(G. Coşbuc)
Homeoptotă Figură care constă în folosirea unor membre ale frazei terminate cu acelaşi cuvânt sau cuvinte, cu aceleaşi silabe finale. Ex.: „Bine-ar fi, dac-ar fi aşa, căci la război înapoi şi la pomană navală, parcă nu prea vine la socoteală.” (I. Creangă) „Socrul roagă-n capul mesei Să poftească să se pună Nunul mare, mândrul soare, Şi pe nună, mândra lună.” (M. Eminescu )
Incitare Orice enunţ elemetar sau contextual prin care vorbitorul ne face să simţim cum cuvintele pot dezlănţui faptele, de obicei prin propoziţii imperative violente, puternic motivate în prealabil. Ex.: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!” (M. Eminescu)
Ingambament (enjambement) Procedeu constând în continuarea ideii poetice în versul următor fără a marca aceasta prin vreo pauză, urmărind efecte stilistice superioare. Ex.: „…şi mut ascult cum creşte-n trupul tău sicriul.” (L. Blaga)
Interogaţie Figură de stil constând în adresarea unei întrebări unui întreg auditoriu, nu pentru a solicita un răspuns, ci pentru a transmite în direct o opinie ce trebuie subliniată. Ex.: „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine oamenirii să vă zică vouă oameni.” (M. Eminescu)
Inversiune Figură poetică realizată prin abaterea de la topica propoziţiei şi, mai rar, a frazei. Ex.: „Dulce, ce începu Cântecul, l-auzi şi tu?” (L. Blaga)
Invocaţie Figură care în retorica clasică înseamnă rugăciune adresată unei muze, unei divinităţi, pentru a-i cere inspiraţie. În literatura română, un exemplu de I. înseamnă invocarea, mai mult formală, a divinităţii pentru implorarea unui ajutor. Ex.: „Fă-mă,Doamne,ce m-ai face, Fă-mă cerc la poloboace, Fă-mă cui şi fă-mă sfoară, Fă-mă foaie de ţigară, Fă-mă să rămân surcică Să mă târîie-o furnică, Fă-mă la hotară semn, Numai nu picior de lemn. Numai nu picior de lemn!” (Gr.Vieru.„Cântecul bradului”)
Ipotipoză Figură de comparaţie care constă în descrierea vie aobiectului, de obicei un eveniment, o scenă, evocată cu, mijloace verbale menite să o „aducă sub ochii” noştri, ca şi când s-ar petrece aievea. Ex.: „La câţiva paşi strălucea iazul; apa liniştită se întindea ca o mătase; spre faţa ei, sălciile îşi coborau frunzişul fraged, aruncând pete de umbră, în răcoarea cărora lebedele stăteau nemişcate, ca nişte bulgări de argint. Din ascunsul grădinii răsună prelung, ca o frântură de doină voinicească, fluierul grangurilor îmbrăcaţi în pene de aur. Pe mal, înaltele şi chipeşele nalbe sfrângeau lumina în potirile florilor mari, pentru ca să o reverse apoi, înflăcărată ca sângele sau lucie ca gheaţa.” (E. Gârleanu ) În naraţiune, ipotipoza se realizează aplicându-se altă figură, numită enalagă, adică folosindu-se prezentul istoric sau dramatic.
Ironie Figură retorică prin care se enunţă cel mai adesea o apreciere pozitivă ori chiar o laudă simulată, pentru a se înţelege că este vorba de o persiflare ori chiar de o batjocură, sau, de o apreciere negativă simulată în locul celei pozitive, la adresa unei persoane. Ex.: „O, te-admir, progenitură de origine romană.” (M. Eminescu) „Bogat bine şi folos au rămas ţării şi de la Petriceicu-vodă: pradă şi foamete mare!” (I. Neculce)
Licenţă
Dostları ilə paylaş:
|
