educaţia este un ansamblu de acţiuni premeditate, prin care omul încearcă să ridice la perfecţiune pe semenul său (Marion)
totul este bun când iese din mâinile creatorului; totul degenerează în mâinile omului. Scopul educaţiei este dezvoltarea şi ocrotirea naturii umane bune (Rousseau)
Pentru paradigma sociologică:
educaţia nu se mărgineşte să dezvolte organismul individual în sensul indicat de natură; ea creează în om o fiinţă nouă. Educaţia nu înseamnă pregătirea pentru viaţă, ea este viaţa însăşi (Dewey)
educaţia este organizarea unor deprinderi de activitate capabile să adapteze individul la mediul său înconjurător fizic şi social (James)
educaţia este ansamblul acţiunilor şi influenţelor exercitate intenţionat de o fiinţă umană asupra alteia, în principiu de un adult asupra unui tânăr, acţiuni orientate spre un scop reprezentat de formarea la cel tânăr a unor dispoziţii variate corespunzătoare scopului căruia îi este destinat tânărul odată ajuns la maturitate (Hubert)
E.Durkheim: educaţia este acţiunea generaţiilor adulte asupra celor nepregătite încă pentru viaţa socială. Scopul educaţiei este să trezească şi să dezvolte la copil un anumit număr de stări fizice, intelectuale şi morale, impuse de societatea politică în ansamblul său şi de mediul social căruia îi este destinat în mod special
într-o formulare sintetică dar extrem de sugestivă, educaţia reprezintă – conform lui Durkheim – socializarea metodică a tinerei generaţii
(Definiţiile au fost luate din lucrarea lui E.Planchard, Pedagogia şcolară contemporană, E.D.P.,1992, p.35)
definiţiile să le numim « psihologice » pun accentul pe dezvoltarea maximală şi pe autonomia persoanei, indicând că atât scopul cât şi sursa educaţiei se află în individ, în dotările sale naturale pe care educaţia trebuie să le protejeze şi să le asigure dezvoltarea
definiţiile « sociologice » pun în evidenţă faptul că scopurile şi conţinuturile educaţiei sunt determinate de societate, de nevoile acesteia. Rolul educaţiei este de a forma fiinţa socială, de a-l socializa pe copil
putem spune că educaţia este ansamblul de acţiuni şi de influenţe menite a permite fiinţei umane să-şi dezvolte capacităţile fizice şi intelectuale, dar şi sentimentele şi atitudinile morale şi estetice, în scopul responsabilizării şi integrării sale sociale optime ca cetăţean
Educaţia = proces de transmitere a unor informaţii, deprinderi, valori etc.
punct de vedere criticat de: Socrate – Banchetul şi Karl Popper – teoria găleată a cunoaşterii
transmiterea are drept presupoziţie ideea unei diferenţe de potenţial între desăvârşirea adultului şi imaturitatea copilului (Dewey)
► ascultarea pasivă din partea copilului, centrarea scenariului educaţional pe profesor
Poate fi considerat copilul un simplu spectator? NU
copilul se manifestă ca un centru de nevoi, interese şi iniţiative proprii, uneori opunându-se ferm intenţiilor şi activităţilor adultului
copilul învaţă chiar de la naştere, fără ajutor din partea adulţilor
► activităţile sale nu sunt întâmplătoare, fără scop sau inutile
► fiinţa umană se caracterizează prin tendinţa inerentă de a desfăşura o activitate = performativitate
Derrida: critică poziţia normativă = un act de vorbire poate fi totalmente înţeles de un receptor în anumite condiţii
► riscul neînţelegerii este accidental/întâmplător
► Derrida: - riscul neînţelegerii este constitutiv oricărui act de vorbire, datorită performativităţii fiinţei umane = comunicarea umană nu este un proces mecanic/mecanizat
Hannah Arendt – trei activităţi omeneşti fundamentale:
Munca (labour)
A lucra
(work)
Acţiunea (action)
Munca (labour): corespunde procesului biologic al corpului omenesc (funcţie spontană de creştere, metabolism şi declin final)
A lucra (work): ne-naturală existenţei umane (lume “artificială” de obiecte, cu totul diferită de orice mediu natural)
Acţiune (action): activitate care se petrece de-a dreptul între oameni, fără mijlocirea obiectelor sau a materiei
corespunde condiţiei umane a pluralităţii, faptului că oamenii, nu Omul, populează lumea (sunt unici, deci diferiţi)
