Fîntînile Paradisului

26

Noaptea dinainte de Vesak
Încă mai era considerată, după douăzeci şi şapte de secole, cea mai sfîntă zi din calendarul taproban. Potrivit legendei, pe luna plină a lui mai se născuse Buddha, tot atunci atinsese iluminarea şi murise. Deşi pentru majoritatea oamenilor, Ve­sak-ul nu semnifica mai mult decît cealaltă mare sărbătoare a unei jumătăţi de lume, Crăciunul, ea continua să rămînă o zi de meditaţie şi linişte.

De mulţi ani, Centrul de Control Musonic garantase că în nopţile dinainte şi după Vesak nu va ploua. Şi aproape tot de atunci, Rajasinghe plecă în Oraşul de Aur cu două zile înaintea lunii pline, într-un pelerinaj menit să-i împrospăteze an de an spiritul. Evita Vesak-ul însuşi; în ziua respectivă, Ranapura era prea aglomerată cu vizitatori, dintre care unii l-ar fi recunoscut cu siguranţă, perturbîndu-i solitudinea.

Numai un ochi extrem de ager ar fi observat că imensa lună galbenă ridicată deasupra domurilor în clopot ale anticelor dagobe nu avea încă o formă perfect circulară. Lumina pe care o împrăştia era atît de intensă, încît doar cîţiva din cei mai strălucitori sateliţi şi aştri rămîneau vizibili pe cerul senin. Nu bătea nici o adiere de vînt.

Se spune că de două ori s-a oprit Kalidasa pe acest drum atunci cînd a părăsit pentru totdeauna Ranapura. Prima opri­re a făcut-o la mormîntul lui Hanuman, iubitul tovarăş din copilărie; a doua la Templul lui Buddha Muribund.

Rajasinghe se întrebase adesea cît curaj adunase Regele astfel ― poate chiar în acest punct, deoarece era locul de unde imensa figură săpată în piatră se vedea cel mai bine. Forma înclinată era atît de perfect proporţionată, încît trebuia să te apropii de faţa ei ca să-i percepi realele dimensiuni. De la distanţă era imposibil să realizezi că perna pe care Buddha îşi sprijinea capul era numai ea mai înaltă decît un stat de om.

Cu toate că Rajasinghe văzuse o bună parte a lumii, nu cunoştea nici un alt loc la fel de plin de pace. Uneori se simţea în stare să rămînă acolo o veşnicie, sub strălucirea lunii, com­plet rupt de grijile şi zarva vieţii. Niciodată nu încercase să pătrundă prea adînc în vraja templului, de teamă să nu o distrugă, însă unele din elementele ei erau destul de evidente. Însăşi poziţia Iluminatului, odihnindu-se în sfîrşit după o viaţă lungă şi nobilă, radiind serenitate. Liniile unduitoare ale robei erau extraordinar de blînde şi de liniştitoare; păreau să curgă din stîncă, formînd valuri de piatră îngheţată. Şi, la fel ca valurile mării, ritmul natural al curbelor lor declanşa instincte necunoscute raţiunii.

În momente atemporale ca acesta, singur cu Buddha sub o lună aproape plină, Rajasinghe simţea că înţelege în cele din urmă semnificaţia nirvanei ― stare definibilă doar prin negaţii. Emoţii ca furia, dorinţa, lăcomia nu mai aveau putere; în­tr-adevăr, abia dacă erau imaginabile. Chiar simţul identităţii personale părea să se topească, ca aburul ceţii înaintea soarelui de dimineaţă.

Starea nu putea să ţină mult, fireşte. Curînd deveni con­ştient de bîzîitul insectelor, de lătratul îndepărtat al unor cîini, de duritatea rece a stîncii pe care şedea. Liniştea nu constituia o stare de spirit de durată. Cu un oftat, Rajasinghe se ridică în picioare şi se îndreptă spre maşina parcată la o sută de metri în afara hotarelor sfîntului lăcaş.

Tocmai urca în vehicul cînd observă mica pată albă, atît de bine definită încît părea pictată pe cer, ridicîndu-se deasupra copacilor, înspre vest. Era cel mai straniu nor văzut de Rajasinghe ― un elipsoid atît de perfect simetric, cu marginile atît de netezi ― încît părea solid. Îşi puse întrebarea dacă cineva nu zbura cu un aeroplan pe cerurile taprobane; însă nu vedea aripi şi nu se auzea nici un zgomot de motoare.

Apoi, pentru o clipă trecătoare, gîndul îl duse mai departe. În sfîrşit, Starholmer-ii sosiseră...

Dar asta, desigur, era absurd. Chiar dacă reuşiseră să-şi depăşească propriile semnale radio, n-ar fi fost în stare să traverseze întregul Sistem Solar― şi să coboare pe cerurile Pâmîntului! ― fără să declanşeze toate alarmele radar în func­ţiune. Ştirea s-ar fi răspîndit de multe ore.

Oarecum spre surprinderea sa, Rajasinghe se simţi un pic dezamăgit. Iar în prezent, în vreme ce apariţia se tot apropia, văzu limpede că era un nor, întrucît marginile i se destrămau uşor. Viteza era impresionantă; părea să fie mînat din spate de o furtună proprie a sa, invizibilă de la sol.

Aşadar, savanţii Controlului Musonic se puseseră din nou pe treabă, testîndu-şi măiestria în dirijarea vînturilor. Ce le va trece mîine oare prin cap? se întrebă Rajasinghe.