Fîntînile Paradisului

28

Prima coborîre
Nu avea să fie nimic de văzut vreme de cel puţin douăzeci de minute. Totuşi, toţi cei ce nu erau obligaţi să rămînă în camera de comandă se aflau afară, contemplînd cerul. Chiar Morgan găsi dificil să reziste curiozităţii, şi continuă să se apropie încet de uşa deschisă.

Rareori la mai mult de cîţiva metri de el se găsea ultimul operator al lui Maxine Duval, un tînăr musculos de aproape treizeci de ani. Urcate pe umerii lui erau uneltele specifice meseriei sale ― camere generice de filmat în tradiţionalul aran­jament faţă-dreapta, spate-stînga, iar deasupra lor o sferă cu puţin mai mare decît un grapefruit. Antena din interiorul sferei făcea lucruri foarte inteligente, de mii de ori pe secundă, astfel încît în permanenţă era aţintită către cel mai apropiat comsat, în ciuda oricăror mişcări ale purtătorului ei. La ce­lălalt capăt al circuitului, stînd confortabil în studioul şi biroul ei, Duval vedea prin ochii depărtatului ei alter ego şi auzea cu urechile acestuia ― fără să-şi obosească însă propriii plămîni în aerul îngheţat. De această dată, beneficia de partea cea mai bună a afacerii. Nu se întîmpla întotdeauna aşa.

Morgan acceptase cu o oarecare reţinere. Ştia că este o ocazie istorică şi acceptase asigurarea Maxinei că "omul meu nu-ţi va sta în cale". Dar era perfect conştient de lucrurile care puteau decurge prost într-o asemenea experienţă, mai ales pe parcursul ultimilor o sută de kilometri ai intrării în atmosferă. Pe de altă parte, ştia de asemenea că Maxine Duval era în stare să trateze eşecul sau triumful fără senzaţionalism ieftin.

Ca toţi marii reporteri, Duval nu se detaşa emoţional de evenimentele observate. Era capabilă să ofere toate punctele de vedere, fără să distorsioneze sau să omită vreun fapt consi­derat de ea esenţial. Cu toate acestea, nu făcea nici o încercare să-şi ascundă propriile sentimente, chiar dacă nu le lăsa să-i influenţeze munca.

Îl admira enorm pe Morgan, cu veneraţia străbătută de invidie a celui căruia îi lipseşte veritabila creativitate. De la terminarea construcţiei Podului Gibraltar, aşteptase să vadă ce va face după aceea inginerul; şi nu fusese dezamăgită.

Dar deşi îi ura noroc lui Morgan, de plăcut nu îl plăcea. În opinia ei, voinţa şi lipsa de milă a ambiţiei sale îl făceau să fie mai mult decît un om şi în acelaşi timp, să fie mai puţin uman. Nu se putea opri să nu-l compare cu adjunctul său, Warren Kingsley. Iată un om cu adevărat drăguţ ("şi un inginer mai bun decît sînt eu", îi spusese odată Morgan, aproape fără să glumească). Însă nimeni nu avea să audă de Kingsley; mereu el va rămîne un palid şi credincios satelit al primarei sale orbitoare. Aşa cum şi era perfect mulţumit să fie.

Kingsley îi explicase lui Duval mecanica surprinzător de complicată a coborîrii. La prima vedere, păruse destul de simplu să arunci ceva jos spre ecuator, dintr-un satelit nemiş­cat aflat deasupra. Dar astrodinamica era plină de paradoxuri. Dacă încerci să încetineşti, te mişti mai repede. Dacă iei calea cea mai scurtă, consumi prea mult combustibil. Dacă ţinteşti într-o direcţie, călătoreşti în alta... Şi asta luînd în consideraţie numai cîmpurile gravitaţionale. Aici, situaţia era mult mai complicată. Nimeni nu încercase vreodată să dirijeze o Sondă spaţială pusă să desfăşoare patruzeci de mii de kilometri de fir. Totuşi programul Ashoka lucrase perfect, pînă jos la mar­ginea atmosferei. În cîteva minute, controlul la sol de pe Sri Kanda urma să preia comanda coborîrii finale. Morgan avea toate motivele să fie tensionat.

― Van, zise Duval încet dar ferm pe circuitul particular. Nu-ţi mai suge degetul. Arăţi ca un bebeluş.

Morgan trecu de la indignare la surpriză, ca în sfîrşit să se relaxeze cu un zîmbet puţin stînjenit.

― Mulţumesc pentru sfat. Urăsc să-mi stric imaginea pu­blică, răspunse.

Îşi privi jalnic falanga lipsă, întrebîndu-se cînd vor înceta isteţii să strige în cor "Ha! Inginerul aruncat în aer de propria petardă!" După atîtea rînduri în care-i avertizase pe alţii, devenise neglijent şi reuşise să se taie demonstrînd proprie­tăţile hiperfilamentului. Practic nu simţise deloc durere, şi o inconvenienţă surprinzător de mică. Într-o zi trebuia să între­prindă ceva; pur şi simplu însă nu-şi putea permite să petreacă o întreagă săptămînă conectat la un regenerator de organe, doar pentru doi centimetri de deget.

― Altitudine doi-cinci-zero, rosti o voce calmă şi imperso­nală de la pupitrul de comandă. Viteza sondei unu-unu-şase-zero metri pe secundă. Tensiunea firului nouă-zero la sută nominal. Paraşuta se deschide în două minute.

După clipa de relaxare, Morgan deveni iarăşi încordat şi în alertă. Ca un boxer înfruntînd un oponent necunoscut, dar primejdios, nu se abţinu Duval să gîndească.

― Care este situaţia vîntului? întrebă el.

Un alt glas răspunse, de astă dată departe de a fi imper­sonal.

― Nu-mi vine să cred. Centrul de Control Musonic tocmai a transmis o previziune de furtună.

― N-avem timp de glume.

― Nu glumesc. Am verificat.

― Dar ne-au garantat că nu va fi nici un vînt mai puternic de treizeci de kilometri pe oră!

― Au ridicat limita aceasta la şaizeci ― corecţie, optzeci. Ceva merge al naibii de prost...

― Se vede, murmură Duval pentru sine. Îşi instrucţionă ochii şi urechile distante: Retrage-te undeva în spate. Nu te vor în preajmă, însă să nu pierzi nimic.

Lăsîndu-şi rem-ul să facă faţă acestor ordine oarecum contradictorii, luă legătura cu propriul sistem de informaţii.

Îi luară mai puţin de treizeci de secunde să descopere ce staţie meteorologică răspundea de climatul din regiunea Tap­robane. Şi era frustrant, dar nu surprinzător, să constate că ea nu accepta mesaje din partea publicului general.

Trecînd competentului său personal sarcina de a străpunge barierele, comută înapoi pe munte. Fu uimită să observe cît de mult se înrăutăţiseră condiţiile în scurtul interval de timp.

Cerul devenise mai întunecat; microfoanele înregistrau vi­jelia încă îndepărtată a furtunii. Duval cunoscuse asemenea schimbări bruşte ale vremii pe mare, şi nu o dată profitase de ele în concursurile sale. Însă acum transformarea reprezenta un ghinion fantastic. Simpatiza cu Morgan, ale cărui vise şi speranţe puteau fi măturate de neprevăzutele ― de imposibi­lele ― rafale de vînt.

― Altitudine doi-zero-zero. Viteza sondei unu-unu-cinci-zero metri pe secundă. Tensiunea firului nouă-cinci la sută nominal...

Aşadar tensiunea creştea. Experimentul nu putea fi oprit în acest stadiu; Morgan era obligat să meargă mai departe, spe­rînd într-o minune. Deşi dorea să îi vorbească, Duval renunţă să-l întrerupă pe durata crizei.

― Altitudine unu-nouă-zero. Viteza sondei unu-unu-zero-zero. Tensiunea firului unu-zero-zero la sută. Deschiderea primei paraşute ― ACUM!

Deci, sonda îşi continuase drumul; în prezent devenise captiva atmosferei terestre. Puţinul combustibil rămas trebuia să fie folosit pentru a o dirija în plasa de prindere întinsă pe coasta muntelui. Cablurile suportînd această plasă vibrau deja în bătaia vîntului.

Brusc, Morgan ieşi din cabina de control şi îşi aţinti privirile asupra cerului. Apoi se răsuci şi se uită direct spre camere.

― Orice s-ar întîmpla, Maxine, rosti rar şi grijuliu, testul a reuşit deja în proporţie de nouăzeci şi cinci la sută. Ba nu, nouăzeci şi nouă. Am străbătut o distanţă de treizeci şi şase de mii de kilometri şi au rămas mai puţin de două sute.

Duval nu răspunse. Ştia că vorbele nu i se adresau ei, ci siluetei din complicatul scaun cu rotile din afara centrului de control. Vehiculul îşi proclama ocupantul: numai un oaspete pe Pămînt ar fi avut nevoie de o astfel de instalaţie. Doctorii erau astăzi în stare să vindece orice defect muscular, însă fizicienii nu ajunseseră să vindece gravitaţia.

Cîte puteri şi interese se concentraseră pe vîrful acestui munte! Forţele naturii însele, Banca Narodny Mars, Republi­ca Autonomă Nord Africană, Vannevar Morgan (el însuşi o forţă a naturii) şi acei călugări blînzi şi implacabili, în cuibul lor biciuit de vînturi...

Duval şopti instrucţiuni rem-ului ei răbdător, iar camera se roti încet în sus. Acolo era vîrful, încoronat de zidurile strălu­citor de albe ale templului. Ici-colo pe parapeţii lui reuşea să zărească robele portocalii fluturînd în furtună. După cum se aşteptase, călugării priveau.

Execută un zoom către ei, suficient de puternic ca să identifice chipuri individuale. Deşi nu-l întîlnise niciodată pe Mahanayake Thero (o solicitare de interviu fusese politicos declinată), era încrezătoare că va reuşi să-l recunoască. Dar prelatul nu se vedea nicăieri. Poate se găsea în sanctum sanctorum, concen­trîndu-şi formidabila voinţă într-un exerciţiu spiritual.

Duval nu era sigură dacă principalul oponent al lui Morgan se adîncise în ceva atît de naiv ca o rugăciune. Dacă însă se rugase pentru această miraculoasă furtună, cererea era pe cale să-i fie satisfăcută.

Zeii muntelui se trezeau din amorţeală.