Fîntînile Paradisului

27

Staţia Ashoka
Ce mică părea insula de la această altitudine! Treizeci şi şase de mii de kilometri mai jos, călărind ecuatorul, Taprobane nu arăta mai mare decît Luna. Întreaga ţară părea prea mică ca să constituie o ţintă; şi totuşi el căuta o arie în centrul ei de mărimea unui teren de tenis.

Chiar şi astăzi, Morgan nu era complet sigur de motivaţiile sale. Pentru scopurile demonstraţiei ar fi putut foarte bine să folosească Staţia Kinte şi să ochească muntele Kilimanjaro ori Kenya. Faptul că Staţia Kinte se găsea într-unul din cele mai instabile puncte ale orbitei staţionare şi manevra continuu ca să rămînă deasupra Africii Centrale n-ar fi contat la cele cîteva zile ale experimentului.

O vreme fusese tentat să ţintească Chimborazo; americanii se oferiseră să deplaseze Staţia Columb, cu o cheltuială deloc de neglijat, exact la longitudinea masivului. Dar în final, în pofida acestei încurajări, se întorsese la obiectivul său iniţial, Sri Kanda.

Era spre norocul lui Morgan că, în această epocă a deciziilor asistate de computer, chiar şi o sentinţă a Curţii Mondiale se obţinea într-un interval de săptămîni. Fireşte, vihara protesta­se. Morgan argumentase în schimb că un scurt experiment ştiinţific, condus pe un teren situat în afara perimetrului tem­plului, fără a produce zgomot, poluare sau o altă formă de interferenţă, nu reprezenta o tulburare. Dacă ar fi fost oprit, munca sa ar fi fost în van, el nu ar avea posibilitatea să-şi verifice calculele, iar un proiect vital Republicii Marte ar fi primit o lovitura serioasă.

Argumentul era plauzibil şi Morgan însuşi îi dăduse crezare în cea mai mare parte. La fel şi judecătorii, cinci contra doi. Deşi se presupunea că nu trebuiau să se lase influenţaţi de astfel de motive, menţionarea certăreţilor marţieni constituise o mişcare inteligentă. Republica Marte avea deja trei procese complicate pe rol, iar Curtea obosise să tot stabilească prece­dente în legea interplanetară.

Însă Morgan ştia, în adîncul părţii reci şi analitice a minţii sale, că acţiunea lui nu era dictată doar de logică. El nu era omul care să accepte senin înfrîngerea; gestul de sfidare îi oferise o anume satisfacţie. Şi totuşi la un alt nivel respingea mărunta motivaţie; un asemenea gest de copil nu era demn de el. Scopul adevărat era să-şi remonteze încrederea în sine, reafirmîndu-şi credinţa într-un succes final. Deşi nu ştia cînd şi cum, proclama lumii şi încăpăţînaţilor călugări din interiorul zidurilor străvechi: "Mă voi întoarce".

Staţia Ashoka controla practic toate comunicaţiile, monito­rizarea meteorologică, ecologia şi traficul spaţial din regiunea Hindu-Cathay. Dacă ar fi încetat vreo clipă să funcţioneze, un miliard de vieţi ar fi fost ameninţate de dezastru, iar dacă funcţiile nu i-ar fi fost rapid restabilite, de moarte. Nu-i de mirare aşadar că Ashoka dispunea de doi sateliţi de rezervă complet independenţi, Bhaba şi Sarabhai, situaţi la o sută de kilometri distanţă. Dacă o catastrofă de neimaginat ar fi dis­trus toate cele trei staţii, Kinte şi Imhotep la vest, iar Confucius la est ar fi putut să intervină pe o bază de urgenţă. Specia umană învăţase, din tristă experienţă, să nu pună toate ouăle în acelaşi coş.

Nu existau turişti, vizitatori sau pasageri în tranzit aici, atît de departe de Pămînt. Aceştia îşi rezolvau problemele şi ad­mirau priveliştile la numai cîteva mii de kilometri înălţime, lăsînd orbita geostaţionară savanţilor şi inginerilor― dintre care nici unul nu mai păşise pe Ashoka cu o misiune şi un echipament atît de neobişnuite.

Cheia proiectului Gossamer plutea în prezent într-una din camerele de andocare de mărime mijlocie ale staţiei, aşteptînd ultima verificare înaintea lansării. Nu avea nimic spectacular, iar înfăţişarea ei nu trăda anii de muncă şi milioanele investite în ea.

Conul gri-metalic, lung de patru metri şi cu baza de doi, părea să fie construit din metal solid. Era necesară o examina­re din apropiere ca să dezvăluie firele strîns întreţesute ce acopereau întreaga suprafaţă. Într-adevăr, exceptînd miezul şi foile de plastic separînd sutele de straturi, conul nu era altceva decît un ghem de hiperfilament, cu o lungime de patruzeci de mii kilometri.

Două tehnologii depăşite şi total diferite fuseseră scoase la lumină în vederea confecţionării acelui con cenuşiu deloc impresionant. Cu vreo trei sute de ani în urmă, telegraful submarin începuse să funcţioneze întins de-a latul fundului oceanic. Oamenii cheltuiseră averi înainte de a învăţa să stă­pînească arta înfăşurării miilor de kilometri de cablu şi a întinderii lor de la continent la continent, învingînd furtuni şi alte pericole ale mărilor.

Apoi, doar cu un secol mai tîrziu, unele din cele dintîi rachete dirijate fuseseră controlate cu ajutorul unor fire întin­se în urma lor, în vreme ce goneau spre ţinte cu sute de kilometri pe oră. Morgan încerca acum să atingă o rază de acţiune de o mie de ori mai mare decît cea a acestor relicve din Muzeul de Război, şi o viteză de cincizeci de ori mai mare. Totuşi, se bucura de o serie de avantaje. Racheta lui avea să opereze într-un vid perfect pe tot parcursul traiectoriei, ex­ceptînd ultima sută de kilometri, şi era puţin probabil ca ţinta să iniţieze acţiuni de evitare.

Directorul de operaţiuni al Proiectului Gossamer atrase atenţia lui Morgan cu o tuse puţin stînjenită.

― Încă mai avem o problemă, doctore Morgan, zise femeia. Sîntem siguri pe noi în ceea ce priveşte coborîrea. Toate testele şi simulările pe computer sînt satisfăcătoare, după cum aţi observat. Reînfăşurarea filamentului e cea care îi îngrijorează pe cei din Securitatea Staţiei.

Morgan clipi repede. Acordase prea puţină atenţie subiectu­lui. Păruse evident că rebobinarea filamentului era o chestiune măruntă comparată cu desfăşurarea lui. Era nevoie, desigur, doar de un troliu electric, prevăzut cu modificările speciale ca să manevreze un material atît de fin, de grosime variabilă. Ştia însă că în spaţiu nimic nu trebuia luat ca sigur, şi că intu­iţia― mai ales intuiţia unui inginer terestru ― se putea dovedi un ghid înşelător.

Să vedem, cînd testele se termină, tăiem capătul dinspre pămînt iar Ashoka începe să rebobineze filamentul. Fireşte, atunci cînd tragi, oricît de tare, de capătul unei linii lungi de patruzeci de mii de kilometri, nimic nu se va întîmpla ore întregi. Va fi nevoie de o jumătate de zi ca impulsul să atingă capătul îndepărtat şi ca întreg sistemul să pornească în ansam­blul său. Deci menţinem tensiunea... Ah!

― Cineva a făcut cîteva calcule, continuă directorul de operaţiuni, şi a realizat că în clipa în care vom ajunge la viteza de regim, vom avea cîteva tone gonind spre staţie cu o mie de kilometri pe oră. Asta nu le-a plăcut cîtuşi de puţin.

― E de înţeles. Cum vor să procedăm?

― Să programăm o reînfăşurare mai lentă, cu momentul controlat. Dacă totul merge prost, e posibil să ne ceară să efectuăm operaţiunea în afara staţiei.

― Vom fi întîrziaţi?

― Nu. Am înjghebat un plan de urgenţă ca să scoatem tot echipamentul prin ecluză în cinci minute, la o adică.

― Şi vă va fi simplu să-l înfăşuraţi?

― Bineînţeles.

― Sper să ai dreptate. Struna aceasta de pescuit a costat o grămadă de bani şi doresc să o reutilizez.

Dar unde? se întrebă Morgan privind semiluna crescătoare a Terrei. Poate că era mai bine să termine proiectul marţian întîi, chiar dacă însemna ani de exil. Odată ce Pavonis devenea complet operaţional, Pămîntul trebuia să-i urmeze exemplul, iar Morgan nu se îndoia că, într-un fel sau altul, ultimele obstacole vor fi depăşite.

Şi atunci capetele prăpastiei peste care privea el în prezent se vor lega, iar faima cîştigată de Gustav Eiffel în urmă cu trei secole va fi complet eclipsată.