Facultatea de teologie evanghelica elim timisoara, romania

Surse: Forma exactă a teologiei lui Pavel depinde în mare măsură de scrierile folosite pentru a-i reconstitui gândirea. Odată cu Iluminismul majoritatea criticilor au fost de accord că Romani, 1 şi 2 Corinteni, Galateni, Filipeni, 1 Tesaloniceni şi Filemon sunt cu siguranţă scrise de mâna lui Pavel. Unii neagă calitatea de autor in cazul epistolelor: Efeseni, Coloseni si 2 Tesaloniceni, dar alţii obiectează, deoarece există o amplă justificare academică pentru a le incadra în teologia lui Pavel. Majoritatea criticilor moderni îi neagă lui Pavel calitatea de autor la aşa numitele epistole pastorale (1 şi 2 Timotei, Tit). Totuşi savanţi ca D. Guthrie şi E. Ellis susţin calitatea lui de autor considerând-o foarte probabilă, existând documente care stabilesc faptul că Pavel le-a scris. Chiar şi recentul studiu al lui M. Prior cu caracter critic la adresa calităţii de autor a lui Pavel în cazul epistolelor pastorale, deduce că bazele prin care Pastoralele sunt excluse din scrierile pauline sunt destul de nesigure. S. Fowl găseşte o continuitate semnificativă între Filipeni, Coloseni şi 1 Timotei. Nu este iresponsabil să extragem deci, teologia lui Pavel din colecţia de 13 epistole ale Noului testament.

O întrebare la fel de urgentă este dacă informaţiile din Faptele Apostolilor pot fi îmbinate cu materialul din epistolele lui Pavel. Această problemă complexă depinde de istoricitatea Faptelor Apostolilor. Cei care văd Faptele Apostolilor ca bineintenţionată , poate cu abilităţi literare, dar în cele din urmă doar ca o naraţiune destul de ireală o vor respinge în mod natural ca sursă pentru informaţie despre Pavel şi mesajul lui. O colectivitate de cercetare destul de mare şi încă în creştere, condusă de W. Ramsey, F.F Bruce şi C. Hemer, continuată de de I.H. Marshal, M.Hengel, B.Winter şi alţii, este mai convinsă că Luca a fost foarte atent cu informaţia expusă în naraţiunea lui precum a şi declarat (vezi Luca 1:1-4). Scrierile lui Pavel însă rămân sursa primară pentru a stabilii teologia lui dar mulţimea de informaţii sugerează că Faptele Apostolilor sunt un ghid de încredere pentru cadrul istoric al vieţii şi călătoriilor lui Pavel. Deasemenea prezintă informaţie la persoana a treia si uneori la persoana întâi despre ceea ce a sfătuit Pavel pe ascultători in diferite situaţii cu care avea de a face.

Pavel şi Isus. Odată cu Iluminismul s-a stabilit că Isus a învăţat doar o simpă spiritualitate etică, sau că a chemat oamenii la o revoluţie politică şi socială; atunci apare Pavel transformând pe acest Isus blând sau revoluţionar într-un om divin idealizat, aceasta nefiind intenţia lui Isus ci pur si simplu produsul gândirii lui Pavel.

Cu siguranţă există diferenţe între proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu făcută de Isus şi proclamarea lui Pavel despre Isus cel înviat. Dar difenrenţele sunt doar o urmare sau secundare adevărului copleşitor ca Dumnezeu s-a manifestat pe Sine Însuşi prin lucrarea lui Isus de a aduce iertare fără plată, şi de a scăpa de la judecată. Isus a a anunţat, a prezis şi până la urmă a dus la bun sfârşit lucrarea de ispăşire care I-a fost încredinţată; Pavel a recunoscut şi acceptat moartea mânuitoare a lui Isus şi învierea Lui, a devenit discipolul sau adeptul Lui, şi a răspândit Cunântul Sau plin de glorie în Imperiul Roman. Pavel şi Isus nu sunt indentici nici în lucrarea nici în cuvintele lor dar se complementează în mod extraordinar. Teologia lui Pavel este chiar o extindere (o prelungire) autorizată a Evangheliei mântuirii pentru evrei cât şi pentru neamuri (Fapte 9:15).

Teologia lui Pavel: Dumnezeu. Noult Testament utilizează cuvântul Dumnezeu de peste 1,300 de ori. Peste 500 din utilizările lui sunt în scrierile lui Pavel. Centrul teologiei lui Pavel este Dumnezeu. Câteva expuneri doxologice surprind viziunea măteaţă a lui Pavel. Înţelepciune şi cunoaşterea lui Dumnezeu transced cunoaşterea umană; El este infinit în înţelepciunea şi în atotcunoaşterea Lui, toate lucrurile sunt “din El, prin El şi pentru El” (Rom 11:36). “A lui sa fie slava în veci” (Rom. 16:27; Gal. 1:5; Ef. 3:21; Fil. 4:20; 1 Tim. 1:17; 2 Tim. 4:18) poate să însumarieze toată teologia lui Pavel sugerată până acum.

“Prin porunca Dumnezeului veşnic” Evanghelia lui Isus Hristos este făcută de cunoscut “ca toate neamurile să poată crede şi să Îl sculte” (Rom. 16:26) Dumnezeu mângâie pe cel nenorocit si învie morţii (2 Cor. 1:3, 9). El este credincios (2 Cor. 1:18); temelia Lui puternică rămâne în picioare (2 Tim. 2:19). El dă credincioşilor Duhul Său ca o garanţie a slavei care va urma (2 Cor. 1:21–22). Dumnezeul viu care a creat cerurile şo pământul şi marea şi tot ce este în ele (Fapte 14:15) este pur şi simplu “Împăratul veşnic, nemuritorul, invizibilul şi singurul Dumnezeu” (1 Tim. 1:17). Şi iarăşi, El este “fericitul şi singurul conducător, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, ¹⁶ singurul care este nemuritor, care locuieşte într-o lumină de care nimeni nu se poate apropia, pe care nici un om nu L-a văzut” (1 Tim. 6:15–16). Nu e de mirare ca Pavel la fel ca stăpânul său înaintea lui, Isus, pun atâta accent pe auzirea, ascultarea şi proclamarea lui Dumnezeu.

Pavel a insistat că Dumnezeu este unul doar, spre deosebire de politeişti. Spre deosebire de stoici care credeau într-un dumnezeu impersonal şi inscrutabil, Pavel a predicat un Dumnezeu care era personal şi accesibil. În contrast cu multe religii păgâne Pavel a prezentat un Dumnezeu direct interesat de moralitate la nivel social şi etică personală; Dumnezeu nu este doar un cifru, un cod pentru un duh, un suflet încercat prin rituri de închinare, printr-o negare ascetică, sau prin senzualitate mistică. Pavel în învăţătura şi exemplul lui afirmă că Dumnezeu este de temut, de iubit şi vrednic de slujire.
Răul şi dilema umană: Pavel nu a fost pur dualist, îmbrăţişând o reaitate eternă care este în parte bună şi pe altă parte rea. Dumnezeu, ale cărui căi sunt desăvârşite, este singur suveran peste toate lucrurile. Intr-o zi toată relaitatea va reflecta dreptatea şi slava lui desăvârşită, chiar dacă ociul omului nu poate vedea sau mintea lui să işi imagineze acest lucru. Pavel a fost oarecum un dualist mai moderat sau ierarhic. Există un Dumnezeu drept cu desăvârşire (Rom. 3:5-6). Sub stăpânirea lui exista răul orchestrat oarecum de Satan (menţionat de Pavel de 10 ori) sau de diavol (menţionat de 5 ori). Pavel nu speculează pe marginea originii răului. Dar credinţa lui într-o peroană răuvoitoare, puternică (manifestată prin om şi la nivel angelic 2 Cor. 11:12–15; Ef. 6:11–12) este o trăsătură majoră a perspectivei lui (viziunii lui). Este deasemena o trăsătură care îl apropie imediat de Isus, ale cărui întălniri dramatice cu Satan formează un motiv major în Evanghelii.

Răul este real şi influenţial (Ef. 2:2) dar vremelnic. La sfârşit răul nu va triumfa. “Dumnezeul păcii îl va zdrobi în curând pe Satan sub pioarele voastre” (Rom. 16:20). Dar până în acea zi, păcătoşii (adică fiecare persoană, vezi Rom. 3:23) lâncezec “ în cursa Diavolului, de care sunt stăpâniţi ca să-i facă voia” (2 Tim. 2:26). Ei au nevoie de cineva care să îi mântuie. Realitatea răului, intrinsecă teologiei lui Pavel ca realitate a lui Dumnezeu, stabileşte nevoia elibarării pe care o predică Pavel. Această nevoie este deliniată în mod emphatic în învăţătura lui în legătură cu legea.

Pavel şi Legea. Pavel crede că Vechiul Testament, ca expresie a Dumnezeului a tot ceea ce există, face legătura între toate acestea. O doctrină principală a Vechiului Testament este pierzarea radicală a omenirii “Nu există nici un om drept, nici măcar unul! Nu există nici unul în stare să înţeleagă! Nu există nici unul care să-L caute pe Dumnezeu!” (Rom. 3:10–11, citând Ps. 14:1–3). Rugăciunea de tip liturgic continuă în mai multe versete. Pavel, la fel ca Isus, tratează Vechiul Testament în mod autoritativ şi declară că “toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23). Legea închide gura oricărei tentative de autojustificare şi subliniază starea de răvrătire împotriva lui Dumnezeu care cuprinde întrega omenire, înstrăinare de Dumnezeu, şi mai rău decât toate acestea, legalimul (punctual de vedere că mântuirea se obţine prin merit) în nnumele lui Dumnezeu. Prin acestea scoate în evidenţă nevoia radicală de iertare ca nu cumva să trebuiască să înfrunte osândă veşnică pentru păcatul lor voit (2 Thess. 1:8–10). Prin aceasta conduce la Hristos (Rom. 3:21; Gal. 3:24).

Atât Romani cât şi Galateni avertizează în a nu cădea în cursa mântuirii prin propriile eforturi, prin ţinerea legii. “deoarece noi credem că un om este considerat drept prin credinţă, fără faptele cerute de Lege” (Rom. 3:28). Epistola către Galateni a fost cauzată de o mişcare de caer au fost afectate mai multe biserici, care făcea tăierea împrejur precum şi alte obiceiuri evreieşti necesare, chiar suficiente pentru mântuire. În schimb Pavel vorbeşte cu duşmănie despre lege, referindu-se de obicei la prezentarea greşită a Vechiului Testament în lumina tradiţiei orale existente la care aderau oponenţii săi

legalişti. “Ştim că un om nu este considerat drept prin faptele cerute de Lege, ci prin credinţa în Cristos Isus” (Gal 2:16). Criticismul la adresa legalismului nu este o inovaţie adusă de Pavel; era deja o trăsătură distinctivă a Vechiului Testament (1 Sam. 15:22; Ps. 40:6–8; 51:16–17; Is. 1:11–15; Mic. 6:6–8) şi de asemenea caracterizează şi învăţătura lui Hristos (Mat. 23; Marcu 7:1–13; Luca 11:37–54).

Totuşi cu alte ocazii, chiar in Galateni şi Romani, unde credinţa este privită ca sinurul mijloc de mântuire, Pavel vorbeşte înmod pozitiv despre lege (Rom. 3:31; 7:12, 14; Gal. 5:14; 6:2). Mulţimea de citate din Vechiul Testament, în majoritate cărţile lui Moise, provoacă pe cei care consideră ca Pavel a respins din cale afară legea mozaică pentru a favoriza creştinismul. Natura mixtă a evaluării legii rezultă din situaţiile pe care le adresează. Dacă legaliştii ameninţă să înlocuiască Evanghelia harului gratuit cu mântuirea prin fapte, Pavel răspunde că legea înţeleasă în felul acesta duce numai la moarte şi nimicire. Dar dacă urmaşii lui Isus plini de Duhul caută prin asta mediul istoric al credinţei, moralităţii şi teologiei lor atunci colecţia de scrieri a Vechiului Testament, incluzând şi porţiunile cu caracter legal, au o funcţie benefică.

În ultima vreme, viziunea lui Pavel în privinţa legiia fost cel mai discutat aspect al teologiei lui Pavel. Clădind mai departe pe fundamentul pus de W. Wrede şi A. Schweitzer, E. P. Sanders respinge idea că justificarea prin credinţă este centrul teologiei lui Pavel. Pentru a pune în discuţie aceast subiect (spun unii, paulin) bine abordat de către Reformă, Sanders şi alţii (H. Räisänen, L. Gaston, J. Gager) au pus la cale o reinterpretare radicală a multor afirmaţii pauline în legătură cu legea, dilema umană, natura mântuirii în Hristos în termenii care a fost înţeleasă de Augustinieni şi de Reformă. Studii precum cel al lui T. Schreiner Legea şi împlinirea ei răspund la provocarea pe care J. Dunn o numeşte “noua perspectivă” asupra lui Pavel.
Fiii lui Avraam, copiii lui Dumnezeu. Predica lui Pavel din Fapte 13:17 şi numeroasele referiri la Avraam în Romani şi Galateni (9 referinţe în fiecare epistolă; vezi desemenea 2 Cor. 11:22) confirmă faptul că Pavel nu s-a privit pe sine însuşi ca un fondator de o nouă religie. (Ştefan în Fapte 7:1–8 [cf. Petru în Fapte 3:25 deasemena traseză mesajul Evangheliei înapoi până la promisiunea făctuă lui Avraam; este Pavel sursa folosităd e Luca pentru mesajul lui Ştefan cu acea ocazie? A avut Ştefan vre-o influenţă în formarea lui Pavel?) Temelia Evangheliei pe care o predică Pavel este legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam (vezi Gen. 12:1–3; 15:1–21). Precum scrie Pavel “Şi Scriptura…., i-a proclamat Evanghelia lui Avraam:.. cei care cred sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam, care a crezut” (Gal 3:8-9).

Aceasta nu înseamnă că se neglijează sau neagă importanţa altor dimensiuni ale Vechiului Testament, arvuna Israelului, faptul că acesta este rădăcina principlă a bisericii (Rom. 11).” “Acesta e mare în toate privinţele! Mai întâi, pentru că lor li s-au încredinţat cuvintele lui Dumnezeu” (Rom. 3:2). Acesta include deasemena înţlepţii şi profeţii Vechiului Testament, înfierea, gloria, legămintele, darea Legii, închinarea şi promisiunile! ⁵A lor sunt patriarhii şi din ei a venit-după trup – Cristos (Rom 9:4-5).

Aceasta nu este nici pentru a nega că Isus Hristos, împlinitorul promisiunilor de mai înainte a lui Dumnezeu, transcede tot ceea ce a fost înainte de el. Ci, prin toate acestea subliniază că Evanghelia lui Pavel a fost, in viziunea lui, o continuare la lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu din mileniile premergătoare. Referirea făcută la Israel (“copii ai lui Dumnezeu”; Rom. 8:16, 21; 9:8; Fil. 2:15; cf. Ef. 5:1, 8) or “copiii făgăduinţei” or “moştenitori” ai mântuirii (Rom. 8:17; 9:8; Gal. 3:28, 31) conduce, în fiecare situaţie, la lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu din timpurile Vechiului Testament. În felul acesta Pavel nu este fondatorul creştinismului, ci doar martorul lui credincios şi interpretul lui (creştinismului) călăzit divin (1 Cor. 7:40) – înzestrat cu avantajul de a fi înţeles, chiar dacă mai târziu mesajul acesta ” când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu Şi-a trimis Fiul …- ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege, ca să primim înfierea” (Gal. 4:4-5).

Vorbind de această înţelegere ulterioară, imediat apare o întrebare în privinţa sursei de revelaţie a lui Pavel sau de înţelegere. Cum a ajuns Pavel în posesia învăţăturii senzaţionale şi sfaturilor expuse în epistolele lui?

Revelaţia şi Scriptura. Pavel se vedea pe sine însuşi ca şi chemat de Dumnezeul veacurilor, care l-a ales - dintre toţi oamenii, cel care a persecutat pe Hristos persecutând biserica Lui (Fapte 9:4; cf. 22:4; 26:11; 1 Cor. 15:9; Gal. 1:13, 23; Fil. 3:6) – pentru a face cunoscute tainele care au fost ţinute ascunse (Ef.3:4-9). Centrul acestei învăţături, acestui adevăr divin a fost, în primul rând, chiar cuvântul mântuirii predicat de Hristos însuşi şi care a fost revelat în El Insuşî. Dar în plus şi în mod semnificativ, în centrul Evangheliei lui Hristos a fost vestea bună că credincioşii dintre neamuri sunt împreună moştenitori cu Israelul. Petru l-a precedat pe Pavel în obserbvarea acestui lucru (Fapte 10 şi 11), precum Isus a prevăzut că Evanghelia va extinde harul mântuitor al lui Dumnezeu la neamuri într-un mod fără precedent (Mat. 8:11–12; 28:19–20; Ioan 12:20–24; Fapte 1:8). Dar Pavel a purtat gruel luptei şi responsabilitatea de a face cunoscut noua întorsătură pe care a luat-o planul lui Dumnezeu. El a fost fondatorul principal al multor comunităţi creştine şi al unor misiuni care au dus Cunvântul mai departe. Dumnezeu l-a înzestrat cu abilităţi cognitive speciale, o viziune didactică plină de autoritate, pe măsura lucrării lui (Vezi referinţa dată de Pavel “harul dat mie” în Rom. 12:3; 15:5; 1 Cor. 3:10; Gal. 2:9; Ef. 3:7–8).

Totuşi am greşi dacă am sublinia prea mult unicitatea a ceea ce i-a fost revelat lui Pavel. Perspectiva, viziunea lui a fost asistată de ceilalţi apostoli (Gal 2:6-9). Învăţatura duce mai departe şi aplică ceea ce Isus Însuşi a inaugurat şi a dus la bun sfârşit (a împlinit). Mai presus de toate acestea, revelaţia despre care vorbeşte Pavel este confirmată de Scriptură: evanghelia lui şi “taina care a fost ţinută ascunsă de veacuri”este acum “descoperită şi făcută de cunoscut” nu numai prin înţelepciunea dată lui Pavel în mod divin, ci şi prin scrierile profeţilor din Vechiul Testament (Rom. 16:25–26; cf. 1:2). Pavel a depus mărturie înaintea lui Felix “cred tot ce este scris în conformitate cu Legea şi cele scrise în Profeţi” (Fapte 24:14). Scrierile Vechiului Testament şi revelaţia primită de Pavel – care a devenit în mare parte Noul Testament – au fost combinate într-o formă pentru a deveni o depoziţie autoritară. Această depoziţie este susţinută de Dumnezeu Însuş,i fiind temeiul lucrării de mântuire a lui Dumnezeu în veacurile trecute şi adeverită în zilele lui Isus. Aceleaşi scrieri, combinate cu scierile timpurii din vremea Noul Testament au fost destinate pentru a sluji ca sursă primară şi standard pentru toată teologia creştină de-alungul secolelor, după moartea lui Pavel.

Mesia. Scrierile Vechiului Testament promiteau un mântuitor trimis de Dumnezeu care va înfiinţa o împărăţie veşnică, aducând slavă veşnică lui Dumnezeu prin restaurarea poporului lui Dumnezeu şi nimicirea vrăşmaşilor lui. Dar viziunea despre Mesia, în primul secol, varia destul de mult. Sub presiunea stăpânirii Romane în Palestina, zeci de figuri s-au ridicat în mod literal, pentru a-şi atribui aceast rol. Este chiar riscant să ghicim ce a gândit Saul Fariseul despre Mesia. Dar scrierile primului secol, în special Noul Testament confirmă că Isus a fost respins ca şi candiat mesianic de către conducerea Israelului. În mod clar şi Saul a împărtăşit aceeaşi convingere.

De aceea este chiar mai izbitor faptul că Pavel a produs mai târziu scrierile în care slava mesianică atribuită lui Isus în toate cazurile. Prin examinarea tentă a textului grecesc, Pavel foloseşte cunvântul Hristos (un neologism creştin timpuriu pentru cuvântul evreiesc messia) aproapre de 400 de ori. Foloseşte des combinaţia “Isus Hristos”, în alte cazuri “Hristos Isus” şi cel mai des foloseşte numele “Hristos” ca şi în fraza “în Hristos”.

Folosirea frecventă este cel mai bine explicată probabil prin analogie cu utilizarea şi mai frecventă de către Pavel a lui “Dumnezeu”. Dumnezeu nu ca şi concenpt sau idée ci mai degrabă un Dumnezeu viu, persoană divină care creează şi răscumpără, este singurul agent conducător al întregii vieţi. El este baza şi scopul a tot ceea ce face Pavel. Dar Pavel era convins că acelaşi Dumnezeu a venit pe pământ luănd o formă umană, chip omenesc, a murit pentru iertarea păcatului uman şi s-a înălţat la cer pentru a pregăti un loc celor care Îl urmează. “Isus” (întâlnit de 200 de ori în scrierile lui Pavel) a fost încarnarea revelaţiei lui Dumnezeu. “Hristos”şi “Hristos Isus” sunt pur şi simplu sinonime pentru fiinţa divin-umană în care Dumnezeu şi-a dus la împlinire voia Lui în ceea ce priveşte mântuirea.

O culegere de trei scrieri a lui Pavel rezumă învăţătura lui despre supremaţia lui Hristos. Prima, Filipeni 2:6-11, accentuează unitatea esenţială a lui Hristos cu Dumnezeu, şi totuşi bunăvoinţa Lui de a se smeri luând o formă umană şi îndurând ruşinea crucii. Dumnezeu împărtăşeşte numele Său (o variantă mai scurtă a “identităţii persoanei” sau a “eului”) cu El; El este regele desemnat şi înaintea Lui orice se va pleca, “din ceruri, de pe pământ sau de sub pământ (v. 9-10). A doua carte, Coloseni 1:15–20 (cf. Ef. 1:20–23) extinde această viziune soteriologică pentru a scoate în evidenţă dimensiunile cosmice ale lucrării lui Isus Hristos. El a fost esenţial în creaţie si chiar şi acum susţine ordinea creată (v.16-17). Plinătatea Dumnezeului nevăzut a locuit în El în timp ce a preluat această lucrare de răscumpărare (v.19-20). A treia carte concentrează în formă confesională învăţătura lui Pavel despre Isus este 1Timotei 6:16. In afirmaţiile lui încadrează întruparea, reabilitarea produsă de Duhul Sfânt, atestarea angelică, proclamarea printre neamuri, biruirea lumii de către credincioşi, şi înălţarea în slava cerească.

În pricipiu viziunea înaltă a lui Pavel despre Isus Hristos (Pavel nu cunoaşte nici o dihotomie între “Hristosul credinţei” şi “Isus, persoana istorică”în sensul modern, nici nu Îl percepe pe “Hristos” ca o fiinţă spirituală sau ca pe un symbol cumva discontinuu cu Isus din Nazaret) poate fi justificată de identitatea Lui divină. Cine este acel om care s-ar grăbi să pună în discuţie ce spune Dumnezeu?! (Rom.9:20)? Dumnezeu merită toată slava şi cinstea pentru tot ceea ce binevoieşte să facă. Însă lauda adusă de Pavel lui Isus Hristos nu s-a născut din pură necisitate. Aceasta izvorăşte din cunostinţa faptului ca Dumnezeu, prin Isus Hristos are consideraţie, ia aminte la păcătoşi în starea lor în care se află. Dumnezeu a demonstrat într-un mod pătimaş, o dragoste transformatoare pentru poporul Său prin lucrarea de răcumpărare a lui Isus Hristos.
Rascumpărarea. Discutând din punctual de vedere al vieţii de zi cu zi, Pavel arată că numai în cazuri rare îşi sacrifică cineva viaţa pentru binele aproapelui (Rom. 5:7). Dar că Dumnezeu Şi-a dovedit dragostea faţă de noi prin faptul că Hristos a murit pentru noi în timp ce noi eram păcătoşi (Rom 5:8). Prin Hristos există răscumpărare din păcat. Răscumpărarea se referă la plătirea preţului pentru eliberarea unui prizonier din captivitate şi ocupă un loc central în viziunea, perspective lui Pavel în legătura cu lucrarea lui Isus. Readuce în discuţie o temă principală din Vechiul Testament, eliberarea poporului Israel de sub asuprirea egipteană.

Isus a vorbit de răscumpărare în legătură cu evenimentele întoarecerii Fiului Omului (Luca 21:28). Pavel foloseşte acelaşi cuvânt pentru a descrie procesul prin care păcătoşii sunt justificaţi (socotiţi drepţi, neprihăniţi în ochii lui Dumnezeu), prin moartea lui Isus (Rom. 3:24–25; cf. 1 Cor. 1:30). Dar răscumpărarea nu este doar un eveniment în trecut. Este deasemenea o nădejde, speranţă în viitor prin care credincioşii aşteaptă cu nerăbdare răscumpărarea trupurilor lor (Rom 8:23), învierea lor la sfârşitul vremilor. Cel mai mult Pavel vorbeşte despre înviere în Efeseni, unde o asociază cu iertarea păcatelor prin moartea lui Hristos (1:7), moştenirea cerească viitoare a credincioşilor (1:14), şi venirea zilei reabilitării urmaşilor lui Hristos.

Logica răscumpărării cere un preţ de răscumpărare pentru eliberarea prizinierilor. Acest preţ este viaţa lui Isus, care “S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi oamnii” (1 Tim. 2:6) În teologia lui Pavel, crucea este mijlocul şi simbolul central al morţii răscumpărătoare a lui Isus.
Crucea. Pavel poate să sumarizeze mesajul pe care îl predică ca “mesajul crucii” (1 Cor. 1:18; cf. 1:23; 2:2). În sine crucea, rezervată de catre conducătorii romani pentru cei care comiteau delicte grave, nu avea alte conotaţii decât agonie şi ruşine. Evreii din zilele lui Isus interpretau Deuteronom 21:23 (oricine este omorât atârnat pe lemn este sub blestemul lui Dumnezeu”) ca aplicându-se persoanelor crucificate, şi ne ajuă să explicăm de ce liderii evrei au insistat pentru o sentinţă cu moartea pentru Isus din partea romanilor. Aceasta însemna crucificare şi crucificarea adeverea că Isus nu a fost un eliberator messianic.

Strategia le-a reuşit – dar s-a întors împotriva lor. Da, Isus a fost bletemat de Dumnezeu. Evangheliile relatează acest lucru înregistrând strigătul lui Isus de abandonare, prin întunericul de câteva ore din mijlocul zilei şi prin cutremurul de la moartea Lui. Pavel scoate în evidenţă că “El s-a făcut bluestem pentru noi” pentru ca “binecuvântarea dată lui Avraam să vină şi peste neamuri prin Hristos Isus” şi ca “prin credinţă să primească făgădiunţa Duhului” (Gal. 3:13–14). Glorificarea crucii în creştinism se leagă direct de adevărul exprimat de Pavel în legătură cu aceasta în scrierile sale.

Pavel foloseşte substantivul “cruce”de zece ori şi verbul “a crucifica” de opt ori. Pe lângă aceste referiri, deseori folosirea substantivelor “moartea”, “sângele” lui Isus Hristos fac o referire indirectă la cruce. Şi totuşi crucea nu este doar un simbol al mijlocului prin care Dumnezeu, în Hristos a făcut ispăşirea; deasemenea este mijlocul prin care credincioşii umblă pe urmele Celui ce i-a chemat. Precum crucea este sursa de putere în lucrarea lui Isus, tot aşa este şi pentru Pavel (2 Cor. 13:4; cf. Gal. 6:14). Pentru toţi credincioşii, crucea foloseşte ca inspiraţie şi ca un agent eficace în omorârea “naturii păcătoase” împreună cu “poftele şi dorinţele ei” (Gal. 5:24). O legatură de maximă importanţă între Isus şi Pavel este accentual pe care amândoi l-au pus pe moartea faţă de păcat şi faţă de sine ca fiind vitale pentru o viaţă neprihănită în Dumnezeu. Pentru amândoi crucea funcţionează ca şarpele de bronz a lui Moise – cel mai neaşteptat simbol cu referire la viaţa veşnică pentru cei care îl privesc (şarpele de bronz) cu credinţă. Totuşi, crucea nu apare singură în teologia lui Pavel. Evanghelia lui nu este o chemare la un masochism cruciform. Crucea paulină stă bine plantată în pământul (solul) învierii.