Fîntînile Paradisului

40

Capătul liniei
Nu-i de mirare că o porecliseră Calea Ferată Trans-Sibe­riană. Chiar şi la coborîre, drumul de la Staţia de Mijloc la baza Turnului dura cincizeci de ore.

Într-o zi avea să ţină doar cinci ceasuri, însă ziua aceea se afla la doi ani distanţă în viitor, în momentul în care şinele urmau să fie încărcate energetic iar cîmpurile lor magnetice activate. Vehiculele de observaţie şi întreţinere alergau acum în susul şi în josul feţelor Turnului, propulsate de roţi cau­ciucate presate în interiorul fantelor de ghidaj. Cu toate că puterea bateriilor o permitea, nu era sigur să se opereze un astfel de sistem la viteze depăşind cinci sute de kilometri pe oră.

În ciuda duratei călătoriei, lumea fusese prea ocupată pen­tru a se lăsa cuprinsă de plictis. Profesorul Sessui şi cei trei studenţi executaseră observaţii, verificaseră instrumentele, asigurîndu-se că nu vor pierde nici o secundă cu transferul în Turn. Conducătorul-pilot, asistentul său şi Stewardul, alcă­tuind împreună întreg personalul capsulei, erau de asemenea prinşi de treburi. Nu era o călătorie obişnuită. "Subsolul", la douăzeci şi cinci de mii de kilometri sub Staţia de Mijloc ― iar acum la şase sute de Pămînt ― nu mai fusese niciodată vizitat. Pînă în prezent nu existaseră motive să se meargă acolo, deoarece monitoarele nu raportaseră niciodată nimic defect. Nu că ar fi putut apare cine ştie ce defecţiuni, Subsolul fiind în fapt doar o încăpere presurizată cu latura de cincisprezece metri, unul din nenumăratele refugii plasate din loc în loc de-a lungul Turnului.

Sessui îşi utilizase întreaga şi considerabila influentă pentru a împrumuta acest unic loc, deplasîndu-se prin ionosferă cu doi kilometri în fiecare zi, spre întîlnirea cu Pămîntul. Era esenţial, susţinuse cu forţă, ca echipamentul său să fie instalat înaintea vîrfului de activitate solară.

Deja această activitate atinsese niveluri încă neegalate, iar tinerii asistenţi ai lui Sessui reuşeau cu greutate să se concen­treze asupra cadranelor instrumentelor; magnificele aurore de afară reprezentau o atracţie prea mare. Ore în şir, atît emisfera nordică cît şi cea sudică erau umplute de curbe şi curenţi încet şerpuitori de lumini verzui, minunate şi copleşitoare şi cu toate acestea, doar o palidă imitaţie a artificiilor celeste de la poli. Nu se întîmpla des ca aurorele să ajungă atît de departe de domeniile lor obişnuite; numai o dată într-o generaţie invadau cerurile ecuatoriale.

Sessui îşi impulsionase studenţii iarăşi să muncească ad­monestîndu-i că vor avea timp suficient de privit pe parcursul lungii ascensiuni de întoarcere pe Staţia de Mijloc. Totuşi, chiar şi profesorul era văzut uneori stînd cu privirea pierdută pe fereastră, fermecat de spectacolul cerurilor aprinse.

Cineva botezase proiectul Expediţia către Pămînt ― denu­mire care, în ceea ce privea distanţa, era îndreptăţită în proporţie de nouăzeci şi opt la sută. În vreme ce capsula se tîrîia pe faţa Turnului cu viteza ei mizerabilă de cinci sute de clickuri, apropierea crescîndă a planetei devenea tot mai evidentă. Acceleraţia gravitaţională se mărea treptat, de la gravitaţia euforizantă a Staţiei de Mijloc, mai mică decît cea lunară, pînă la aproape întreaga ei valoare terestră. Pentru orice călător spaţial cu experienţă, fenomenul părea cu adevărat straniu: să simţi o atracţie, oricît de mică, înainte de intrarea în atmosferă, însemna o inversare a ordinii normale a lucrurilor.

În afara de plîngerile privitoare la mîncare, îndurate cu stoicism de Stewardul suprasolicitat, călătoria fusese lipsită de incidente. La o sută de kilometri de Subsol, frînele intraseră în funcţiune iar viteza se înjumătăţise. La cincizeci de kilometri fu înjumătăţită din nou, pe remarca unuia dintre tineri: ― N-ar fi stînjenitor dacă am continua să alunecăm pînă la capăt?

Conducătorul capsulei (insistînd să fie numit pilot) replică că aşa ceva era imposibil, deoarece fantele de ghidaj în josul cărora aluneca capsula se terminau la cîţiva metri de capătul Turnului. În plus exista un sistem de buferare foarte elaborat, în caz că toate cele patru frîne refuzau sa funcţioneze.

Şi cu toţii fură de acord că pe lîngă faptul că era ridicolă, gluma se dovedea de asemeni de prost gust.