Fîntînile Paradisului

IV

TURNUL

32

Expres spaţial
― Acum nu cumva să spui că nu se va ridica de la pămînt, imploră Warren Kingsley.

― Am fost tentat, rîse pe înfundate Morgan examinînd macheta. Să ştii că arată ca un vagon răsturnat de cale ferata.

― Este exact imaginea pe care dorim s-o promovam, răs­punse Kingsley. Cumperi biletul în staţie, depui bagajul, te aşezi în fotoliul basculant şi admiri priveliştea. Sau urci în salonul-bar şi-ţi dedici următoarele cinci ore băuturii, pînă ajungi pe Mijloc. Incidental, ce părere ai despre designul interior: decorul unui Pullman din secolul al nouăspreze­celea?

― Nu nemaipomenită. Vagoanele Pullman n-au avut nicio­dată cinci podele circulare, puse una peste alta.

― Ai face bine să le zici celor de la proiectare asta. Şi-au pus tot sufletul în iluminarea cu gaz.

― Dacă vor neaparat un iz de antichitate, atunci e loc de mai bine. Am văzut odată un film vechi cu subiect spaţial la Muzeul de Artă din Sydney, o navă cu o cameră de observaţie circulară. Exact ce ne trebuie nouă.

― Îţi aduci aminte titlul?

― Ah, sa mă gîndesc, ceva ca Space Wars 2000. Sînt convins că vei reuşi să dai de el.

― Am să le zic proiectanţilor să-l caute. Acum haide să intrăm. Vrei un joben?

― Nu, replică Morgan brusc. Era unul din avantajele de a avea o înălţime cu zece centimetri mai mică decît media.

Intrînd în simulator, se simţi cuprins de un fior adolescentin de nerăbdare. Verificase planurile, privise computerele ju­cîndu-se cu grafice şi aşezări în spaţiu ― totul trebuia să fie perfect familiar. Însă de această dată era real, solid. Adevărat, nu se va ridica niciodată de pe pămînt, aşa cum se spunea în gluma veche. Însă într-o zi, geamăna sa va goni printre nori, urcînd în numai cinci ceasuri pînă la Staţia de Mijloc, situată la douăzeci şi cinci de mii de kilometri altitudine. Şi totul cu un cost de un dolar de pasager...

Chiar şi în prezent, era dificil să apreciezi întreaga dimen­siune a apropiatei revoluţii. Pentru prima oară, spaţiul însuşi avea să devină la fel de accesibil ca orice punct de pe suprafaţa Terrei. Peste alte cîteva decenii, dacă cineva va dori să-şi petreacă sfîrşitul de săptămînă pe Lună, lucrul va fi cu putinţă. Nici Marte nu va fi scoasă din discuţie. Nu existau limite pentru posibil.

Morgan se trezi din visare împiedicîndu-se de o bucată de covor prost întinsă.

― Scuze, rosti ghidul. Altă idee a proiectanţilor ― verdele se presupune că va aminti călătorilor de Pămînt. Tavanul va fi albastru, din ce în ce mai închis spre etajele superioare. Şi vor să utilizeze iluminarea indirectă peste tot, astfel ca aştrii să rămînă vizibili.

Morgan clătină din cap.

― O intenţie frumoasă, dar nu ţine. Dacă va fi suficientă lumină ca să se citească confortabil, atunci strălucirea va es­tompa stelele. Este necesară o secţiune a salonului care să permită stingerea completă a luminii.

― Face deja parte din planul barului. Comanzi băutura şi te retragi în spatele draperiilor.

În prezent se aflau la etajul inferior, o încăpere circulară de trei metri înălţime şi opt în diametru. De jur împrejur se găseau tot soiul de cutii, cilindri şi panouri de control, purtînd inscripţii ca rezervă oxigen, baterie, C0₂, concasor, prim ajutor, control temperatură. Totul lăsa cu clarita­te impresia de provizorat, gata să fie rearanjat într-un moment.

― Oricine ar crede că asamblăm o navă spaţială, comentă Morgan. Apropo, care este ultima estimare a timpului de supravieţuire?

― Atîta vreme cît există energie, cel puţin o săptămînă, chiar la întreaga capacitate de cincizeci de persoane. Ceea ce-i realmente absurd, de vreme ce o echipă de salvare ar ajunge în trei ore, indiferent dacă pleacă de pe Pămînt sau de pe Staţia de Mijloc.

― Neluînd în seamă o catastrofă majoră, precum o avarie a Turnului ori a şinelor.

― Dacă se întîmplă aşa ceva, nu cred că va mai rămîne cineva să fie salvat. În schimb, dacă o capsulă se blochează din cine ştie ce motiv, iar pasagerii nu înnebunesc şi nu înghit pe loc toate tabletele noastre delicioase de hrană comprimată, problema lor cea mai mare va fi plictiseala.

Etajul doi era complet gol, lipsit chiar şi de facilităţi tempo­rare. Cineva desenase cu creta un dreptunghi mare pe panoul curbat din plastic al peretelui, scriind în interior: ecluza.

― Aici va fi camera de bagaje, deşi nu sîntem siguri dacă e nevoie de atîta spaţiu. Dacă nu, poate fi utilizată pentru pasageri suplimentari... Ei, acest etaj devine mult mai intere­sant.

Al treilea nivel conţinea circa zece scaune tip avion, fiecare de o formă diferită. Două din ele erau ocupate de manechine în mărime naturală, un bărbat şi o femeie, ce arătau absolut blazaţi de toată procedura.

― Practic ne-am decis la acest model, zise Kingsley indicînd un fotoliu luxos, prevăzut cu o măsuţă. Dar mai întîi vom face testele obişnuite.

Morgan lovi cu pumnul căptuşeala scaunului.

― A stat cineva efectiv în el cinci ore?

― Da, un voluntar de o sută de kilograme. Nici o problemă. Dacă lumea se va plînge, le vom aduce aminte de zilele de pionierat din aviaţie, cînd îţi trebuiau cinci ore numai ca să traversezi Pacificul. Şi desigur, vom oferi confortul unei gravi­taţii reduse pe toată durata călătoriei...

Etajul de deasupra era identic, fără scaune. Îl străbătură rapid şi ajunseră la nivelul următor, căruia în mod vizibil proiectanţii îi acordaseră cea mai mare atenţie.

Barul părea aproape terminat, iar distribuitorul de cafea chiar funcţiona. Deasupra lui, într-o ramă bogat ornamentată, trona o gravură veche de o asemenea tulburătoare relevanţă încît îi luă respiraţia lui Morgan.

O Lună uriaşă domina colţul din stînga sus, şi spre ea gonea un tren în formă de glonte, trăgînd patru vagoane. La ferestre­le compartimentului etichetat Clasa Întîi se vedeau personaje victoriene cu joben, admirînd priveliştea.

― Unde ai reuşit să o găseşti? întrebă Morgan cu admiraţie şi uluire.

― Se pare că inscripţia a căzut din nou, mormăi Kingsley, căutînd în spatele barului. Aha, iat-o!

Îi întinse lui Morgan o bucată de carton pe care se găsea tipărit, cu nişte caractere demodate:
TRENURI PROIECTIL CU DESTINAŢIA LUNA

Gravură la ediţia din 1881 a romanului De la Pămînt la Lună în 97 ore şi 20 minute

şi o călătorie în jurul Lunii de Jules Vernes
― Îmi pare rău, dar nu l-am citit, recunoscu Morgan după ce absorbi informaţia. Poate m-ar fi scutit de o mulţime de necazuri. Aş vrea să ştiu însă cum a reuşit fără şine?

― Nu trebuie să-i acordăm lui Jules prea mult credit, ori să-l învinuim din această cauză. Pictura nu se dorea luată în serios. Era o glumă a artistului.

― Mă rog, transmite designerilor complimentele mele. E una din ideile lor cele mai bune.

Întorcîndu-se de la visele trecutului, Morgan şi Kingsley înaintară spre realitatea viitorului. Pe fereastra largă de obser­vaţie, un sistem de proiecţie oferea perspectiva uluitoare a Pămîntului. Şi nu orice privelişte, fu încîntat Morgan să obser­ve, ci imaginea corectă. Taprobane era ascunsă, situîndu-se chiar dedesubt; în schimb se vedea întregul subcontinent al Hindustanului de sud, pînă la zăpezile orbitoare ale lanţului Himalaya.

― Ştii, se va întîmpla exact ca şi cu Podul, zise Morgan. Lumea va călători doar din plăcere. Staţia de Mijloc ar putea deveni cea mai mare atracţie turistică a tuturor timpurilor. Îşi ridică privirea spre tavanul azuriu. Merită văzut şi ultimul etaj?

― Nu chiar; ecluza superioară e planificată, dar nu ne-am hotărît unde să amplasăm rezerva echipamentelor de suport vital şi dispozitivele de centrare pe şină.

― Probleme?

― Nu şi cu noii magneţi. Indiferent dacă se urcă sau coboară, garantăm siguranţa pînă la opt mii de kilometri pe oră, cu cincizeci la sută peste viteza nominală.

Morgan îşi permise în sine un oftat de uşurare. Acesta constituia un domeniu unde nu era capabil să ia nici o decizie, fiind obligat să se bazeze total pe sfatul altora. De la început fusese evident că la asemenea viteze doar un tip de propulsie magnetică era posibil; cel mai uşor contact fizic ― la mai mult de un kilometru pe secundă ― ar fi provocat un dezastru. Şi totuşi, cele patru perechi de fante de ghidare de pe feţele Turnului nu permiteau decît cîţiva centimetri toleranţă în jurul magneţilor. Ei trebuiau astfel proiectaţi, ca să permită unor uriaşe forţe de corecţie să intervină instantaneu pentru readu­cerea capsulei pe linia de centru.

Coborînd în urma lui Kingsley pe scările în spirală ale machetei, pe Morgan îl izbi un gînd sumbru. Îmbătrînesc, îşi spuse în gînd. Ah, aş fi urcat fără probleme la al şaselea nivel, dar mă bucur că nu am făcut-o.

Cu toate acestea nu am decît cincizeci şi nouă de ani ― şi vor mai trece cel puţin încă cinci, dacă totul merge bine, înainte ca primul vagon de pasageri să atingă Staţia de Mijloc. Apoi trei ani de teste, calibrări, acordări ale sistemului. Să zicem zece ani cu totul...

Deşi afară era cald, un fior îl străbătu. Pentru prima dată îi trecu prin minte că triumful căruia îi închinase sufletul ar putea veni prea tîrziu pentru el. Şi fără să-şi dea seama apăsă cu mîna discul subţire de metal ascuns în interiorul cămăşii.