Fîntînile Paradisului

37

Diamantul de un miliard de tone
În ultimii şapte ani se realizaseră multe, dar rămăseseră destule de îndeplinit. Se mutaseră munţi, sau cel puţin aste­roizi. Pămîntul poseda în prezent un al doilea satelit natural, rotindu-se exact deasupra orbitei geostaţionare. Măsura mai puţin de un kilometru de la un capăt la celălalt, micşorîndu-se rapid pe măsură ce era golit de carbon şi de alte elemente uşoare. Ce avea să rămînă, miezul de fier, deşeurile şi zgura industrială, urmau să alcătuiască contragreutatea ce va men­ţine Turnul sub tensiune. Va fi piatra din praştia de patruzeci de mii de kilometri, rotindu-se în prezent odată cu planeta la fiecare douăzeci şi patru de ore.

Cincizeci de kilometri la est de Staţia Ashoka plutea uriaşul complex industrial care procesa megatonele de materie primă lipsite de greutate, dar nu şi de masă, transformîndu-le în hiperfilament. Întrucît produsul final conţinea mai mult de nouăzeci la sută carbon cu atomii aranjaţi în precise rînduri cristaline, Turnul primise populara poreclă "Diamantul de un miliard de tone". Asociaţia Bijutierilor din Amsterdam ară­tase, deranjată, că (a) hiperfilamentul nu era cîtuşi de puţin un diamant, şi (b) dacă era, atunci Turnul cîntărea de cinci ori zece la puterea a cincisprezecea carate.

Carate sau tone, asemenea cantităţi enorme de material taxaseră la maximum resursele coloniilor spaţiale şi îndemî­narea tehnicienilor orbitali. În minele automate, uzinele de producţie şi sistemele de asamblare la 0 g se investise mult din geniul speciei umane, dobîndit cu greu de-a lungul a două sute de ani de călătorie spaţială. Curînd toate componentele Tur­nului ― cîteva unităţi standardizate, fabricate în milioane de exemplare ― aveau să fie adunate în gigantice depozite zbu­rătoare, aşteptînd lucrătorii roboţi.

Apoi Turnul va creşte în două direcţii opuse, în jos spre Pămînt şi simultan spre masa orbitală de ancorare, întregul proces fiind astfel programat încît să se găsească permanent în echilibru. Secţiunea transversală se va micşora constant dinspre orbită, unde tensiunea va fi maximă; la fel se va subţia către contragreutatea de ancoră.

După ce sarcina lui avea să se încheie, întregul complex orbital urma să fie lansat pe o traiectorie de transfer spre Marte. Aceasta constituia o clauză a contractului ce cauzase discuţii aprinse între politicienii pămînteni şi experţii financiari, acum că, într-un tîrziu, potenţialul Liftului Spaţial era înţeles la adevărata lui măsură.

Marţienii negociaseră dur. Deşi aveau să aştepte cinci ani în plus înainte de a-şi recupera propria investiţie, în acel moment urmau să dispună practic de un monopol în construc­ţii vreme de încă un deceniu. Morgan nutrea vaga bănuială că turnul Pavonis va fi primul dintr-o serie. Se putea ca Marte să fi fost destinată sistemului Lifturilor Spaţiale şi era puţin probabil ca energicii ei locuitori să rateze o astfel de ocazie. Dacă aveau să facă din lumea lor centrul viitorului comerţ interplanetar, atunci noroc bun; pe Morgan îl frămîntau alte griji încă nerezolvate.

În pofida uriaşelor dimensiuni, Turnul nu era decît suportul unor alte elemente mai complexe. De-a lungul fiecăreia din cele patru feţe se întindeau şine de treizeci şi şase de mii de kilometri, capabile de funcţionări la viteze încă neatinse. Ansamblul trebuia alimentat pe toată lungimea lui cu fire supraconductoare, conectate la masive generatoare cu fuziu­ne, întregul sistem aflîndu-se sub controlul unei incredibil de complexe reţele de calculatoare.

Terminalul Superior, unde pasagerii şi mărfurile urmau să fie transferate de pe Turn pe nava spaţială andocată acolo, reprezenta în sine un proiect major. La fel Staţia de. Mijloc, ca şi Terminalul Terestru, pe cale să fie scobit cu laserele în inima muntelui sacru. Şi în plus, mai era Operaţiunea Curăţire.

De două sute de ani, sateliţi de toate formele şi mărimile, de la şuruburi şi bolţuri la întregi sate spaţiale se acumulaseră pe orbita terestră. Tot ce se situa sub altitudinea extremă a Turnului se lua în considerare, întrucît crea un pericol po­tenţial. Trei sferturi din acest material era gunoi abandonat. Acum el trebuia localizat şi cumva, eliminat.

Din fericire, vechile forturi orbitale erau superb echipate pentru sarcină. Radarele lor, proiectate să descopere de la mare distanţă rachetele inamice, indicau cu uşurinţă poziţia resturilor Primei Ere Spaţiale. Apoi laserele lor vaporizau sateliţii mai mici, în vreme ce aceia mari erau împinşi pe orbite neprimejdioase.

Unii, de interes istoric, fură recuperaţi şi aduşi înapoi pe Pămînt. În decursul acestei operaţiuni surveniră cîteva surpri­ze: spre exemplu, trei astronauţi chinezi pieriţi în cine ştie ce misiune secretă, sau o serie de sateliţi de recunoaştere con­struiţi dintr-un amestec atît de ingenios de componente, încît era imposibil să se descopere ce ţară îi lansase. Nu că ar fi contat, dat fiind faptul că toţi aveau peste o sută de ani vechime.

Multitudinii de sateliţi activi şi staţii spaţiale, obligate din motive operaţionale să rămînă în apropierea Terrei, fu necesar să li se verifice cu atenţie traiectoriile, iar unele cazuri să le fie modificate. Nimic nu se putea însă întreprinde în privinţa întîmplătorilor şi neprevăzuţilor vizitatori din depărtările Sis­temului Solar. Asemeni oricărei creaţii umane, Turnul avea să fie expus meteoriţilor. De cîteva ori pe zi reţeaua sa de seismo­metre va detecta impacturi de miligrame; iar o dată sau de două ori pe an se aşteptau deteriorări structurale minore.

Mai devreme ori mai tîrziu, pe parcursul secolelor viitoare, exista posibilitatea să întîlnească un gigant care să-i scoată din funcţiune una sau mai multe şine. În cel mai rău scenariu, Turnul era chiar retezat undeva de-a lungul său.

Probabilitatea unui asemenea eveniment era la fel de mică cu cea ca un meteorit important să lovească Londra sau Tokyo, oraşe prezentînd aproximativ aceeaşi suprafaţă. Dar locuitorii respectivelor metropole nu sufereau de insomnie din această cauză.

Şi nici Vannevar Morgan. Indiferent ce probleme ar fi apărut la orizont, nimeni nu se îndoia că Turnul Orbital era o idee al cărei timp sosise.