Drept comercial

14. Pretenţii. Acţiune formulată separat, intitulată ”chemare în garanţie” prin care se tinde la valorificarea pretenţiilor proprii (art. 992 Cod civil şi art. 998 Cod civil).

Urmare faptului că prin sentinţa civilă nr. 4992/COM/2002, Tribunalul Constanţa a admis cererea SC M. SA şi a fost somat să plătească creditoarei SC C.R.A. SA Bucureşti sumele de : 162,48 USD; 15.197.527 lei; 4.859,745 lei şi 1.294.340 lei (reprezentând c/valoare servicii de telefonie şi penalităţi de întârziere), pârâtul D.T. a formulat împotriva creditoarei cerere de chemare în garanţie.

Şi-a motivat reclamantul cererea arătând că a fost angajatul C.A.C. în perioada 2.05.2001 – 2.07.2001 având funcţia de director al Agenţiei Constanţa.

La preluarea funcţiei a fost obligat a-şi achiziţiona în nume propriu, dar în beneficiul societăţii, un telefon mobil Ericsson.

Această înţelegere a fost una tacită între el şi societate, pentru că aceasta din urmă nu are achitate restanţele la alte servicii telefonice.

A arătat reclamantul că i-au fost decontate cheltuielile cu telefonul până la predarea efectivă a aparatului şi a cartelei către noul director, la 20.07.2001.

După această dată, telefonul a fost folosit în exclusivitate de noul director, însă facturile au venit la domiciliul său, reclamantul nefiind vinovat pentru plata cu întârziere a acestora.

Prin sentinţa civilă nr.2790/COM/2004, Tribunalul Constanţa a respins cererea de chemare în garanţie.

Pentru a dispune astfel, a reţinut prima instanţă că reclamantul nu a făcut dovada predării telefonului mobil şi a cartelei şi, în plus, a reţinut instanţa că nu se poate formula o cerere de chemare în garanţie în cadrul unei cereri în anulare împotriva unei ordonanţe pronunţată în procedura somaţiei de plată.

În termen legal, împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul criticând-o sub aspectele:

- greşit a reţinut prima instanţă că este inadmisibilă cererea de chemare în garanţie, ea fiind o cerere de sine-stătătoare, întemeiată pe dispoziţiile Codului civil privind îmbogăţirea fără justă cauză;

- prima instanţă a respins acţiunea fără a avea în vedere motivele pe care acesta s-a sprijinit;

- susţinerile sale corespund realităţii şi au fost dovedite cu probele administrate astfel că societatea C.A.C. SA se face răspunzătoare de plata cu întârziere a serviciilor de telefonie mobilă.

În şedinţa publică din 2.09.2004 instanţa a calificat, în raport de dispoziţiile şi de obiectul acţiunii, calea de atac ca fiind recursul şi nu apelul.

Verificând hotărârea recurată în raport de criticile aduse, instanţa a reţinut următoarele:

Prin ordonanţa 4992/COM/2002 Tribunalul Constanţa – Secţia Comercială, a admis cererea formulată de creditoarea SC M. SA şi a somat pe debitorul D.T. să-i plătească sumele de 162,48 USD reprezentând c/valoarea serviciilor de telefonie mobilă şi 20.047.272 lei penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Acţiunea în anulare formulată de debitor a fost respinsă ca nefondată prin sentinţa civilă nr.7530/COM/2002 a Tribunalului Constanţa.

Ulterior, D.T. a formulat, pe cale separată, o cerere care deşi intitulată chemare în garanţie, prin ea se tinde la valorificarea pretenţiilor proprii ale reclamantului faţă de SC C. SA în temeiul dispoziţiilor art. 992 şi 998 Cod civil.

De altfel reclamantul a făcut şi dovada concilierii directe conform art.720¹ Cod procedură civilă.

Faţă de cele arătate, reţine instanţa de recurs că apare ca fondată prima critică adusă hotărârii de fond, întrucât nu este vorba de o cerere de chemare în garanţie formulată în cadrul unei acţiuni în anularea somaţiei ci de o acţiune separată, cu o existenţă de sine stătătoare formulată în contradictoriu cu o parte despre care se afirmă că îi incumbă obligaţia plăţii sumelor la care a fost somat reclamantul.

Cu privire la pretenţiile reclamantului, reţine instanţa de control că acestea sunt fondate pentru motivele:

Potrivit procesului-verbal încheiat la 25.07.2001, D.T. a predat noului director al Agenţiei C. Constanţa SA telefonul mobil ”Ericsson” şi încărcătorul.

Deşi a predat telefonul noului director al agenţiei, facturile pentru lunile august, septembrie şi octombrie au continuat să parvină reclamantului la domiciliul acestuia.

Nu se confirmă susţinerea pârâtei – din interogatoriu, reţine instanţa, potrivit cu care nu ar fi decontat c/valoarea unui telefon mobil pentru fostul său director – reclamant în acţiune, atâta vreme cât la 25.07.2001 (când reclamantul nu mai are calitate de director ci doar funcţia de inspector asigurări) între părţi s-a încheiat acest proces-verbal din care rezultă că pârâtei i-a fost restituit telefonul.

În consecinţă, faţă de cele arătate, cum între părţi a existat convenţia achiziţionării de către reclamant a telefonului în nume propriu dar în beneficiul pârâtei,

Şi cum obligaţia plăţii c/valorii serviciilor de telefonie mobilă şi a penalităţilor pentru plata cu întârziere incumbă pârâtei şi nu reclamantului, care după 25.07.2001 nu a mai beneficiat de aceste servicii, instanţa - în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod pr.civilă, a art. 304 pct. 9 şi 10 Cod procedură civilă, a admis recursul şi a modificat în tot sentinţa recurată în sensul admiterii acţiunii şi obligării la plata sumelor de 162,48 USD, penalităţilor şi cheltuielilor de judecată pârâta către reclamant.

Decizia civilă nr. 290/COM/02.09.2004

15. Faliment. Antrenarea răspunderii materiale a administratorilor pentru o parte din pasivul rămas neacoperit din averea debitoarei (art. 124 din Legea nr. 64/1995 republicată). Necitare.

Reclamanta A.F.P. Medgidia, în calitate de creditoare, a solicitat la data de 4.07.2002, ca prin hotărârea ce se va pronunţa în temeiul art. 124 din Legea nr.64/1995, republicată, să se dispună angajarea răspunderii patrimoniale personale a administratorilor societăţii debitoare, P.R., M.V. şi M.I., pentru plata pasivului societăţii.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin sentinţa civilă nr. 3168 din 23.11.2001, pronunţată de Tribunalul Constanţa, instanţa a admis cererea creditoarei S.C. C. S.A., constatând îndeplinite condiţiile răspunderii civile a celor trei administratori pentru plata unei părţi din pasivul societăţii S.C. S.R. S.R.L. Medgidia, ca urmare a săvârşirii de acte şi fapte ilicite care au determinat ajungerea societăţii în încetare de plăţi.

În soluţionarea acestei acţiuni, instanţa nu s-a pronunţat şi asupra cererii având acelaşi obiect, formulată de A.F. Medgidia.

Prin cererea formulată la data de 10.06.2002 Consiliul Local a formulat cerere având acelaşi obiect, cu motivarea că administratorii au ţinut evidenţa contabilă neconformă cu Legea nr.82/1991, au provocat dispariţia unor documente contabile şi au ascuns parte din activul societăţii.

Prin sentinţa civilă nr.368/COM/21.01.2003 Tribunalul Constanţa a admis cererile conexe formulate de reclamanţii A.F.P. Medgidia şi Consiliul Local Medgidia în contradictoriu cu pârâţii P.R., M.V. şi M.I. şi a dispus în temeiul art.124 din Legea nr.64/1995, republicată, ca sumele de 406.853.767 lei şi 257.349.467 lei reprezentând parte din pasivul S.C. S.R.C. S.R.L. Medgidia, să fie suportată, în solidar, de pârâţi, în calitate de organe de conducere ale S.C. S.R.C. S.R.L., sumele obţinute conform art.124 din Legea nr. 64/1995, republicată, prin executare silită, împotriva pârâţilor urmând a intra în averea debitoarei pentru a fi destinate plăţii datoriilor acesteia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că potrivit art.1 din Legea nr.82/1991, societăţile comerciale au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie în conformitate cu dispoziţiile acestei legi, răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii revenind conform art. 11 din lege, administratorului sau altei persoane care administrează patrimoniul societăţii.

Conform art. 144 din Legea nr.31/1990, „sunt ţinuţi răspunzători faţă de societate pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor prevăzute de art. 72 şi 73 administratorii, una din obligaţiile administratorului constituind-o organizarea şi ţinerea registrelor cerute de lege”.

În aplicarea acestor texte de lege şi cum pârâţii nu au făcut nici o probă prin care să dovedească respectarea tuturor obligaţiilor ce le reveneau, cererea reclamanţilor a fost admisă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta M.R, criticând-o ca fiind nelegală, în temeiul art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, în ceea ce o priveşte.

Se arată astfel că citarea sa s-a făcut în Medgidia, str. X, dar fiind căsătorită, locuieşte din 2001 în Medgidia, str. Y, unde este locuinţa proprietatea sa şi a soţului.

Nu a cunoscut de existenţa procesului şi nici de hotărâre, până la 31.03.2004 când i-a fost comunicată de organul de executare.

Se mai arată că nu mai cunoaşte nimic de societatea debitoare aflată în faliment şi se află în relaţii de duşmănie cu ceilalţi asociaţi, nu a făcut nici un act de administrare, situaţia societăţii datorându-se exclusiv acestora, care i-au împiedicat accesul la acte, bunuri şi evidenţele societăţii.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate ... când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin. 2”.

Articolul 105 alin. 2 Cod procedură civilă prevede că „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent, se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor anume prevăzute de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

Articolul 107 Cod procedură civilă prevede că „Preşedintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii”.

În cauză, litigiul s-a judecat cu procedura de citare a recurentei P.R., nelegal îndeplinită, aceasta fiind citată în anul 2002 pe adresa sa din Medgidia, str. X, citaţia întorcându-se la instanţă cu menţiunea „destinatar mutat de la adresă”, iar instanţa nu a pus în vedere reclamantelor a întreprinde demersuri pentru aflarea domiciliului pârâtei recurente, (la dosar nu există dovezi în acest sens) şi pentru a fi aplicabile dispoziţiile art.95 (1) Cod procedură civilă, referitoare la citarea prin publicitate, potrivit cărora „Când reclamantul învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, preşedintele instanţei va dispune citarea acestuia prin publicitate”.

În raport de situaţia de fapt, din care rezultă că recurenta pârâtă M.R. a fost citată prin publicitate cu nerespectarea textelor de lege menţionate, coroborate cu dispoziţiile legale (art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă), recursul a fost admis, hotărârea recurată fiind casată, şi trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe.

Decizia civilă nr. 298/COM/13.09.2004