu unul propriu (tratat ca nume comun), pe baza unei relaţii de interpretare cvasisinonimică: numele (comun sau propriu) trebuie să exprime o caracterizare a celuilalt.
Ex.:
„De-am avea şi nişte ţepeşi,
Căci tâlhari avem destui.”
(Folclor)
Apocopă
Figură care constă în scurtarea unui cuvânt prin înlăturarea unui sunet (vocală) sau a unei silabe (eventual 2-3 silabe) din finalul său, fără ca înţelesul cuvântului să sufere.
Ex.:
„De la mine păn’la tine numai stele şi lumine.” (Folclor)
Apokinu
Folosirea a două sau mai multe cuvinte cu un singur determinant. Sinonim: adjoncţie. Are structura de brahilogie.
Ex.:
„Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.” (M. Eminescu)
