Evoluţia cadrului politic

5. Contextul internaţional

După o perioadă de euforie în urma obţinerii independenţei şi suveranităţii statale, pe care, de altfel, a parcurs-o o dată cu noi şi comunitatea internaţională, Moldova a trecut treptat în rîndurile repetenţilor. Procesul de „recunoaştere de către un număr tot mai mare de state“ a fost urmat de o etapă mai puţin optimistă, iar progresele noastre pe calea promovării unei politici externe au devenit din ce în ce mai palide. Însuşi şeful statului, preşedintele Petru Lucinschi, anunţa populaţia că tot mai mulţi (!) şefi de state îi pun întrebarea referitor la vitalitatea statului pe care îl reprezintă.

Declaraţiile preşedintelui au, din păcate, un suport de natură internă foarte sumbru, şi anume desconsiderarea crescîndă a statului de către înşişi cetăţenii săi. În primul rînd, este vorba de plecarea în masă la muncă peste hotarele republicii a persoanelor care aparţin segmentelor celor mai mobile ale populaţiei. Pe lîngă incapacitatea internă a statului de a soluţiona problema şomajului, plecarea în masă peste hotarele ţării a populaţiei active a demonstrat şi incapacitatea Moldovei de a reglementa statutul cetăţenilor săi cu statele în care au emigrat moldovenii. În majoritatea cazurilor, acestea sunt statele membre ale UE. Altă problemă o constituie solicitarea în masă de către cetăţenii Moldovei a cetăţeniei altor state. În mod indirect, acest fenomen este legat de UE, şi anume, de procesul de definitivare a frontierelor Uniunii Europene. Aceste două probleme au şi o faţetă ascunsă. Astfel, cetăţenii plecaţi la muncă şi cei care solicită cetăţenia altor state sunt predispuşi să caute soluţia problemelor lor în afara Moldovei, iar statutul lor ilegal în ţările în care muncesc favorizează, din păcate, inactivitatea politică în patrie. Contrar aşteptărilor, aflarea lor în ţările UE nu are un efect direct asupra opţiunilor lor „proeuropene“ sau „prodemocratice“.

Menţionăm aceste fenomene nu pentru a dramatiza situaţia, ci pentru a le pune în corelare cu problematica europeană. Moldova, în pofida problemelor cu care se confruntă, rămîne un stat european, iar problemele ei ţin de nişte procese europene, cum ar fi criza statelor naţionale, caracteristică şi ţărilor membre ale UE, confuziile existente între diferitele forme de identitate (naţională, politică, etnică), destrămarea sistemului geopolitic bipolar şi procesul de căutare a unui sistem de securitate internaţional nou, procesul de globalizare, dar şi de diferenţiere între statele bogate şi subdezvoltate, problemele ecologice etc.

Moldova trebuie să facă faţă unor probleme care depăşesc nu numai posibilităţile ei, dar, putem afirma, şi ale forţelor care le-au generat. Sunt probleme care ar putea fi soluţionate numai cu concursul comunităţii internaţionale. Fără a nega faptul că evoluţia politicii externe a Republicii Moldova, inclusiv evoluţia sa ca stat, este o prerogativă a noastră suverană, trebuie să recunoaştem şi faptul că evoluţiile din jurul nostru, din statele vecine, dar şi din spaţiul european în general, ne influenţează în modul cel mai direct. Şi dacă acceptăm faptul că mesajele Moldovei în exterior (dar, din păcate, şi în interior), adică politica sa externă, nu au fost totdeauna prea explicite, atunci trebuie să recunoaştem că şi mesajele pe care le-a primit Moldova nu au fost din cele mai concrete. Problema conflictului din Transnistria este unul din cele mai edificatoare exemple. Este greu de presupus că izolarea (nu numai „informaţională“) în care s-a aflat şi se mai află Moldova în contextul acestei probleme se datorează în exclusivitate incapacităţii Republicii Moldova de a sesiza opinia publică internaţională. Într-o anumită măsură, putem afirma că opinia publică internaţională nu prea doreşte să fie sesizată.

Perspectiva integrării europene, chiar şi în contextul unei evoluţii ideale economice şi politice, se va decide nu numai în funcţie de gradul de compatibilitate a Republicii Moldova cu standardele UE. Nu poate fi neglijată şi altă problemă, cea mai importantă problemă ce stă în faţa Uniunii Europene. În pofida tuturor succeselor obţinute, procesul integrării europene comportă un caracter incert şi contradictoriu, oscilînd între ideea unei Europe a statelor (avansată de generalul de Gaulle) şi cea a unei Europe supranaţionale (a lui Jean Monnet şi Robert Schuman). Procesul de definitivare a ceea ce este UE, care sunt frontierele sale, cine poate deveni parte a Uniunii Europene şi cînd se poate produce acest lucru – toate acestea, în mod real, rămîn a fi teme de discuţie şi se răsfrîng şi asupra frămîntărilor din Moldova. Lipsa unui mesaj clar din partea UE şi a ţărilor membre ale UE nu numai că descurajează forţele proeuropene din Republica Moldova în angajarea lor politică pe această cale, dar şi încurajează în mod indirect forţele antidemocratice din societate. În textul, rămas proiect, al Strategiei naţionale de integrare europeană, într-o formă diplomatică, dar suficient de transparentă, este formulată această îngrijorare: „Republica Moldova nu poate rămîne în afara proceselor din sud-estul Europei şi de pe întregul continent european. Moldova, fiind un stat european sud-estic, nu doreşte un tratament special, ci doar acelaşi tratament de care beneficiază celelalte ţări din sud-estul Europei“. De altfel, aflarea răspunsului la această întrebare din partea UE este una din preocupările principale în activitatea MAE al Republicii Moldova.

Concluzii

Integrarea europeană este o noţiune recent apărută în vocabularul politicienilor din Moldova. Pe scena politică moldovenească această noţiune este încă foarte departe de a avea ponderea caracteristică discursului politic european – nici sub aspectul con­ţi­nutului investit în acest concept şi nici ca frecvenţă. Cu toate acestea, ea (noţiunea) a căpătat deja importanţa unei probleme politice majore, capabile, într-un viitor previzibil, să servească drept linie de demarcaţie a opţiunilor politice.

Situaţia, deşi rămîne confuză, se caracterizează, totuşi, printr-o evoluţie. Dacă guvernările anilor ’94–’98 nu cunoşteau sau neglijau aceste probleme, actualmente confuzia se datorează imposibilităţii neglijării acestei probleme. Evoluţiile de pe scena internaţională copleşesc viaţa politică din Republica Moldova şi îi impun clasei politice de la noi reacţii mai prompte. Poziţia de balansare între CSI şi UE care, de fapt, semnifică lipsa oricărei concepţii politice clare şi mai ales „material palpabile“ a promovării relaţiilor atît în cadrul CSI, cît şi cu UE, devine tot mai ineficientă şi tot mai puţin convingătoare. Lent, poate, mult prea lent, dar din partea electoratului este cerută o stabilitate. Evoluţia pro-CSI în contextul culturii politice slab dezvoltate şi a problemelor economice cu care se confruntă Republica Moldova este mult mai previzibilă, dar consecinţele ei vor fi foarte dureroase pentru populaţia republicii.

Cultura politică joasă, problemele economice grave, dar şi dezinteresul UE pentru Moldova – toate acestea ne permit să afirmăm că problema integrării europene este una, aparent, prematură. Argumentul principal în susţinerea acestei teze este că Moldova trebuie în mod independent şi în pofida conjuncturii internaţionale să demonstreze dorinţa şi capacitatea sa de a se integra în UE. Aceasta ar putea fi o problemă peste puterile Republicii Moldova. În alţi termeni, soluţionarea problemelor politice şi economice în Republica Moldova va fi, în opinia noastră, puternic condiţionată de existenţa suportului extern.

Un alt argument este constatarea unanim acceptată, conform căreia progresul Republicii Moldova în direcţia integrării sale în UE este minor. Poate de aceea eşecul în promovarea strategiei naţionale de integrare europeană nu are nici o consecinţă pentru Guvern sau pentru MAE. De asemenea, integrarea europeană nu angajează politic nici o forţă politică şi eşecul în acest domeniu nu decide soarta politică a forţelor politice. Drept simbol al paradoxurilor care se produc în Republica Moldova pe planul integrării Republicii Moldova în UE este faptul că în fruntea MAE a fost mai mult timp aceeaşi persoană, care a promovat de fiecare dată, de la guvern la guvern, o politică externă diferită, chiar diametral opusă.

În lipsa unor sondaje în problema dată este dificil să te pronunţi în mod unilateral asupra acestei afirmaţii, dar, prin metoda extrapolării rezultatelor sondajelor cu alte tematici, putem deduce şi lipsa unei corespondenţe între acţiunea politică pro-europeană şi locul politicianului sau al forţei politice în topul rezultatelor. Poziţia sigură şi imbatabilă a PCRM în topul preferinţelor electoratului nostru este una din cele mai elocvente. Dar, în opinia noastră, ar fi greşit să atribuim scorul înalt pe care îl realizează PCRM drept o expresie a antieuropeismului populaţiei. Chiar şi puţinele sondaje în problemă denotă o acceptare în proporţii mari de către populaţia Republicii Moldova a ideii integrării europene. Însă nu putem trece cu vederea şi faptul că după cum opţiunile exprimate în susţinerea PCRM nu sunt antieuropene, tot aşa şi opţiunile proeuropene nu sunt în deplinătatea lor proeuropene. Cu alte cuvinte, aceste contradicţii în rezultatele sondajelor pot fi explicate, pe de o parte, prin slaba cunoaştere de către populaţia Republicii Moldova a ceea ce este UE, iar pe de altă parte, prin nostalgiile pentru o stabilitate „sătulă“ (fapt căruia se datorează scorul mare al comuniştilor). Deci, avem o motivaţie preponderent economică. Din păcate, nici susţinerea de care se bucură partidele „proeuropene“ din partea populaţiei (conturată atît în urma scrutinelor electorale pentru partidele parlamentare, cît şi în sondajele sociologoce ale celor neparlamentare) nu se datorează afilierii lor la ideea integrării europene. Este greu de presupus că un partid a fost votat (sau nu) în parlament ori nu va fi votat la viitoarele alegeri parlamentare (sau va fi votat negativ) în funcţie de mesajul proeuropean. Este important să menţionăm că existenţa unui mesaj proeuropean nu va dăuna scorului electoral, dar, totodată, este greu de presupus că el îl va favoriza. Mai mult decît atît, este important ca UE, ca factor electoral, să corespundă şi unor cunoştinţe veridice ale electoratului despre ceea ce este UE (situaţie valabilă atît pentru electoratul proeuropean cît şi pentru cel antieuropean).

Faptul că integrarea europeană este declarată drept prioritate naţională pentru Republica Moldova trebuie să reflecte un şir întreg de elemente. Mai întîi de toate, este vorba de existenţa unui consens mai larg şi a unei voinţe politice expres manifestate din partea clasei politice. La rîndul său, această voinţă politică nu poate să nu aibă drept punct de pornire o anumită opinie publică favorabilă. La fel şi declararea unei priorităţi politice în domeniul politicii externe presupune, în mod logic, cel puţin, o conexiune cu politicile publice interne. Această conexiune, atît pe plan ideologic (discursul politic, luări de poziţie ale clasei politice), cît şi pe planul acţiunilor concrete (racordarea legislaţiei, a standardelor, instituirea unor organisme de stat responsabile de promovarea şi implementarea acelei priorităţi), a avut loc în Republica Moldova doar în perioada scurtă a guvernării ADR, mai mult sau mai puţin compatibilă cu logica unui comportament politic, cînd actul guvernării a fost conceput şi desfăşurat ca atare drept un proces politic.

Analiza acestor elemente şi a corelaţiei dintre ele poate favoriza o mai bună înţelegere a stării de lucruri în procesul de integrare europeană a Republicii Moldova, deoarece implementarea unei politici publice trebuie să semnifice mult mai mult decît un proces tehnic. Documente oficiale care conturează actualmente politica externă a Republicii Moldova, în particular în domeniul integrării europene, se doresc a fi anume tehnici, şi nu politici, fapt care nu permite, decît prin deducţie, înţelegerea mesajului politic adevărat.

Republica Moldova se află actualmente într-o perioadă de maximă importanţă pentru evoluţia sa ulterioară. Deşi de la data proclamării independenţei au trecut

10 ani, deşi Republica Moldova este membru al ONU şi a mai multor organisme internaţionale, ea rămîne a fi aproape necunoscută. Făcînd referinţă la probleme ce ţin de relaţiile internaţionale, acest vacuum informaţional în care se află Moldova denotă lipsa unei politici externe coerente. Destrămarea URSS şi apariţia noilor state independente, succesoare a fostelor republici sovietice, au creat impresia că elitele naţionale exprimă nu numai o voinţă şi o responsabilitate politică, dar şi o capacitate de organizare. Evoluţiile ulterioare şi, mai ales, situaţia actuală tind să pună sub semnul întrebării acest lucru. Euforia independenţei nu a fost urmată de o activitate coerentă şi în cunoştinţă de cauză. Afirmarea independenţei „de jure“ s-a dovedit a fi un lucru mult mai uşor decît afirmarea ei „de facto“.

Cu părere de rău, concluzia pe care am fi vrut s-o deducem la finele acestui studiu, şi anume că ideea integrării europene este larg răspîndită în cadrul societăţii civile şi că aceste valori sunt preluate şi promovate de către instituţiile politice, nu poate fi făcută decît cu o foarte mare aproximaţie. Republica Moldova trebuie să rezolve probleme mult mai importante decît integrarea europeană. Este vorba de edificarea unei societăţi civile, de dezvoltarea culturii politice, de stabilizarea sistemului pluripartidist, de stabilizarea sistemului politic şi a celui economic. Soluţionarea acestor probleme poate duce la integrarea Moldovei în UE.

În opinia noastră, Moldova nu are altă şansă decît să combine aceste procese.

Referinţe bibliografice

1. Gheorghe Cojocaru, Politica externă a Republicii Moldova, Editura „Civitas“, 1999.

2. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.04.1995.