Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Ajungând să înfrângi ispita care te duce la păcat, ai suprimat cauza suferinţei. Ai ajuns să nu te mai laşi dus acolo unde conştiinţa te mustră. E o încercare grea, în care trebuie să izbuteşti. Căci ispita şi păcatul te ţin înlănţuit între braţele lor seducătoare. E un fel de viaţă în care conştiinţa adoarme.

În ceasul în care Dumnezeu începe să pregătească taina curăţirii şi întoarcerii sufletului spre El, sufletul era prea obişnuit cu păcatul. Primele încercări pe care Dumnezeu le face ca să despartă pe om de păcat sunt dureroase, căci ele te obligă să părăseşti ceea ce ţi-a plăcut atâta timp. Lacrimile căinţei sunt amestecate de dure­rea părăsirii desfătărilor vieţii. Două gân­duri se întâlnesc în inima noastră: unul cu care binecuvântăm ceea ce face Dumne­zeu, altul cu care plângem ceea ce pără­sim. Cei doi oameni, pe care Mântuitorul i-a întâlnit locuind printre morminte, îi strigau: ,,Pentru ce ne tulburi?” Ca şi cum ar fi zis: Lasă-ne aici, în pacea noastră. Ne-am obişnuit cu păcatul în care trăim. Conştiinţa noastră nu ne mai mustră.

E adevărat că pentru prima dată când într-un suflet intră păcatul, există o pro­testare puternică. Cu cât sufletul e mai mare, cu atât aceste mustrări ale conşti­inţei sunt mai puternice. Dacă însă acelaşi păcat va mai fi repetat, conştiinţa va pro­testa mai puţin, până ajunge să tacă în faţa oricărui păcat.

Când începe acţiunea de curăţire a sufletului, nimeni nu se poate opri la jumă­tatea drumului care duce la desăvârşire, oricât de adormită ar fi conştiinţa şi oricât de greu ar fi păcatul. Dumnezeu iartă pe acela care se căieşte. „Acela care udă aşternutul său cu lacrimi şi a cărui faţă e încreţită de durere” (Psalmul 6,7) ajunge să zică: „Fericit acela căruia nu-i va socoti Domnul fărădelegea şi al cărui păcat este iertat” (Psalmul 31, 2).

Toate acele suflete mari, căzute în pă­cat şi înălţate până la desăvârşire, au tre­cut prin această suferinţă.

Oscar Wilde repeta zilnic aceste cu­vinte ale lui Goethe: Acela care n-a mân­cat pâinea sa în durere, şi nu şi-a petrecut nopţile aşteptând în lacrimi dimineaţa care întârzia, acela nu va cunoaşte puteri cereşti”.

,,Mărturisirile” Sfântului Augustin sunt istoria oricărui suflet pe care păcatul îl înăbuşă şi în care suferinţa cheamă harul izbăvitor al lui Dumnezeu. După ce pătrun­sese în toate templele muzeelor şi între­base toată ştiinţa lumii, când inima îi era pustiită de viforul patimilor, liniştea şi-a găsit-o în scurta rugăciune făcută în la­crimi: „Dumnezeul virtuţilor, întoarce-mă la Tine, arată-mi faţa Ta şi mântuieşte-mă. Fă-mă, Doamne, să Te caut”. Lacrimile vărsate în singuratica grădină de la Cassia­ciacum, pentru ca să fie ca o spălare de păcat, curăţau în acelaşi timp şi ochii sufletului său, cu care să vadă mai bine pe Dumnezeu şi de Care să nu se mai des­partă niciodată.

Suferinţa înţeleasă astfel, poate fi o adevărată binefacere, căci prin ea omul ajunge să-şi vadă toată goliciunea sufletu­lui său. De căte suferinţe viitoare n-am fi scăpaţi, dacă prin suferinţele avute am ajunge să ne cunoaştem aşa cum suntem! Deseori am încerca să ne judecăm. În faţa noastră ne-am pune pe noi, care am fost şi suntem, ca să fim judecaţi de noi, care trebuie să fim. Poate fi, oare, un alt mijloc mai binefăcător de desăvârşire, pe care noi 1-am încerca asupra noastră?

Sunt însă suferinţe de care nu suntem vinovaţi şi pe care le judecăm ca nedrep­tăţi ale lui Dumnezeu făcute cu noi.

Iov la început nu înţelegea de ce Dum­nezeu îl lasă să sufere atât. Ne întrebăm şi noi: de ce mâna protectoare a lui Dumne­zeu nu mai e întinsă asupra noastră? Mântuitorul însuşi a zis în suferinţele de pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Ce mai putem face în faţa unei asemenea suferinţe?

Dacă omul se naşte ca să sufere şi dacă toţi oamenii suferă, suferinţa noastră trebu­ie să o înţelegem, mai întâi de toate, ca o legătură puternică stabilită între oameni. Toate acele inimi, care sunt în stare să compătimească cu suferinţa, sunt toţi ace­ia care ştiu să amestece lacrimile lor cu ale oamenilor, toţi aceia care pot şi ştiu să iu­bească omul, toţi aceia care înţeleg pe cei care suferă, pentru că ei înşişi au suferit.

Numai infirmiera care a fost şi ea bol­navă va înţelege durerile bolnavilor şi va şti să le aline.

Numai săracul înţelege suferinţa flă­mândului.

Numai o mamă îndoliată va înţelege doliul tuturor mamelor (oamenilor).

Numai păcătosul întors la Dumnezeu va fi bun apostol al mântuirii păcătoşilor.