Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Concepţia de viaţă

I.

Prin natura lucrurilor suntem deodată: şi fiinţe ale lumii fizice şi fiinţe ale lumii metafizice. Ca atare putem trăi o vreme fără pâine dar nu putem trăi fără o concep­ţie de viaţă.

Dacă ne limităm obârşia şi destinul nostru numai la lumea fizică, atunci rămâ­nem cu o seamă de probleme neînţelese şi nerezolvate, trăim între adevăruri şi secun­dar; cele fundamentale - Adevărul în sine - ne rămâne inaccesibil.

În câmpul raţiunii apar însă întrebări ca­re-i depăşesc şi posibilitatea şi competenţa. Kant, de pildă, a pus pe două coloane mai multe perechi de teze şi antiteze, demons­trate cu aceeaşi stringentă logică fiecare.

Dar faptul că aceeaşi raţiune poate de­monstra logic, şi pozitiv şi negativ, unul şi acelaşi lucru, a adus la contestaţia compe­tenţei raţiunii în rezolvarea problemelor de limită ale existenţei. Existenţa problemelor limită face loc unui alt organ al cunoaşterii, bazat pe revelaţie: cunoaşterea prin credinţă. “Credem” pe cuvânt” pe cei ce au văzut, în locul nostru, existenţa pira­midelor şi credem şi pe cei ce văd structu­ra atomului şi credem pe cuvânt şi pe Omul care S-a pogorât din Cer şi ne-a spus în ce constă aceasta.

Faptul că omul presimte probleme şi adevăruri ce-1 depăşesc, îl îndreptăţeşte „să creadă şi în existenţa lui Dumnezeu”. Această credinţă vagă, aproape de compe­tenţă, mai filozofică, nu-1 angajează real în a-şi corecta cumva modul de viaţă, sau    să-şi pună vreo ordine în cunoştinţe.

Momentul decisiv al omului nu e însă cel „metafizic” care nu-i angajează viaţa, ci e momentul religios, când omul în cauză se recunoaşte răspunzător de concepţia sa de viaţă.

Nu avem linişte şi echilibru până nu ne decidem, în timp, ce facem cu eternitatea noastră? Ce facem cu Hristos? Căci El ne-a descoperit (revelat) nouă toate. El ne-a descoperit adevărul fundamental al eterni­tăţii şi întoarcerii noastre la Dumnezeu, ca Tată al omului.

În ordinea religioasă, adică a atârnării noastre de Fiinţa Supremă, Adevărul e nea­semănat mai mult decât în ordinea fizică a existenţei. Aici, pe pâmânt, adevărul e con­cordanţă, evidenţă, pe când în ordinea religioasă Adevărul devine Fiinţă activă, capabil să ridice sufletul la alt nivel de existenţă. Aşa înţelegem pe Iisus Hristos când a spus că El este Adevărul, Calea şi Viaţa - şi acestea veşnice.

Omul care-şi angajează viaţa în concep­ţia religioasă nu mai e singur în nimic, sau fără apărare, sau fără victorie dincolo de zarea lucrurilor. El prinde în viaţa sa vre­melnică elemente veşnice, începe să se­mene cu Iisus.

Dacă şi în realitate lucrurile ar sta tot aşa de clar, n-ar fi atâta discuţie între oa­meni în privinţa lui Iisus. Conceptia creş­tină despre viaţă nu se transmite nici ere­ditar şi nici nu se dobândeşte cu uşurinţă, nici numai din lectură. În concepţia creş­tină vie nu se poate intra sau râmâne fără să fii în stare de un risc: al lepădării de sine şi, uneori în istorie, al lepădării chiar de viaţă dacă împrejurările o cer.

Nu în afară, în noi chiar, în fiecare, Iisus are mulţi protivnici, care-I închid usa, Îi întorc spatele, Îi sting lampa raţiunii sau I-o afumă cu patimile, sau Îi ridică piedici „practice în cale”.

De ce e refuzat creştinismul de fiecare în genere?

E refuzat nu din vreun motiv întemeiat, ci dintr-o viclenie inoculată naturii ome­neşti, care se alipeşte de plăcere ca de un ,,bine” şi se depărtează de durere sau jertfă ca de un „rău”. Creştinismul practic, prin natura lui, stăvileşte dărăpănarea firii omeneşti prin patimi care produc o plă­cere imediată, dar care cu timpul, devas­tând, întunecă totul şi pervertesc înţelesu­rile cuvintelor de bine şi rău, punându-le unul în locul altuia.