Facultatea de teologie evanghelica elim timisoara, romania

3. Divinitatea şi umanitatea lui Isus Hristos în cristologia lui Pavel.

3.1. Divinitatea lui Hristos. Am văzut deja că Pavel, îsuşindu-şi limbajul unor imnuri cristologice, a subscrie noţiunii că Hristos a existat înainte de a lua formî umană. Pavel a vorbit despre Isus ca Înţelepciunea lui Dumnezeu şi agentul Lui în creaţie (1 Cor 1:24, 30; 8:6; Col 1:15–17; vezi Bruce, 195), şi ca Cel care a însoţit pe Israel, “stânca din pustie” (1 Cor 10:4). Ţinând cont de rolul pe care îl joacă Hristos în 1 Cor. 10:4, Pavel nu fondează istoria lui Hristos pe istoria arhetipică a lui Israel, ci pe istoria Înţelepciunii divine, care l-a ajutat pe Israel în pustie.

3.1.1. “Hristos … Înţelepciunea lui Dumnezeu.” Pare foarte probabil ca ideile despre înţelepciune pe care le întâlnim în 1 Cor. 1:24, 33 şi 8:6 să fi înflorit în conceptual comic al lui Pavel despre Hristos – nu numai Domn peste pământ şi univers, dar deasemenea implicat în creaţie. Floarea acestei înţelepciuni cristologice a fost exprimată în imnul din Coloseni 1:15–20 unde se spune despre Hristos că este “imaginea Dumnezeului nevăzut” , “primul născut din toată creaţia”, mijocul şi scopul pentru creaţie. Aici calităţile pe care Iudaismul le atribuia Înţelecpiunii, sunt acum transferate la Hristos, precum ilustrat în pasajul Înţelepciunea lui Solomon 7:25–26:

“Ea este suflarea de putere a lui Dumnezeu, o oglindire clară a slavei a Celui Preaînalt, de aceea nimic întinat nu poate intra în ea. Ea este o reflectare a luminii veşnice, o oglindire fără pată a lucrărilor lui Dumnezeu, şi o imagine a bunătăţii Lui”

Odată ce Pavel a adoptat şi adaptat acest concept despre Înţelepciune la gândirea lui, implicaţiile acestei utilizări sunt foarte importante - apostolul a atribuit aceste attribute divine lui Isus Hristos.

Credea Pavel că Isus era divin? Două pasaţe dificile trebuiesc investigate pentru acest lucru: Romani 9:5 şi Filipeni 2:6-7.

3.1.2. “Mesia …Binecuvântatul lui Dumnezeu” (Rom 9:5). Acest verset apare la punctual de plecare a discuţiei lui Pavel despre avantajele naţiunii lui Israel; dar pune o problemă exegetică din cauza punctuaţiei. F. C. Burkitt a spus odată, cu o oarecare exagerare, că punctuaţia din Romani 9:5 a fost probabil mult mai discutată decât oricare altă propoziţie din literatură. Deoarece nu există punctuaţie aproape deloc în manuscrisele greceşti timpurii, aceasta depindea de citiror şi de exeget. În cazul lui Romani 9:5, aceasta a rezultat în citirea textului în diferite moduri (vezi Metzger). Acum problema se pune dacă Romani 9:5b trebuie citi ca “Mesia care este mai presus, Dumnezeul binecuvântat pentru totdeauna” sau ca “Mesia. Fie binecuvântat Dumnezeu care este supreme peste toate şi binecuvântat pentru totdeauna”. În cazul cel din urmă, 5b devine o propziţie separată de 5a, sau cel puţin o subordonată separată. Unele traduceri sprijină citirea “care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat pentru vecie”, care Îl califică pe Hristos. Se pare că şi gramatica şi contextul susţin asta.

Romani 9:5a conţine fraza ho Christos to kata sarka. După cum remarcă Metzger, în circumtanţa din Romani 1:3-4, sau altundeva, este normal să aştepţi un contrast când apare fraza kata sarka (“în acord cu firea”). Aşa că în Romani 1:3-4 contrastul este is kata sarka (“conform cu firea”) şi kata pneuma (“conform duhului”). ”). Kata sarka în Romani 9:5a este nenatural folosită dacă vorbitorul nu continuă să spună ce este Hristos conform cu altceva decât firea.

Al doua, fraza “care este” (ho oµn) normal introduce o subordonată relativă, şi 2 Corinteni 11:31 (“care este binecuvântat pentru vecie”, ho oµn eulogeµtos eis tous aioµnas) ne dă o paralelă bună cu Romani 9:5. După cum explică N. Turner:

Textul traducerii N.E.B, încheie pur şi simplu propoziţia cu “Mesia”, şi începe o alta cu excalamţia “Fie ca Dumnezeu, supreme peste toate, binecuvântat pentru totdeauna”. În felul acesta evită să atribuie calitatea de divin lui Isus Hristos, dar introduce un asyndeton (omiterea unei conjucţii care în mod normal însoţeşte cuvine sau cubordonate, precum în fraza “ am venit, am văzut, am cucerit” n.tr.) deci nu este nici un motiv gramatical pentru care un participiu care se acordă cu “Mesia” să fie abandonat şi să se dea înţelesul unei dorinţe, primind o altă persoană ca subiect. Ar fi de fapt chiar ne-natural să o separăm de antecendetul ei . (Turner, 15)

Vel mai bine este să urmărim notele de subsol de la traducerea în engleză NRSV, şi să citim “L-a născut pe Mesia, care este Dumnezeu peste toate, binecuvântat pentru totdeauna”

Metzeger ne atenţionează desemnea că doxologiile Pauline (vezi Benediction, Blessing, Doxology) sunt totdeauna legate de un antecedent, şi nu sunt asidetice (lipsa conjucţiei). În afară de aceasta, este aproape un model universal pentru doxologie înEbraică şi în LXX, acest “binecuvântat să fie Dumnezeu”, nu “Dumnezeu binecuvântat”, după cum avem aici dacă urmărim traducerea. Deci este probabil ca “Dumnezeu binecuvântat” să nu exprime o dorinţă ca Dumnezeu să fie binecuvântat pentru totdeauna, ci ca Mesia, care este Dumnezeu, este prin natura Lui binecuvântat pentru totdeauna (dar cf. Dunn 1988, 528–29, 535–36). Versiunile mai timpurii sunt în favoarea citirii reprezentate de NRSV. Dacă este întrebat de ce Pavel nu Îl numeşte în mod explicit pe Hristos “Dumnezeu”, răspunsul lui Metzeger este unul bun.

Există unmotiv pentru care sunt atât de puşine afirmaţii în epistolele lui Pavel care să poarte natura esenţială a lui Hristos … dar fără îndioală legat de o trăsătură observată des de unii, adică, apostolul, cu scopul de a instrui, de a aduce o educaţie creştină, de obicei preferă să vorbescă despre relaţia lui Hristos funcţională decât de cea ontologică . (Metzger, 111–12)

Concluzionăm deci, că în Romani 9:5, Pavel îl numeşte pe Hristos Dumnezeu, arătând măsura în care experienţa cu Domnul Cel Înviat a cauzat transformarea monoteismului lui iudaic (cf. Wright, 237). Asta înseamnă că Pavel a avut o cristologie înaltă, chiar înainte de a folosi imnul cristologic din Filipeni 2 (presupunând că Filipeni a fost scrisă după Romani, şi că Pavel nu ştia deja Imnul Cristologic înainte de a scrie Romani).

3.1.3. “Care luând forma lui Dumnezeu…” Fil 2:6–7). O porţiune din imnul cristologic din Flipeni 2, trebuie acum explorat mai adânc. Trebuie să ne întoarcem la câţiva termeni şi fraze cheie (1) (1) morpheµ (“formă”), întâlnit în NT numai aici şi în Filipeni 2:7 (cu excepţia lui Marcu 16:12 are este o parte adăugata mai târziu la Marcu); (2) to einai isa theoµ (“să fie asemenea luiDumnezeu”); şi (3) harpagmos (“apucător, a înşfăca, o dorinţă de a achiziţiona”).

Este foarte probabil ca morpheµ (“formă”) să aibă acelaşi înţeles general versetul 7 precum în versetul 6. În plus, alla (“dar”) de la începutul versetului 7 sugerează un contrast între Isus înainte şi după ce a devenit uman. . Morpheµ a fost tadus ca “formă”, “aparenţă”, “condiţie”, “statut”, “imagine”, sau “fel de a fi”. Dacă cinvea traduce morpheµ cu “statut,” “condiţie” “aparenţă”, ar părea că indică forma exterioară a lui Isus, statutul, apatenţa şi funcţia Lui, nu ceea ce era în fiinţa Lui. Este prea puţin probabil ca, Pavel, în Filipeni 2:7 să spună că Isus, în timpul lucrării Lui pe pământ a “arătat ca”, “părea să fie” sau “funcţiona” ca un rob. Mai degrabă El a devenit aceasta –adică rob. Paralela dintre cele două stări nu este exactă de vreme ce textul spune că era sub forma lui Dumnezeu, dar a luat chip/formă de rob. În altă parte Pavel, menţionează că Isus a devenit sărac şi s-a dat pe sine în mod generos pentru oamenii Lui (cf. 2 Cor 8:9). Pentru Pavel aceasta era o parte scopului pentru care Hristos a luat condiţia şi statutul de om.

În al doile arând, observăm că Pavel nu menţionează că Isus era forma/chipul lui Dumnezeu, ci că era în chipul/forma lui Dumnezeu. Astfel traducerea cu “în chipul/asemănarea lui Dumnezeu” pare oarecum improbabil din punct de vedere lexic (asta doar dacă nu importă cineva ideea Ultimului Adam în acest text, cf. Rom 5:18–19; 1 Cor 15:45–47). Pavel nu Îl numeşte pe Isus “imaginea” sau “asemănarea” lui Dumnezeu, Mai degrabă, după cum observă G. F. Hawthorne,

Din textele greci timpurii morfhv era folosit cel puţin pentru a exprima modul în care un lucru, fiind ceea ce este în sine, apare simţurilor noastre. . “Morfhv întotdeauna înseamnă o formă care exprimă cu adevărat şi desăvârşit fiinţa care o fundamentează” (MM 417).Astfel, când acest termen se aplică la Dumnezeu, mortofv trebuie să se refere la fiinţa sa pătrunzătoare, ceea ce este el în sine însuşi, , la ceea ce “nu poate fi atins de înţelegerea sau de vederea noastră, deoarece Dumnezeu este ajovrato": acest cuvânt se referă la realitatea fiinţei lui Dumnezeu”. (Cerfaux, Christ, 305). Morfh; qeou`, atunci trebuie correct înţeles ca “natura esenţială şi caracterul lui Dumnezeu” (Hawthorne, 83–84).

De aceea noi traducem Filipeni 2:6a şi 7b, “fiind în forma (caracterul, natura) lui Dumnezeu….. a ,ers până acolo că a luat caracterul şi natura unui rob.”

Al treilea, , to einai isa theoµ (Fil 2:6c) are un articol hotărât cu el: “fiinţa egală cu Dumnezeu”. Acesta probabil indică faptul că cea de-a doua frază este strâns legată de prima, arătând spre ceea ce este Hristos. Dar Pavel continuă afirmând ceea ce conta pentru Hristos, în lumina faptelor Lui de mai târziu.

Al patrulea cuvânt harpagmos a fost înţeles ca a bâjbâi după ceva ce o persoană nu are, a încerca să dobândeşti ceva. Cel mai probabil, unul din aceste două puncte de vedere le susţine R. W. Hoover care demonstrează că înseamnă “aţi asuma oportunitatea de a te bucura de ceva care este al tău prin drepturi”. Imnul cristologic Îl înfăţişează pe Isus dându-se pe Sine. El nu a considerat că trebuie să profite de faptul că s-a făcut egal cu Dumnezeu, ci mai degrabă (alla) să renunţe la drepturile Lui şi luând forma unui slujitor.

Deci conchidem că Filipeni 2:6-7 indică faptul că Pavel L-a văzut pe Isus având pre-existenţă şi egalitate cu Dumnezeu (împotriva lui Dunn 1980), dar El, în pre-existenţa Lui, nu a profitat de prerogativele dumnezeirii.

Al cincilea, trebuie să avem de-a face cu o problemă în această conjunctură – ce înseamnă să spui că Hristos heauton ekenoµsen, care este tradus de obicei cu “s-a golit pe Sine Însuşi”? Filipeni 2:7 începe cu cuvântul alla (“dar”), care sugerează un contrast urmat de un verb şi complementul lui. Aceasta poate fi interpretat fie ca însemnând “s-a dezbrăcat pe Sine Însuşi” sau “s-a dezgolit”. Cineva se poate întreba, de ce s-a dezgolit? Chiar dacă Hawthorne susţine că din această afirmaţie nu putem fi siguri de ce (conţinut) s-a dezbrăcat El (Pavel nu menţuinează), contextual ne dă unele indicii. Aşa numita cristologie kenotică, bazată în principal pe acest text, sugerează că Isus s-a dezbrăcat pe Sine de anumite attribute divine – omniscienţa, omnipotenţa şi omniprezenţa - atunci când a devenit fiinţă umană. Textul se referă cu siguranţă la ceea ce a făcut Hristos atunci când a luat o natură umană, nu la moartea Lui (cf. Martin 1976, 97). Punctul de vedere chenotic trebuie înţeles ca având susţinere şi în Marcu 13:32 “nimeni nu ştie…nici chiar Tatăl”. Marcu 13:32, poate fi foarte uşor înţeles ca însemnând faptul că Isus s-a limitat pe Sine Însuşi, şi a spune că Hristos s-a limitat nu înseamnă acelaşi lucru cu a spune că s-a dezbrăcat de anumite attribute divine. De asemnea este important să ţinem minte că Marcu 13:32 nu încearcă să răspundă la întrebarea cristologică adresată în Filipeni 2.

Dar totuşi este probabil ca Pavel, în Filipeni 2 înseamnă unul din două lucruri: (1) Isus s-a dezbrăcat pe Sine Însuşi de prerogativele şi de slava fiinţei divine, sau de dreptul de a apela la aceste prerogative (care Fil 2:6 pare să sugereze, dacă suntem corecţi în privinţa harpagmos). Aceste prerogative ar atrage după sine slavă şi domnie, care aparţineau lui Hristos prin datorită faptului că era egal cu Dumnezeu. (2) Hawthorne sugerează că înseamnă pur şi simplu faptul că Isus s-a dat pe Sine Însuşi, că s-a jertfint, mai degrabă decât să ne spună la ce a renunţat. Cel din urmă pare cel mai probabil.

3.1.4. “În Hristos.” A treia categorie de texte vorbesc despre Hristos ca de o fiinţă oarecum omniprezentă în care sunt incluşi şi credincioşii. Nu putem expune acum toate dovezile (argumentele) (Moule 1977, 62–65), dar esenţa este că atunci când Pavel vorbeşte de credincioşi ca fiind “în Hristos”, el de obicei sugerează că Hristos a avut atribute care numai o fiinţă divină le poate avea.

3.1.5. Hristos şi Duhul. În sfârşit, concepţia noastră despre punctul de vedere al lui Pavel despre divinitatea lui Hristos este lărgită comparând ceea ce spune Pavel despre Hristos în comparaţie cu ceea ce spune despre Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. S-a observat cât de aproape identifică pe Hristos şi Duhul Sfânt în epistolele lui – într-adevăr la un moment dat pare a fi identici. Pavel poate vorbi de venirea Duhului Sfânt în viaţa credincioşilor doar pentru că Isus a înviat şi s-a înălţat la cer. De exemplu, când discutăm despre învierea lui Isus, Pavel vorbeşte de Isus, ultimul Adam, ca fiind “duh dătător de viaţă” (1 Cor 15:45). El este Cel care a trimis Duhul iar fără învierea şi înălţarea Lui, Duhul nu ar fi venit. Romani 1:3-4 indică faptul că prin puterea Duhului Sfânt a fost Isus făcut posibil să fie Fiul lui Dumnezeu în putere. Duhul L-a împuternicit, iar acum acea putere a fost trimisă credincioşilor. Prin Hristos a fost făcut posibil veacul escatologic şi pentru El.

În mod frecvent, în gândirea paulină, funcţiile lui Isus şi ale Duhului Sfânt sunt identice, în aşa măsură încât a fii în Hristos este un alt mod de a spune a fi “în Duhul”. Să luăm deci în considerare următoarele:

(1) Credincioşii sunt neprihăniţi în Hristos (Fil 3:8, 9), dar deasemnea în Duhul (Rom 14:17).

(2) Credincioşii au viaţă în Hristos (Col 3:4), dar deasemena în Duhul Sfânt (Rom 8:11).

(3) credincioşii au nădejde în Hristos pentru viaţa viitoare (1 Cor 15:19) şi în puterea Duhului că le va da viaţa veşnică (Gal 6:8).

(4) Credincioşii se bucură în Duhul Sfânt (Rom 14:17), dar deasemnea în Domnul (Fil 4:4).

(5) Credincioşii au adevărul în Hristos (Rom 9:1), iar adevărul este deasemenea este vorbit în Duhul (1 Cor 12:3–6).

(6) Credincioşii au părtăşie în Hristos (1 Cor 1:9) dar deasemenea în Duhul (2 Cor 13:13).

(7) Credincioşii sunt consacraţi şi sfinţiţi în Hristos (1 Cor 1:2) dar deamsenea în Duhul (Rom 15:16).

(8) Credincioşii sunt pecetluiţi în Hristos (Eph 1:13) şi în Duhul (Ef 4:30).

Această identificare între Hristos şi Duhul este dusă şi mai departe cănd Pavel îi atribuie lui Hristos anumite trăsături care Îl caracterizau pe Duhul Sfânt în Vechiul Testament. Astfel, de exemplu în Psalmul 104:29 se afirmă că Duhul să viaţă (cf. Ezek 31), dar în 1 Corinteni 15:45 Hristos este Cel care dă viaţă. Aceasta înseamnă că la învierea şi înălţarea Lui la cer Isus şi-a asumat funcţiile atribuite anterior Duhului. Această caracteristică a lui Pavel a i-a condus pe unii să se întrebe dacă nu cumva Pavel a fost binitarian, şi nu Trinitarian, în priinţa lui Dumnezeu. Este Domnul, Duhul Sfânt în opinia lui Pavel?

De fapt asta pare a spune Pavel în 2 Corinteni 3:17: “Domnul este Duhul, iar acolo unde este Duhul Domnului, este slobozenie.” Pe de altă parte, uneori observăm că Pavel în 2 Cor. 3:14 Îl identifică pe Hristos cu Dumnezeu. Aceasta nu este chiar correct, pentru că de fapt Pavel spune că în Hristos, perdeaua este ridicată, nu că prin Hristos este ridicată. De-alungul acestui text Pavel are în minte contextul Vechiului Testament din Exod 34:34–35. În 2 Cor. 3:16 nu apare la prima vedere că Pavel se referă la Hristos, care este identificat cu rolul lui Yahve din Exod. C. K. Barrett observă o distincţie clară: de vreme ce “Domnul” în 2 Corinteni 3:11, este Hristos, spre care se întorc oamenii, funcţia de a îndepărta voalul de pe inima individului îi revine Duhului, ca agent al lui Hristos, după părerea lui Pavel. În 2 Cor 3:11, Hristos este identificat cu agentul Său, dar numai în activitate, deci nu este potrivit să vorbim că Pavel are o cristologie a Duhului. Respingând aparentul binitarism al lui Pavel, Barret conchide:

Este cu siguranţă adevărat că pentru Pavel, Hristos Domnul, şi Duhul, sunt doi termeni înrudiţi, care nu pot fi gândiţi nici unul fără altul, deoarece funcţia obiectiva de a fi “în Hristos” este dusă la bun sfârşit de însoţirea subiectivă a primirii Duhului, care se manifestă prin anumite daruri; el a fost oarecum capabil să facă această distincţie între ei, precum în fraza: “Duhul lui Hristos” (Rom. viii.9). Pe tărâmul acţiunii …. mai degrabă decât pe cel al unei persoane, sunt identificaţi termeniil de Domn şi Duh (Barrett 1973, 123).

Ceea ce spune Pavel, după părerea lui Barret, este că Duhul este Domn în asemenea situaţii, iluminând pe credincioşi şi dându-le libertate. Un alt fel de a privi, este acela de a presupune că Pavel comentează pasajul din Exod 34, în aşa fel încât putem parafraza în felul următor: “acum “Domnul” în acest text este “Duhul”, şi unde este Duhul Domnului, este…”

În orice caz, Pavel vorbeşte despre “Duhul Domnului”, care pare a face aluzie la distincţia dintre “Duh” şi “Domn”. Mai clar în Romani 8:9 cei doi termeni par a fi distincţi în fraza “Duhul lui Hristos”. Astfel pentru Pavel, “Duhul lui Hristos” este egal cu “Duhul lui Dumnezeu” (cf. Rom 8:8) şi egal cu “Duhul Domnului.” Trebuie să concluzionăm că Duhul este agentul lui Hristos, şi funcţionează pentru Hristos, iar se poate spune chiar că funcţionează ca şi Hristos în timpul erei bisericii. Această identificare în funcţiile pe care le exercită şi în efecte implică dumnezeirea lui Hristos, din perspectiva Vechiului Testament numai Dumnezeu putea să trimită sau să fie Duhul dătător de viaţă.

Totuşi, în ceea ce priveşte fiinţa lor, Hristos şi Duhul nu trebuie să fie consideraţi egali, pentru că pot fi distincţi în unele activităţi. Hristos a fost Acel care a murit şi a înviat, nu Duhul, El a venit în trup. Într-un anumit sens, Duhul este pasarela dintre credincioşi şi Hristos, pe acest pământ. Dar deasemnea este interesant cum Pavel atribuie sarcini lui Hristos care în VT erau atribuite Duhului. În Psalmul 33:6 se spune că lumea a fost creată de Duhul, dar în Coloseni 1:16 citim că “prin El (Hristos) toate au fost create.” În Vechiul Testament apare destul de des că Duhul este pur şi simplu Dumnezeu, după funcţia pe care a avut-o în creaţie şi în istorie. Ceea ce se spune despre Duhul este acum atribuit lui Hristos Cel înviat, care este acum active în biserică şi în istorie.

Pentru a recapitula: în era bisericii, Hristos şi Duhul nu sunt una ci două identităţi, dar sunt una în funcţia pe care o exercită, deoarece Duhul este acum agentul lui Hristos pe pământ (ne aducem aminte de maxima rabinică: agentul unei persoane [sûaµléÆah\] este la fel cu acea persoană). Aceasta implică faptul că a-L primi pe Hristos şi a primi Duhul sunt evenimente simultane. Pavel nu cunoaşte nici o doctrină a vre-unui al doilea botez, deoarece prin Duhul persoana intră în trupul lui Hristos, iar aceasta este singura ocazie în care Pavel vorbeşte de a fi botezat în Duhul (cf. 1 Cor 12:13).

3.2. Umanitatea lui Hristos.

3.2.1. Hristos ca Fiu. Ca o prefaţă la ceea ce Pavel a intenţionat când L-a numit pe Isus, Fiul lui David, Ultimul Adam sau fiinţă umană, este folositor să rezumăm/să recapitulăm ceea ce Pavel a înţeles prin termenul Fiul lui Dumnezeu.

M. Hengel ne-a dat un punct de plecare prin faptul că Pavel “Fiul lui Dumnezeu”, în limbajul lui complicat, a fost păstrat pentru o utilizare specială, ca apogeul unor afirmaţii teologice (Hengel 1976, 14). Prin acest titlu, Pavel semnala relaţia unică dintre Hristos cel înălţat la cer şi Dumnezeu. Semnificaţia lui mai largă este rezumată de către I. H. Marshall:

Fiul este tema Evangheliei (Rom. 1:3, 9), şi prin mijlocul acestui titlu poate Pavel sublinia valoarea supremă a morţii Celui care a stat atât de aproape de Dumnezeu, şi El este mijlocul de reconciliere a omului cu Dumnezeu (Rom. 5:10; 8:32; Gal. 2:20; Col. 1.13 f.). … Pentru Pavel, Isus a fost Fiul lui Dumnezeu în tot timpul vieţii Lui pe pământ, şi Tot Fiul lui Dumnezeu a fost şi când a murit. Prin urmare, El nu a încetat să fie divin în timpul existenţei Lui pe acest pământ, iar dezbrăcarea Lui de Sine, nu înseamnă că a renunţat la natura divină pentru a obţine natura umană. (Marshall, 644–45)

Romani 1:3–4 este o afirmaţie cristologică foarte importantă care vorbete ddespre Fiul în două aspecte, faptul că a venit pe pământ şi învierea Lui în slavă. Aici ne concentrăm pe Romani 1:3: în sfera firii (kata sarka), Isus s-a născut “din sămânţa lui David” (frază pe care o maiîntâlnim la sfărşitul culegerii de scrieri ale lui Pavel, în 2 Tim 2:8). Această frază în sine indică nu numai faptul că Isus era iudeu şi umanitatea Lui, dar deasemenea se concentrează pe descendenţa Lui care îi conferă titlul de Mesia/Hristos. Aceasta cu siguranţă implică un accent pe descendenţa Lui regală. Singurul alt loc în care Pavel evidenţiază acest fapt est în Romani 15:12 (“mlădiţa lui Iese aieşit la iveală”), unde Pavel citează din Isaia 11:10 (LXX). Romani 1:3-4 indică două stadii în cariera lui Isus concretizate în ceea ce pare a fi o formulă cristologică rudimentară, pe care Pavel a adoptrat-o şi a folosit-o. Originea Davidică a lui Isus este bine atestată în diferite parţi ale materialului Nou Testamental (Mt 1:1; Fapte 2:30; Apoc 5:5). Pavel introduce această formulă cristologică apelând la promisunea lui Dumnezeu prin profeţii din Sfânta Scriptură (Rom 1:2). Isus Hristos este Mesia cel profeţit şi promis.

Pentru majoritatea iudeilor pare că Mesia a fost un termen referindu-se la o fiinţă umană, nu la una divină chiar dacă acea persoană avea unele daruri divine sau autoritate (chiar în cf. imaginea “alesului” din 1 Enoh 55–69; vezi Neusner et al.). Este deci potrivit, într-un context în care calitatea de Mesia este menţionată, să accentuăm umanitatea lui Hristos, măscut din sămânţa lui David. Într-adevăr, Pavel foloseşte termenul de Hristos, ami mult decât a făcut-o altcineva, sugerând că mântuirea vine la credincioşi numai printr-unul care a fost uman, ca ei, care a trăit şi a murit pentru ei. Termenl de Hristos, împreună cu accentual pe crucificarea Lui, caracterzează predicile lui Pavel în mare răsură (cf. 1 Cor 1:23). Pentru a vorbi despre mântuire, Pavel a trebuit să scoată în evidenţă umanitatea lui Hristos, în diferite moduri (cf. Dunn 1977, 43). Istoria lui Isus (şi a morţii Lui) a cauzat o redefinire a concepţiei lui Pavel despre Mesia Davidic, process care pare să fi avut loc înainte de scrierea epistolelor lui Pavel pe care le avem până acum.

Dacă Pavel nu ar fi întâmpinat nici o dificultate în a-L identifica pe Isus cu Hristosul, şi ca om care a murit, atunci cum a privit el umanitatea Lui în general? Atât cât a avut Pavel de spus despre asta poate fi rezumat în câteva prpoziţii. Este destul să spunem că Pavel l-a recunoscut pe Hristos ca fiin om în întregime, darn u este deajuns pentru a înţelege cum a definit această umanitate. Astta poate pentru că faptele şi lucrarea lui Isus se presupune a fi fost cunoscute lui Pavel şi cititorilor lui. De asemnea poate reflecta accentuarea voită în epistolele lui Pavel, a morţii şi învierii lui Hristos, a lucrărilor Duhului în viaţă şi în biserică. Pavel nu a fost autor de evanghelii, nici un istoric; el a fost unt eolog pastoral chematr să dea faţă cu probleme cu greutate teologică şi pentru a purta problemele care s-au ridicat din biserici.

Evenimentele cristologice de primă importanţă pentru Pavel par a fi fost faptul că Hristos a luat o natură umană şi s-a smerit până acolo că s-a făcut rob, moartea lui pe cruce şi învierea Lui. Evenimente semnificative din cariera pământească a lui Isus, cuprinse între întrupare şi moarte abia dacă le menţionează (cf. 2 Cor 8:9, chiar dacă aceasta se referă şi la circumstanţele în care s-a născut Isus).

3.2.2. Născut din femeie. Pavel putea să afirme că Isus a fost născut din femeie (Gal 4:4). Apariţia Lui în lumea aceasta a avut loc la fel cu cea a oricărei fiinţe umane, care a fost născut din pântecele mamei Sale. F. F. Bruce scotea în evidenţă (195) acest lucru arătând cum Pavel a ales cuvintele (genomenon) este valabil pentru oricine care este născut din femeie. Textul nu implică nimic ciudat despre felul în care s-a născut Isus. Pavel deasemnea nu menţionează conceperea Lui în pântelcele unei fecioare, deşi nu putem să fim siguri că nu a fost conştient de asta.

Pavel deasemnea declară în Galateni 4:4 că Isus s-a născut sub Lege. Mama Lui a fost evreică, deci aşa era şi El. Când Pavel spune că Isus s-a născut sub Lege “pentru a răscumpăra pe cei ce erau sub Lege” (Gal 4:5), pare să sugereze că lucrarea lui isus pe acest pământ a fost direcţionată spre oile pierdute din Israel. Când Israel nu a răspuns, o altă uşă a fost deschisă pentru a duce Evanghelia la neamuri (cf. Rom 9–11). Dacă moartea lui Hristos şi învierea Lui erau evenimentele decisive ale misiunii cu neamurile, nu este deci surprinzător că Pavel se concentrează pe acele evenimente din viaţa lui Isus care implicau şi neamurile.

3.2.3. Născut după înfăţişarea omenească. În Filipeni 2:27 ni se spune că Hristos a fost născut după înfăţişarea omenească (cf. Phil 2:8). Cu alte cuvinte, Isus s-a făcut trup devenind om care a fost supus slăbiciunii umane, chiar şi morţii. Romani 8:3

de asemenea comentează pe marginea acestui subiect într-un mod similar şi folosind termeni bine definiţi. Isus a condamnat păcatul în carne(fire)dar a luat asupra Sa trup omenesc. Aşa că orice fel de docetism este respins. Isus a avut trup real şi sânge. Dar în Romani 8:3 se indică faptul că Isus nu a avut păcat în trup. Barrett aceentuză:

O posibilă sugestie este că Pavel a distins între trup ca fiind creat de Dumnezeu, şi “trup al păcatului”, care este carne (fire) decăzută sub dominaţia păcatului. Cristos (din acest punct de vedere) a avut un trup perfect, nedecăzut, care cu toate aceste a fost de nedistins în aparenţă de “trupul păcatului”, El a venit în trup, aşa că întruparea a fost perfect reală, dar numai în asemănarea cu “trupul păcatului”, aşa că El a rămas fără păcat. (Barrett 1957, 156).

Se pare să fie plauzibil cămotivul însuşi pentru care cuvântul “asemănare” (homoioµma) folosit în Romani 8:3 este intenţionat pentru a evita să se spună că El a venit într-un trup păcătos (cf. Cranfield 1979, 381). Aceasta idée este compatibilă cu accentuarea lui Pavel din Romani şi din altă parte că Isus a fost noul Adam, începând o nouă creaţie şi rasă. Aşa că El nu a avut o natuă căzută ca şi vechiul Adam.

De multe ori Pavel a vorbit despre Cristos că “a fost ăcut păcat”dar nu pentru a nega nepăcătoşenia lui Cristos (2 Cor 5:21), nici pentru a nega natura sa nepăcătoasă, ci pentru a afirma că el a luat trup omenesc şi a fost la fel ca toţi oamenii în acest ascpect. Poate o parte a motivului pentru care Pavel Romani 8:3 a folosit cuvintele respective este că crezut despre Isus, metaforic vorbind este Mielul pascal (vezi Sacrifice, Offering, Passover Lamb 1 Cor 5:7). Ispăşitorul sacrificiu trebuie să fie fără pată. Ca şi Adam, Isus a fost născut cu o natură nedecăzută care avea capacitatea de a păcătui; dar spre deosebire de Adam Isus a rămas fără păcat aşa că atunci când i-a sosit timpul a devenit un sacrificiu nepătat.

Epistolele lui Pavel admite foarte puţin despre Isus cel pământesc cu excepţia a ceea ce este implicit în pasajul de la Cina cea de Taină (1 Cor. 11:23–26). Aici el ne arată că Isus a fost o persoană care a frânt pâinea, a turnat vin în pahare, a mulţumit şi astfel a fost uman, mulţumind Tatălui ceresc pentru aceste daruri pamânteşti. Pavel nu spune că Isus a mâncat la Cina cea de Taină, dar bineînţele că aceasta se subînţelege din context. În afară de refrinţele făcute despre moarte şi îngroparea lui Isus, indicând astfel moartea adevărată şi învierea Sa, nu mai există nimic de o aşa importnţă pentru a fi menţionat (cf. 1 Cor 15:4).

3.2.4. Ultimul Adam. Ne întoarcem acum la tema lui Pavel despre Cristos ca ultimul Adam. A fost de multe ori menţionat că Pavel nu îl numeşte pe Isus ca Fiul Omului (nici unul dintre autorii Noului Testament nu o face). Aceasta poate fi datorită cadrului iudaic şi al înţelesului acestui titlu. Pentru ascultătorii dintre neamuri, pare destul de uşor de crezut că Isus a fost o fiinţă umană, iar ca şi titlu putea fi poate prea obscur sau prea simplu pentru misiunea cu neamurile şi ccu bisericile nou născute. (cf. Moule 1977). Pe de altă parte, Pavel foloseşte tipologia lui Adam în cazul lui Isus şi în 1 Corinteni 15:45, numindu-L pe Isus Ultimul Adam. Poate că în cazul lui Pavel, remarca la faptul că Isus a fost cu adevărat uman, a condus las o comparaţie între Isus şi prima fiinţa arhetipică. În pregătirea pentru examinarea tipologiei lui Pavel, în ceea ce priveşte Adam şi omul Hristos, trebuie mai întâi să examinăm anumite referiri la Isus ca fiind o fiinţă umană.

De exemplu, în Romani 5:15, la mijlocul dezvoltării tipologiei Adam-Hristos, Pavel scrie că precum moartea a venit printr-un singur om, Adam, tot la fel, harul lui Dumnezeu şi şi darul care îl însoţeşte (neprihănirea, Rom 5:17)a venit tot prin unul singur, Isus. Din nou în 1 Cor. 15:21, moartea a venit printr-o fiinţă umană (anthroµpos), Adam, iar învierea morţilor vine printr-o fiinţă umană, (anthroµpos), Isus. În ultimele şi disputatele epistole Pauline, 1 Tim 2:5 arată o dezvoltare în acest domeniu, când vorbeşte despre Hristos ca mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, şi se afirmă că este fiinţa umană Isus Hristos. Ce urmăreşte Pavel când spune că harul a venit la noi, împreună cu învierea şi reconcilierea, printr-o fiinţă umană? Păcatul era o problemă umană care putea fi rezolvată doar printr-o fiinţă umană. Unii cred că eficienţa mântuirii pentru omenire, este datorită faptului că Isus a fost o fiinţă divină, dar Pavel doreşte să accentueze chiar opusul. Dacă Isus nu ar fi fost uman, umanitatea nu ar fi primit harul, învierea sau, cum accentuează Coloseni şi Efeseni, reconcilierea. Cel mai extraordinar este că omul Isus a murit şi a înviat. Dumnezeu – cu excepţia tainei întrupării – nu este supus morţii.

1 Timotei 2:5 continuă această idée, accentuând rolul de mijlocitor al lui Isus. Isus, după cum implică acest text, trebuia să fie în întregime Dumnezeu şi în întregime om, pentru a reprezenta în mod potrivit pe Dumnezeu în faţa oamnilor, şi pe oameni în faţa lui Dumnezeu, El trebuia să stea în amândouă părţile pentru a cunoaşte deplin pe Dumnezeu care suferă din cauza păcatului, şi pe păcătos care cauzează această durere lui Dumnezeu. Pe scurt, perntu ca mântuirea să ajungă la oameni, şi pentru a-i răscumpăra, trebuia să fie mijlocită de cineva care împărtăşea umanitatea.

Motivul Ultimului, sau escatologicului Adam, din 1 Corinteni 15:21–23, 44–49 cere un comentariu mai detaliat. Acest pasaj abordează pe Adam din alte perspective decât cele care le-am mai întâlnit în scrierile lui Pavel. Aici avem responsabilitate pentru păcat, şi consecinţele sunt aruncate pe umerii lui Adam, Eve nefiind nici măcar menţionată. Lui J. Jeremias îi datorăm conceptual că Pavel ar fi evitat folosirea termenului “Fiul Omului” deoarece se adresa unei audienţe formate din neamuri (Jeremias, 141–42). Dar el continuă accentuând faptul că Pavel ştia despre tradiţia “Fiului Omului” deoarece în in 1 Corinteni 15:27 face o aplicare mesianică a Psalmului 8:6 lui Isus, “deoarece El a făcut ca toate să I se supună”. Acest psalm este bine cunoscut pentru versul care precedă partea pe care Pavel tocmai a citat-o – “ce este fiul omului pentru a lua aminte de el” (Ps 8:4).

Există şi asemănări şi diferenţe Adam şi Hristos. Amândoi au fost cu adevărat umani, reprezentativi pentru rasa umană, şi amândoi au avut un effect dramatic asupra urmaşilor lor fizici/spirituali. Oricum, diferenţele par să întreacă asemănările. Efectul puternic al acţiunilor lui Adam asupra întregii umanităţi este moartea (1 Cor 15:21), dar efectul puternic al acţiunii lui Hristos este viaţa (sub forma învierii din morţi). Acum poate apărea întrebarea: “este acest paralelism din 1 Corintenis 15:22, un parallelism perfect? În Adam totul moare. Acest toţi din 1 Corinteni 15:22b înseamnă că toate fiinţele umane vor fi înviate în Hristos? 1 Tesaloniceni 4:16 clarifică acest lucru, că în altă parte unde Pavel a vorbit despre învierea oamenilor, s-a referit la învierea celor morţi în Hristos. Aceasta poate fi adevărat şi despre 1 Corinteni 15:22. De fapt, 1 Corinteni 15:23 susţine această interpretare când vorbeşte despre învierea celor care “îi aparţin.” Astfel paralelismul din 1 Corinteni 15:22a şi 22b nu este perfect. Jeremias ne dă următorul table pentru elementele relevante din 1 Corinteni 15:44–49 (Jeremias, 142).

15:45

primul Adam-- o fiinţă vie

ultimul Adam-- un duh dătător de viaţă

15:47 15:47–48

prima fiinţă umană din ţărâna pământului

a doua fiinţă umană din cer
Pentru a înţelege tipologia Adam-Hristos, pe care o abordează Pavel, trebuie să avem în minete câteva lucruri. În primul rând ideea de personaitate colectivă, sau cel puţin reprezentatul în autoritate. Într-un anumit sens, toate persoanele au fost în Adam – el a fost arhetipul uman şi a păcătuit pentru umanitate. Rasa umaă a murit în el. Aceasta poate să sugereze ideea personalităţii collective deoarece toţi suntem în Adam. Poate un mod mai bun de a privi această chestiune, este acela de a spune că Adam ca şi capul şi strămoşul omenirii, a păcatuit pentru toţi, deci toat efiinţele umane au simţit efectul acestui lucru. Prin analogie, este ca tunci când un rege care în monarhie absolută declară război unei naţiuni. Toţi supuşii acelui rege sunt în război cu acea naţiune, făra a lege şi fără predilecţii. Poate că ideea în scrieile lui Pavel este tocmai aceea a unui cap, lider al unei comunităţi/rase, care acţionează pentru toţi (cf. Rom 5:12 cu Col 1:14).

În al doilea rând mântuirea vine numai prin Hristos. O persoană trebuie să fie în Hristos pentru a primii beneficiile lucrării lui Hristos. Pe de altă parte, credincioşii au murit şi au înviat cu Hristos (Rom 6:3–4). Ideea de reprezentant al unei comunităţi/rase, când este aplicată ultimului Adam, înseamnă că Hristos, ca şi cap al unei noi rase, a făcut fapte care ca urmare au modelat acea rasă. El a murit în locul credinciosului ca reprezentativul lui, precum Adam a păcătuit pentru toată rasa umană.

Se poate vedea din tabelul prezentat mai sus, că Isus este numit ultimul Adam, ceea ce nu înseamnă ultima fiinţă umană. Mai degrabă este o declaraţie esctologică. Hristos, ca prim rod dintre cei morţi, este începutul noii creaţiuni. Dar în alt sens El este sârşitu l şi scopul rasei umane. El a iniţiat ultumul veac, noua creaţie, şi sfârşitul planului lui Dumnezeu.

Mai mult, Isus este a doua fiinţă umană, în sens colectiv. El este începutul unei a doua rase umane, dar cu diferenţe semnificative. Adam, dintr-o perspectivă, a fost strict o creatură pământească, fizică şi contingentă şi are viaţă naturală în trup. Hristos, pe de altă parte, a fost din cer şi pentru cer. El nu a fost de pe pământ. În ce sens? El a fost deasemena un Duh dătător de viaţă.

Putem trage câteva conculzii de aici: (1) Hristos nu numai că este viu ca şi Adam, dar este şi dătător de viaţă, pe când Adam a adus moartea. (2) Când Pavel Îl numeşte pe Hristos ca fiinfd Duh dătător de viaţă prin asta nu prea să spună că Isus nu a avut un trup, ci că a trăit într-o formă caracterizată de Duhul. (3) 1 Corinteni 15:45 (“Primul om a devenit p fiinţă vie”) este un citat din Genesa 2:7, doar că Pavel a adăugat cuvintele“primul” şi “Adam.” Când Genesa vorbeşte despre Adam ca “un suflet viu”, asta nu înseamnă că a câştigat suflet, ci că Dumnezeu a animat trupul iar trupul a devenit un trup viu, iar el o fiinţă vie (vezi Psychology). Nu este foarte probabil ca cuvântul grec psycheµ în 1 Corinteni 15:45 să însemne suflet. Mai degrabă aici, precum şi altundeva în NT, înseamnă fiinţă – Adam a fost o ţiinţă vie. (4) Când Pavel foloseşte termenul “trup spiritual”, el nu vrea să spună cu asta un trup care constă în substanţă nematerială, ci un trup împuternicit de Duhul Sfânt. Trebuie să avem în minte că Isus nu a devenit Duh dătător de viaţă până a înviat din morţi, iar viaţa pe care o dădea era viaţă veşnică, nu ca cea pe care o dădea Adam. Aeastă viaţă este dată credinioşilor prin Duhul – în parte acum, şi deplin la urmă.

Se poate ca Pavel să fi derivat această parte din material, din speculaţia iudaică despre Adam şi despre Mesia care trebuia să vină. Filosoful iudeu, Filo înţelegea creaţia din Genesa 1 ca fiind fiinţa ideaşă, un tip platonic, dar când se ajunge la Adam din Genesa 2 îl vede pe Adam în acelaşi mod, la fel ca Pavel. În 1 Corinteni 15, el nu fondatorul rasei umane este modelul ideal pentru rasa umană, ci Adam cel din urmă. Mai mult, în literatura rabinică răscumpărătorul nu a fost perceput ca ultimul Adam. Se pare că Pavel, după ce a reflectat la Evanghelia creştină şi la lucrarea, moarte şi învierea lui Isus – toate în lumina revelaţiei proprii cu Domnul cel Înălţat la cer – şi-a modificat ideile anterioare pe care se presupune că le deţinea.

În încheiere ne întoarcem la Romani 5:12–18. În Romani 5:12 ni se spune că nu numai păcatul, dar şi moartea, au intrat în lume prin Adam. Moartea a venit prin sau din cauza păcatului. Aparent, Pavel a acceptat Genesa 1-3 ca o relatare istorică demnă de încredere, dar aici se preocupă de conţinului teologic al acestuia. Aici vrea să adauge că orice ar fi moştenit de la Adam, şi că orice efect a avut păcatul asupra umanităţii, într-un anumit sens umanitatea îşi sapă mormântul propriu. Dumnezeu nu a pedepsit pe nedrept pe oameni cu moartea. De asemnea este adevărat că nimeni nu ar fi supus morţii dacă adam nu ar fi păcătuit prima dată. Aşa că Pavel poate adăuga în Romani 5:15 “căci mulţi au murit prin păcatul acelui om.” Prin păcatul lui Adam a ajuns moartea să domnească (Rom 5:17), dar Pavel vrea să fie clar că antidotul lui Dumnezeu nu este doar o reacţie egală şi opusă. Darul nu este după măsura păcatului (Rom 5:17); mântuirea nu e doar un paradis recâştigat, ca şi cum răutatea păcatului a fost contracarată de o forţă pozitivă egală. Dacă păcatul a putut afecta atâţia oameni, cu cât mai plin de effect este harul dar din belşug şi darul neprihănirii pentru credincioşi (Rom 5:15). Sentinţa cu moartea a venit în urma uni păcat, dar harul lui Dumnezeu a vnit în ruma multor păcate, şi nu ca urmare a meritelor umane, ci pentru a putea sta în faţa lui Dumnezeu.

Romani 5:17 implică destul de clar faptul că viaţa credincioşilor pe care o au în Hristos nu numai că este mai puternică decât moarteape care a mijlocit-o Adam, dar este pur şi simplu o altă ordine. După cum în 1 Corinteni 15 clarifică, triumful asupra morţii naturale vine din Duhul şi din cer. Romani 5:10 continuă prin a puncta faptul că ascultarea lui Hristos până la moarte (comportamentul Său neprihănit, fără păcat) a făcut posibilă desfiinţarea a tot ceea ce a fost adus în lume prin neascularea primului Adam. (cf. Cranfield 1975, 290; Barrett 1957, 117).