Facultatea de teologie evanghelica elim timisoara, romania

Învierea. Adevărul creştin stă în picioare sau cade pe baza adevărului sau falsităţii afirmaţiei că după ce a murit pentru păcat, Isus a înviat din morţi (1 Cor. 15:14). Predicarea lui Pavel în timpul primei călătorii misionare a avut ca tema principală învierea (Fapte 13:34, 37). Câţiva ani mai târziu, în Atena, Pavel a accentuat acelaşi motiv (Fapte 17:31): Dumnezeu,a dovedit tutror oamenilor judecata viitoare în Isus Hrisots prin “invierea Lui” (Rom. 1:4). Pe cât este de general acceptat şi adevărat că mărturisirea lui Pavel, în Faptele apostolilor, este cristocentrică, este tot atât de adevărat că este centrată în jurul învierii. Aproape nici o predică sau mărturisire nu este fără menţionarea învierii lui Isus Hristos şi a asigurării tuturor ce cred, că exită o înviere în viitor pe care o garantează învierea Lui celor ce cred (Fapte 17:18, 32; 23:6; 24:15, 21; 26:23).

Pavel face referire la înviere de peste 50 de ori în epistolele lui. Numai 2 Tesaloniceni, Tit şi Filemon sunt scutite de această menţionare.Precum “cruce” şi “crucificare” se referă la un eveniment în viaţa de creştin şi o realitate pentru credincioşi, tot aşa funcţionează şi “înviere” şi “înviat”. Crucea şi învierea slujesc împreună pentru a face disponibile beneficiile aduse de neprihănirea lui Hristos “Cel care a fost dat pentru păcatele noastre şi care a fost înviat pentru ca noi să fim consideraţi neprihăniţi (drepţi)” (Rom. 4:25).

Învierea este un adevăr cheie pentru trăirea creştină de zi cu zi. Învierea din morţi lui Isus înseamnă biruinţă asupra păcatului (cauza pricipală a morţii, Rom. 5:12) şi creştinii sunt sfătuiţi să işi însuşească această biruinţă în viaţa lor: “ca unii care aţi fost aduşi de la moarte la viaţă şi daţi-vă mădularele voastre lui Dumnezeu, ca instrumente ale dreptăţii” (Rom. 6:13). Logica faptului de a ne asemăna mai mult cu Hristos, sau de a creşte în sfinţenie este bazată pe învierea lui Isus: “Dacă Duhul Celui care L-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, atunci Cel care L-a înviat pe Cristos din morţi le va da viaţă şi trupurilor voastre muritoare, prin Duhul Lui care locuieşte în voi” (Rom 8:11).

Ultima epistolă scrisă îl sfătuieşte pe Timotei să îşi amintească faptul ca Isus Hristos a înviat din morţi (2 Tim. 2:9). Această afirmaţie de bază în creştinism, chiar dacaă este disputată şi apărată în zilele noastre, rămâne nădejdea fundamentală a tuturor credincioşilor adevăraţi, deoarece defineşte promisunea şi puterea mântuirii pe care Evanghelia le-a acordat.

Biserica. În teologia lui Pavel credincioşii nu sunt autonomi, autosufiecienţi spre care îşi îndreaptă Dumnezeu lucrarea Lui de mântuire. Da, Dumnezeu tratează persoanele la mod individual. Dar, orizontul acestui act mântuitor se extinde în întreaga lume , pentru toţi oamenii de pe acest pământ, după cum i-a promis Dumnezeu lui Avraam (Gen. 12:3; cf. Ef. 2:11–13). Hristos a murit ca să mântuiască un întreg, un corp comun, comunitatea celor răscumpăraţi, aleşii, poporul lui Dumnezeu ca întreg, întinzăndu-se din Vechiul Testament până în zilele de azi. În scrierile lui Pavel, termenul care defineşte acest întreg se numeşte biserică, cuvânt întâlnit de 60 de ori şi este găsit în toate epistolele Pauline, cu excepţia 2 Timotei şi Tit. Poate că cea mai distinctă folosire este afirmaţia că scopul lui Hristos a fost să creeze “un om nou din cei doi” din Israel şi Neamuri, şi, “prin cruce, i-a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu, într-un trup, nimicind duşmănia” (Eph. 2:15–16). Din acest motiv biserica nu este un motiv secundar sau un subpunct pentru Pavel ci un rezultat cu implicaţii majore în Cristologia lui.

Fraza perfect paulină, “în Hristos (Isus)” solictă o menţiune în legătură cu accentul pe care îl pune pe biserică, Pavel foloseşte fraza aceasta (sau “în Domnul”) de 150 de ori. In ciuda vechilor teorii, aceasta nu denotă o esenţă semi-fizică precum aerul “în” care există credincioşii. În timp ce utilizările acestei expresii sunt variate, M. Seifrid consideră ca mai mult de o treime sunt în legătură cu lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, prin Hristos (ex. Rom. 3:24), şi o altă treime se referă la maniera în care creştinii ar trebui să se poarte (Fil. 4:4) sau starea de răscumpărare de care se bucură (Rom. 16:3). Şi cred că cel mai fundamental, “în Hristos” (realmente absent din scrierile nou testamentale nonpauline) denotă unitatea şi interdependenţa credincioşilor. Aceasta se referă la înrudirea în mod organic (constitutivă) cu Tatăl ceresc, şi unii cu alţii ca şi copii răscumpăraţi prin ceea ce a împlinit Isus Hristos pentru ei.

Realitatea socială care denotă din “biserică” este des exprimată folosind metafora “trup”. Credincioşii sunt responsabili să trpiască umil şi să îşi folosească darurile pentru binele celorlalte mădulare în Hristos (Rom. 12:3–5; cf. 1 Cor. 12–14). Legătura lor organică cu Hristos, ei fiind “mădulare ale lui Hristos” (1 Cor. 6:15), este baza pentru multe imperative pauline – de exemplu corintenii sfidau normele sociale şi practicau fidelitatea conjugală (sau chiar celibatul) refuzând să se angajeze în acte sexuale ocazinale sau cu tentă de rit (1 Cor. 6:12–20). Epsitola către Efeseni este de notat pentru preponderenţa referinţelor la “bisercă” (de nouă ori) şi “trup” (de 6 ori) ca popor a lui Dumnezeu în Hristos. Sub scopul atotcuprinzător al lui Dumnezeu, biserica este destinatarul principal al plinătăţii lui Hristos (Ef. 1:22–23). Efeseni 4 accentuează unitatea lucrarea Dumnezeului triunic în Hristos şi efectele acestui fapt în biserică, al cărui cap este Hristos (v. 15; cf. 1:22; Col. 1:18; 2:10, 19). În Efeseni 5:22-23 este clar expusă slava care revine bisericii prin dragostea lui Hristos pentru ea şi înalta ei chemare de a-L urma, într-o discuţie didactică despre căsătoria creştină.
În climatul individualist al Vestului este dificil să exagerezi, sau să subliniezi importanţa solidrităţii commune a poporului lui Dumnezeu, în Hristos. Prin folosirea frecventă a noţiunilor “biserică” şi “trup” (împreună cu alte metafore, şi “în Hristos” Pavel se asigură că orice cititor atent nu va putea cu uşurinţă să impună teorii moderniste sau postmiderniste despre individualitate (individualism) sau politică în afirmaţiile radical cristocentrice ale lui Pavel.
Etică. Epistolelel lui Pavel merg mai departe de învăţături teologice şi directive religioase. Principii şi legi despre comportamentul practic, individual şi social, pătrund scrierile lui. Ar fi o greşeală reducţionistă să reducem etica lui Pavel la o etică cu bază mai restrânsă; el pare să folosească multiplex rationalae (o parte semnificativă din imponderabilele călăuzirii divine. Inspirându-se din precedentul Vechiul Testament el îi însărcinează pe credincioşi cu imperative etice bazate pe exemplul grăitor al caracterului lui Dumnezeu şi îi cheamă să îi ia exemplul (Ef. 5:1; cf. Lev. 11:44: “Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău, fiţi sfinţi precum şi eu sunt sfânt”). Purtarea lor trebuie moderată de prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor (1 Cor. 3:17) şi de scopul Lui sfânt care îl are cu ei prin chemarea şi alegera lor (Eph. 1:4; 4:1; cf. 2 Tim. 1:9). Poruncile Vechiului Testament ocupă un loc un loc însemnat în etica lui Pavel, dar şi exemplul smereniei şi sacrificiului lui Hristos (Fil. 2:5–11). Un alt mod de a spune este că viaţa credincioşilor ar trebui moderată de ceea ce a împlinit Dumnezeu prin Hristos în viaţa lor (1 Cor. 5:7; Ef. 5:8). Dragostea este virtutea cea mai mare chiar vitală (1 Cor. 13:13) în etica lui Pavel ca şi în ce a lui Isus (Marcu 12:29–31). La sfârşit ceea ce contează este credinţa exprimată prin dragoste (Gal. 5:6; cf. 1 Tim. 1:5).

Etica Paulină este prea vastă pentru a fi trataă ca un subpunct în teologia lui, dar trebuie să reţinem că doctrina lui Pavel nu poate fi înţeleasă correct când nu conduce la transormarea comportamentului la nivel personal sau de comunitate. Teologia lui Pavel este importantă dar nu este singura. Epistola către Tit ne îndeamnă la fapte bune în mod repetat (2:7, 14; 3:1, 8, 14) şi îi critică aspru pe pseudo creştinii care Îl mărturises pe Dumnezeu dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc din punct de vedere etic (1:16).

Lucrurile din urmă. Escatologia lui Pavel este un domeniu şi mai vast şi mai complex decât etica lui. Cele două subiecte se raportează unul la altul. Isus a predicat că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape şi au fost dovedite prin învierea Lui din morţi, mijloc prin care vremurile din urmă au şi început (Rom. 13:12). În trăirea lor de zi cu zi pe acest pământ, cetăţenia credincioşilor e în ceruri, de unde aşteaptă un mântuitor… pe Domnul Isus Hristos (Fil. 3:20; cf. Col. 3:3). Viziunea lui Pavel în legătură cu ceea ce va urma are implicaţii profunde în felul în care trebuie să trăim azi.

Escatologia paulină, precum de altfel toată învăţătura lui, a izvorât din convingerile despre Dumnezeu în general şi Isus Hristos în mod special. De vreme ce Isus a fost Mesia, lucrarea Lui victorioasă semnalează sosirea ultimului stagiu în lucrarea de răscumparare a lui Dumnezeu înainte de consumarea faptului. Aceasta include judecata finală la a doua venire (parousia, vezi Rom. 2:1–11; 14:10–12; 1 Cor. 3:12–15; Fil. 2:16; 1 Tes. 3:13; 2 Tes. 1:5–10). Răaufăcătorii care nu au ascultat de Evanghelie vor înfrunta mania lui Dumnezeu (Rom. 1:18; Ef. 5:6; Col. 3:6). Este obligatoriu pentru credincioşi, după instrucţiunile lui Pavel, să predice Evanghelia la neamuri (şi la Israelul care nu s-a pocăit încă, Rom. 9-11) ca martori credincioşi ai planului escatologic al lui Dumnezeu în plină desfăşurare.

Binecuvântarea escatologică este deja disponibilă în present. Credincioşii se bucură de Duhul Sfânt, un semn sigur al vremurilor sfârşitului . El este o anticipare şi o garanţie a binecuvântării ce urmează” (Rom 8:23), (2 Cor. 1:22; 5:5; Eph. 1:14), o sigilare (pecetluire) a moştenirii şi o infiere care ne împuterniceşte să Il numim pe Dumnezeul Preaînalt, “Tată” (Rom. 8:15–17).

În cadrul contemporan, când vine vorba de judecata finală aceasta este tolerată ca o amăgire proprie daca nu chiar subestimată până la nivel de superstiţie; accentul dramatic pe care îl pune Pavel pe o nouă ordine (stare) viitoare care cheamă la o reorientare personală imediată şi radicală a fost privit cu dispreţ ca fiind ceva mitic, o figură de stil apocaliptică suprafolosită. A devenit chiar subiect pentru parodii holywoodiene. Asemenea respingere ar fi periculoasă dacă Pavel nu ar vorbi cu autoritatea pe care şi-o asumă. A fi de acord cu toată inima cu viziunea paulină şi cu implicaţiile ei cosmice înseamnă viaţă adevărată, viaţă „în Hristos” în veacul acesta şi o bucurie nespusă în cel viitor (Rom. 8:18; 1 Cor. 2:9). La fel de urgent (apăsător) este stăruinţa cu care Pavel afirmă că respingerea Evangheliei lui duce la chin veşnic, nu însă fără să menţioneze că acesta este tragedia de a nu îţi asuma şansa de a te închina şi de a te bucura de Domnul cel Înviat.

Robert W. Yarbrough
Bibliography.

C. Arnold, Ephesians: Power and Magic

D. Brewer, Techniques and Assumptions in Jewish Exegesis before 70 CE;

F. F. Bruce, Paul; D. Carson, The Cross and Christian Ministry;

K. Donfried, ed., The Romans Debate;

E. Ellis, Paul and His Recent Interpreters;

Paul’s Use of the Old Testament;

S. Fowl, The Story of Christ in the Ethics of Paul;

G. Habermas and A. Flew, Did Jesus Rise from the Dead?;

M. Hengel, The Pre-Christian Paul;

S. Kim, The Origins of Paul’s Gospel;

A. Lincoln, Paradise Now and Not Yet;

R. Longenecker, Biblical Exegesis in the Apostolic Period;

_________. Paul, Apostle of Liberty;

A. McGrath, The Mystery of the Cross;

J. G. Machen, The Origin of Paul’s Religion;

I. H. Marshall, Jesus the Saviour;

________. Luke: Historian and Theologian;

A. D. Nock, St. Paul;

J. O’Grady, Pillars of Paul’s Gospel;

J. Plevnik, What Are They Saying about Paul?;

M. Prior, Paul the Letter-Writer;

W. Ramsey, Pauline and Other Studies;

H. Ridderbos, Paul;

E. P. Sanders, Paul and Palestinian Judaism;

________. Paul, the Law, and the Jewish People;

T. Schreiner, The Law and Its Fulfillment;

A. Scheweitzer, Paul and His Interpreters;

M. Seifrid, Dictionary of Paul and His Letters;

W. C. van Unnik, Tarsus or Jerusalem;

S. Westerholm, Israel’s Law and the Church’s Faith;

B. Winter and A. Clark, The Book of Acts in Its First Century Setting

PAVEL
de Hans Dieter Betz

[fragment]

Freedman, David Noel, ed., The Anchor Bible Dictionary,

(New York: Doubleday) 1997, 1992. [Logos Library: Electronic Edition,]

Pavel (persoana lui) [Gk Paulos ( Paulo"]. Un apostol creştin timpuriu care a fost poate cea mai importantă şi mai creativă figură din istoria bisericii primare, ale care a formulat mai sistematic credinţa creştină în epistolele lui către bisericile nou născute şi acum scrierile lui fac parte din fundamentul, temelia teologiei creştine ortodoxe.

_________________

1. 
   Surse
   
2. 
   Viaţa lui
   
   1. 
      Numele
      
   2. 
      Originea
      
   3. 
      Educaţia
      
   4. 
      Cariera pre creştină
      
   5. 
      Convertirea
      
   6. 
      Cariera apostolică
      
3. 
   Imaginea lui Pavel din surse mai târzii
   
4. 
   Cronologie
   
   1. 
      Probeleme
      
   2. 
      Evenimente importnate (datate)
      
   3. 
      Datarea epistolelor
      
   4. 
      Sumar
      
5. 
   Teologia lui
   
   1. 
      Probleme metodologice
      
   2. 
      Fazele majore în evoluţia teologiei lui Pavel
      
   3. 
      Sumar
      

__________________________

1. 
   Surse
   

Prima sursă în studierea apostolului Pavel sunt epistolele lui autentice (1 Tesaloniceni, Galateni, Filipeni, Filemon, 1 şi 2 Corinteni, şi Romani). Informaţie istorică poate fi deasemenea luată din cartea Faptele Apostolilor (vezi D.1 mai jos), sau din epistolele deutero-pauline (Coloseni, Efeseni, 2 Tesaloniceni, 1şi 2 Timotei, and Tit), sau din alte scrieri noutestamentale (Iacov, 2 Petru) şi mai târziu din literature apocrifă (Faptele Apostolilor apocrifă [McDonald 1983], informţie introductivă în manuscrisele Noului Testament şi a listelor canonice, literature pseudo-clementină, Mani biografia [Betz 1986b]). Aceste diferite grupuri de documente nu au o limită bine definită, deoarece experţii în domeniu încă mai discută autenticitatea unor epistole deutero-pauline , şi dacă epistolele autentice nu au suferit, mai târziu, interpolări (vezi diferitele articole pe epistolele lui Pavel). Deasemenea încă mai discută problema apocrifelor, ne dau ele sau nu informaţii de încredere, având dovezi independente de cele pe care le prezintă Noul Testament, şi va trebui să fie analizate toate, caz cu caz basis (NTApocr 2: 71–74; Schneemelcher 1987–1989; Betz 1986b: 215–34).

Literatura secundară despre Pavel şi scrierile lui este vastă; nu există o bibliografie completă. Pentru o privire de ansamblu vezi Schweitzer 1912; Bultmann 1929–36; Metzger 1960; Rigaux 1968; Merk 1988; ANRW, pt. 2, vol. 25/4: 2649–2840).

2. 
   Viaţa lui Pavel
   

1. Numele: Pavel este biencunoscut dupa cognomenul său Greco-roman, Paulos, dar din Faptele apostolilor aflăm că avea şi un nume evreiesc, Saul (Fapte 7:58; 8:1, 3; 9:1, 4, etc.). Pavel îsă nu îşi menţionează numele său de Saul în epistolele lui niciodată, dar întotdeauna foloseşte numele Pavel (e.g., 1 Thess 1:1; 2:18; Rom 1:1; 1 Cor 1:1, 12–13; etc.).
2. Originea: Numele său evreiesc îl include în seminţia lui Beniamin (Fil 3:5; Rom 11:1; cf. Fapte 13:21), numele său greco-roman se poate să I se fid at în legătură cu cetăţenia lui în Tars, un oraş din Cilicia unde s-a născut şi a fost crescut (Fapte 9:11; 21:39; 22:3; cf. 9:30; 11:25). Există anumite îndoieli în legătură cu cetăţenia lui romană , însă este sigur că nu a fost anti-roman în politica lui (Rom 13:1–7). Cetăţenia lui romană joacă un rol important în Faptele Apostolilor (16:37–38; 22:25–29; 23:27; 25:8–12, 21; 26:32; 27:24; 28:19), însă sunt indoieli în privinţa bicuirii lui (Fapte 22:25; cf. 2 Cor 11:25; vezi Bauer 1988, s.v. mastizoµ) şi în privinţa apelului făcul la Caesar (Acts 25:8–12, 21; 26:32; 27:24; 28:19; see Conzelmann, Acts Hermeneia, 189–90, 203–4). Dacă autorul Faptelor Apostolilor a avut informaţii demne de încredere în legătură cu Pavel ca fiind cetăţean roman din naştere (22:28), cu siguranţă a folosit la maxim acestă informaţie explicând cum Pavel a ieşit Pavel din Ierusalim şi a plecat la Roma. În orice caz, familia lui se considera “ortodoxă” din punct de vedere religios (Fil 3:5; 2 Cor 11:22; Rom 11:1).
3. Educaţia. Educaţia pe care ar fi putu-o primi Pavel fiind crescut în Tars (Fapte 21:39; 22:3) este în întregime speculaţie, deşi felul în care este prezentat în Fapte 22:3, el a primito educaţie evreiască ideală “Eu sunt iudeu. M-am născut în Tars (în Cilicia), dar am crescut şi am fost educat aici, în acest oraş, de către Gamaliel, în conformitate cu stricteţea Legii părinţilor noştri”. Această afirmaţie sugerează că familia lui Pavel s-a mutat din Tars în Ierusalim unde a primit a doua educaţie (26:4). Această afirmaţie trebuie cântărită cu grijă deoarece tinde să sublinieze, la fel ca în Faptele Apostolilor, moştenirea lui evreiască (13:14ff.; 14:1; 15:23–29; 16:1–3, 4, 13; etc.) şi să facă legătura între el şi Ierusalim (7:58–8:1a; 8:1b–3; 9:1–2, 26–29; etc.). Această din urmă, împreună cu presupunerea lui Luca în legătură cu familiaritatea lui Pavel cu Ierusalimul, se ciocnesc cu mărturia lui Pavel despre vizitele lui în Ierusalim (Gal 1:22). Viziunea pe ca ne-o oferă Luca despre Gamaliel este deasemenea destul de neclară (Fapte 5:34; vezi Fapte Hermeneia, 186). Vezi deasemenea GAMALIEL. Un alt obstacol în a reconstitui educaţia lui Pavel izvorăşte lipsa noastră de cunoaştere a conţinutului educaţiei evreieşti la vremea aceea, fie în Tars fie în Ierusalim, şcoală primară sau secundară (vezi Safrai 1976; HJP² 2: 332–34, 415–22; Saldarini 1988: 137–39).

Din faptul că Pavel a acţionat ca trimis internaţional, în primul rând din partea autorităţilor evreieşti (Fapte 8:3; 9:1–2, 21; 22:4–5, 19; 26:10–11; Gal 1:13, 23; 1 Cor 15:9; Fil 3:6), mai pe urmă ca misionar creştin, înseamnă că Pavel a primit o bună educaţie elenistă. A predicat, a învăţat pe alţii, a scris epistole lungi, şi s- a angajat în dezbateri teologice înalte. Abilităţile lui ca fondator de biserici, lucrând cu mulţi colaboratori la nivel internaţional, fac imposibil de conceput ideea despre el că ar fi fost un evreu din Est, needucat şi mărginit de cultura lui. Personalităţi comparative din timpul lui, în special Flavius Iosefus şi Filo arată clar că a fi evreu şi a fi educat nu se exclud una pe alta.

Obiecţiile la faptul că educaţia lui Pavel a fost elenistă includ recursul la mărturiserea lui ca ar fi laic în retorică (2 Cor 11:6; cf. 1 Cor 2:1–5) şi faptul că a folosit un secretar (Tertius, Rom 16:22). Totuşi asemena argumente scapă din vedere faptul că 2 Cor 11:6 este în sine un topos retoric (vezi Betz 1972: 47–69; 1986a) şi nu pot să explice cum epistolele lui au ajuns o capodopera liteară. Aceste epistole – cu o retorică atât de bine dezvoltată , cu o compoziţie şi o argumentare teologică elaborată – reflectă un autor care a fost pregătit în orice fel să devină “apostolul Neamurilor” (Rom 11:13; cf. Gal 2:8, 9; Rom 1:5). Aceasta se vede clar şi prin comparaţia făcută între el şi uneori mentorul şi asociatul lui, Barnaba, ale cărui abilităţi păreau să fie reduse. De asemenea, Luca, îl prezintă pe Pavel ca destul de bine pregătit încât să se poată apara singur în tribunal în timp ce preoţii evrei aveau nevoie de un orator professional (Acts 24:1).
4. Cariera lui precreştină: Înainte de convertirea lui, Pavel a păstrat şi a protejat tradiţiile religioase ale strămoşilor lui. Considerându-se pe sine un evreu “ortodox”, era plin de zel în a eradica apostazia. Spre deosebire de cei de o vârstă şi un rang cu el, Pavel a devenit membru în partida Fariseilor (vezi Saldarini 1988: 134–43), şi şi-a luat responsabilitatea de a persecuta creştinii şi biserica creşstină (Gal 1:13, 23; Fil 3:6; 1 Cor 15:9). Motivul pentru care a ales el să îi persecute pe creştini nu este clar, însă indicii putem găsi în ura pe care le-o purta creştinilor din Damasc (Gal 1:17, 22–23; 2 Cor 11:32; Acts 9:2–25; 22:5–6, 10–11; 26:12, 20) şi în relativa lipsă de interes de a-i persecuta pe cei din Ierusalim şi din Iudeea (cf. Acts 8:3). Un posibil motiv pentru persecutarea creştinilor din Damasc a fost faptul că deşi erau evrei au încetat respectarea, ţinerea Torei, făcând asta în mod intenţionat nu din simplă neglijenţă. Însă nici Pavel şi nici Faptele Apostolilor nu ne dau mai multe detalii despre acest lucru.
5. Convertirea. În timp ce Pavel se apropia de Damasc a avut pe neaşteptate o viziune cu Hristos. Această viziune a avut urmări dramatice, schimbându-i întreaga viaţă, înţelegerea a lucrurilor, întreaga teologie şi scopurile lui. Dacă această viziune a avut loc în mintea lui (Gal 1:12, 16) sau a avut un character extern (Fapte 9:3–8; 22:6–11; 26:12–19) rămâne neclar, ce ştim clar însă e că l-a schimbat din persecutor în propagator al creştinismului. Hristos însuşi l-a însărcinat cu predicarea Evangheliei la neamuri (vezi deasemenea 1 Cor 9:1; 15:8, 9–11; Rom 1:5). Chiar dacă etichetăm deseori această experienţă a lui Pavel ca şi “convertire”, această idée a apărut mai târziu deoarece, la acea vreme creştinismul şi iudaismul nu erau încă religii separate. Atunci, în realitate Pavel şi-a scimbat doar partidul, din partidul Fariseim iudaic la creştinismul iudaic.
6. Cariera apostolică

6.A. Rezmatul autobiografic din Galateni. După cum relatează Pavel în Gal 1:17–24, prima parte a rezumatului autobiografic (vezi Betz, Galatians Hermeneia, 72–81), după ce s-a întâlnit cu Hristos a plecat din Damasc imediat şi a plecat în Arabia, aceasta fiind Împărăţia lui Nabataea, numită “Provincia Arabia.” vezi NABATEANS. Misiunea lui în Arabia, după trimiterea încredinţată lui de către Hristos, a fost o misiune printre neamuri, nu printre evrei. Deasemenea putem deduce că Pavel nu a iniţiat această misiune ci s-a alăturat acţiunii periculoase iniţiată de către biserica din Damasc, idée confirmată de întoarcerea lui în Damasc mai târziu. Cât de plină de succes a fost misiunea lui în Damasc nu se ştie (see also Gal 4:25; Fapte 2:11; 1 Clem. 25:1, 3; cf. Rom 15:19). Pavel subliniază faptul după arătarea lui Hristos şi trimiterea dată lui, a descis să nu se consulte cu ceilalţi apostolic din Ierusalim. Din ce motiv a evitat contactul cu autorităţile religioase din Ierusalim? Motivul pare a fi în strânsă legătură cu misiunea lui în Arabia. Dacă Pavel i-a persecutat pe creştininii din Damasc din cauza nerespectării Torei, şi dacă aceşti creştini au iniţiat misiunea din Arabia, printre neamuri, misiune la care s-a alăturat şi Pavel atunci convertiţii arabi nu trebuiau să se supună Torei şi tăierii împrejur. Biserica din Ierusalim a privit această problemă cu suspiciune chiar dezaprobând-o, posibil fiind ca asta să fi dus la evitarea contactului cu autorităţile religioase din Ierusalim.

La trei ani după convertirea lui Pavel a mers în sfârşit la Ierusalim, vizită pe care o descrie în Gal 1:18–24. Analizarea acestei călătorii a fost complicată odată cu apariţia relatării din Faptele Apostolilor, al cărei autor presupune că Pavel a mers la Ierusalim, a predicat acolo, şi a călătorit liber în el şi în afara oraşului (9:26–30). Dacă acordăm o atenţie deosebită Galateniului, observăm că Pavel a avut mai puţine apariţii în timpul şederii lui acolo. Ceea ce ne relatează Pavel este că s-a întâlnit cu Petru timp de 15 zile, discuţia cu Petru ducând la simpatia acestuia faţă de lucrarea lui Pavel. Biserica însă pare a fi fost divizată, deoarece atunci când Pavel spune “dar n-am văzut pe nici unul dintre apostoli, în afară de Iacov, fratele Domnului.” (Gal 1:19), se înţelege că i-a evitat pe ceilalţi apostoli deoarece aceştia nu l-au luat în seamă. Iacov, poate pentru faptul că nu era un apostol (misionar) a fost mai predispus pentru a fi vizitat. Ştiau oare bisericile din Ierusalim şi Iudeaa, în timp ce mulţumeau lui Dumnezeu pentru convertirea lui, chiar fără să îl fi întâlnit (Gal 1:22–24), că acesta predica Evanghelia fără a-I supune pe convertiţi la ţinerea, respectarea Torei şi tăierea împrejur? Un lucru ştim sigur, faptul că nu era încă luată o decizie clară în acest sens şi tensiunea exista în legătură cu problema aceasta ridicată de către Pavel. Putem concluziona că existau tensiuni între ceilalţi apostoli şi Pavel care a izvorât din diferitele păreri în legătură cu misiunile în alte naţiuni. În urma vizitei, Pavel a pornit într-o altă campanie misionară în ţinutul său natal, Siria şi Cilicia (Gal 1:21). Nu este clar dacă Petru şi Iacov au fost de acord cu această campanie.

Când Pavel a venit în Ierusalim a doua oară “după patrusprezece ani” (Gal 2:1), misiunea din Siria şi Cilicia erau deja încheiată cu succes. Pavel îl numeşte pe Barnaba collaborator, un creştin evreu, ca şi el de altfel. Faptele apostolilor afirmă că Barnaba a fost mentorul creştin al lui Pavel (Fapte 4:36–37; 9:27). Biserica din Ierusalim l-a trimis pe Barnaba în Antiohia unde a devenit o figură importantă printre evreii creştini din Fenicia, Cipru şi Siria/Cilicia. El a plecat în Tars căutându-l pe Saul (Pavel), pentru a-l aduce în Antiohia (Fapte 11:25–26), unde se născuse misiunea cu grecii (Fapte 11:20) şi unde a fost folosit prima dată numele de (Christianoi) “creştin” (11:26). De aici Barnaba şi Saul/Pavel au fost trimişi împreună într-o campanie misionară (13:1–3) care i-a dus prima dată în Cipru (13:4–12), apoi în Pamfilia şi Psidia (13:13–14:28). Dacă această campanie e aceeaşi cu cea menţionată în Galateni 1:21 (Siria şi Cilicia) este probabil dar nu dovedit.

Aceste campanii misionare au readus în discuţie o problemă care nu putea fi lăsată nerezolvată. Trebuie noii convertiţi dintre neamuri să fie tăiaţi împrejur sau nu? Este biserica o parte din iudaism sau e o religie creştină separată După dezacorduri în repetare rânduri în această privinţă (Acts 15:1–2) şi chiar după o revelaţie (Gal 2:2), Barnaba şi Pavel au mers la Ierusalim luându-l cu ei pe Tit, un convertit netăiat împrejur dintre neamuri, ca test. Coferinţa din Ierusalim (Gal 2:1–10; Fapte 15:2–29; vezi Betz Galatians, 81–103) a avut trei partied, dintre care două aveau răspunsuri opuse la problema principală, iar un al trei-lea grup a luat poziţia de mijloc. După dezbateri aprinse, Pavel şi partidul lui (Barnaba şi Tit) au învins, câştigând recunoaşterea lui Tit ca şi creştin fără tăiere împrejur; oricum, compromisuri trebuiau făcute. Misiunea creştină s-a împărţit în două arii de lucru, una cu evreii (sub apostolia lui Petru) şi cealaltă sub coducerea lui Pavel şi Barnaba, fără titluri oficiale (Gal 2:8–9). Legătura recunoscută între cele două arii de lucru era că împărtăşeau credinţa în acelaşi Dumnezeu (2:8; Rom 3:30; 10:12). Înţelegerea, care de asemenea cuprindea angajamentul de a strânge bani pentru săracii din Ierusalim (2:10), a fost aprobată de ce trei “stâlpi” (Iacov, Cefa şi Ioan) şi de delegaţia din Antiohia (Pavel şi Barnaba), dar nu şi de un al treilea grup intransigent pe care Pavel îi numea “fraţi falşi” (2:4). Această conferinţă avut consecinţe importante nu numai pentru biserică dar şi pentru cursul vieţii lui Pavel.

O problemă care nu a fost rezolvată a fost întrebarea dacă creştinii dintre neamuri constituiau o nouă religie, sau creştinii evrei şi cei dintre neamuri erau împreună o parte din iudaism. Această problemă nerezolvată a fost sămânţa pentru conflictul viitor (vezi de ex. Cazul lui Timotei, Fapte 16:1–4) care a afectată Antiohia (Gal 2:11–14). Confruntarea a avut loc după ce Petru a vizitat Antiohia şi a mâncat la masă cu creştini dintre neamuri, care semnifica participarea lor egală la mântuire prin Hristos. Aceasta a fost mai târziu contrazisă de o delegaţie a “oamenilor lui Iacov” când au sosit din Ierusalim. După alte dezbateri aprinse, Petru şi alţi evrei creştini, au capitulat la critica “vizitatorilor, şi au încetat să mai mănânce cu creştinii dintre neamuri. Ei au restabilit barierele dintre hrană curată şi necurată,lăsând pe dinafară pe creştinii dintre neamuri. Pavel nu s-a alăturat taberei evreilor creştini ci a rămas alături de creştinii dintre neamuri. Confruntându-l pe Petru într-o dezbatere deschisă, l-a acuzat inconsistenţă (“ipocrizie”) în teologie şi în practica religioasă. Rezultatul a fost o rupere între Pavel şi alţi evrei-creştini misionari, incluzându-l şi pe fostul lui mentor, Barnaba (vezi deasemenea Fapte 15:36–39). De acum încolo, Pavel şi bisericile fondate de el printre neamuri erau pe cont propriu, chiar dacă erau necăjite de creştinii evrei misionari din cealaltă partidă. Oricum, Pavel a sperat până la sfârşit în reconcilierea cu biserica din Ierusalim, această nadejde se observă în strângerea de bani pentru săraci (1 Cor 16:1–4; 2 Corinteni 8 şi 9; see Betz, 2 Corinthians 8–9 Hermeneia).