George r. Walter

Notă succintă

Ce puteţi face acum:

Înlăturări cuvântul „imposibil" din vocabularul dum­neavoastră. Înlocuiţi l cu o expresie mai corectă şi mai po­zitivă, care descrie ceea ce, în aparentă, nu puteţi realiza.

În loc să spuneţi:

„îmi dau seama că vrei să câştigi destui bani ca să ţi cumperi vara asta o maşină, dar e imposibil. Costu­rile asigurării ar fi enorme",

spuneţi:

„Ştiu că ţi ar plăcea să ai propria ta maşină; şi vei avea nevoie de o grămadă de bani ca să ti o cum­peri şi să ti plăteşti asigurările. Haide să facem un plan realist şi să discutăm diseară despre asta cu tatăl tău. Dacă vara următoare nu e un termen rea­list, poate ne gândim la Crăciun."

În loc să spuneţi:

„Să fiu promovat director economic până la sfârşitul anului? Imposibil! Am nevoie de cel puţin 12 luni de experienţă şi deja sunt doi alţi asistenţi de vânzări care aşteaptă ocazia asta",

spuneţi:

„Din câte ştiu eu, nimeni n a fost promovat direc­tor economic în mai puţin de un an. Vreau să fiu primul în această situaţie. Voi munci cât îmi stă în puteri ca să am realizări absolut remarcabile."

În loc să spuneţi:

„Acest lucru este imposibil",

spuneţi:

„Va fi nevoie de eforturi deosebite, dar e posibil."

CAP 1.11. Copiii sunt numai urechi

Adolescentul dumneavoastră cel voinic se alătură unor copii mai mici, care se joacă în faţa casei cu un skate board. Când băiatul dumneavoastră se urcă pe skateboard şi îşi ia avânt, masa şi acceleraţia se combină — iar viteza re­zultată îl propulsează până în grădina vecinului, unde dă râmă bazinul de plastic, culcă florile la pământ şi rupe una dintre ţevile stropitorii automate.

Spuneţi cu voce tare:

„John! Ce i cu tine? Uite ce ai făcut, nerodule! Ai fă­cut praf curtea din faţă a familiei Ţaţe. Nu eşti în sta­re să te porţi ca un tânăr de vârsta ta. Toată viaţa o să ai probleme."

Apoi spuneţi:

„John! Se pare că o să te ocupi puţin de grădinărit. Ştiu că ai intenţii bune şi eşti prea mare pentru ju­căriile copiilor."

Care dintre părinţi îşi încurajează copilul să şi folosească raţiunea şi să treacă fără probleme la viaţa de tânăr adult? Care dintre ei îi subminează copilului stima de sine?
Când avea doar 6 anişori, micuţa Julie stătea foarte prost cu atenţia. N o prea interesa şcoala şi în clasa a treia l rămas repetentă, în clasa a patra, situaţia nu era cu mult mai bună, aşa că profesoara s a dus să stea de vorbă cu pă­rinţii ei, a căror îngrijorare era cât se poate de firească. Le a ipus: „Cred că trebuie să priviţi adevărul în faţă. Julie nu va fi decât o elevă mediocră."

Este uluitor cât de receptivi sunt copiii mici. Deşi Julie nu şi aminteşte ca profesoara ei să i fi spus vreodată în mod direct asemenea vorbe descurajante, într un fel sau altul micuţa a înţeles.

În şcoala primară şi la gimnaziu, Julie a fost o elevă de nivel mediu. Veşnic nesigură pe realizările ei, lega priete­nii mai ales cu oamenii care nu se remarcau prin nimic de­osebit. Nu aveau mari aşteptări de la ea şi nici nu primeau aşa ceva.

În clasa a noua, Julie s a îmbolnăvit de mononucleoză şi a stat ţintuită la pat nouă săptămâni. Neavând prea mul­te distracţii la dispoziţie, a început să se pună la punct cu materia pe care o pierdea lipsind de la şcoală. Pentru pri­ma oară a descoperit că, dacă se străduia, putea să fie o elevă de nota 10 şi nu una medie.

Douăzeci de ani mai târziu, un veterinar a observat că lui Julie, pe atunci în vârstă de 33 de ani, îi plăcea foarte mult să se ocupe de cai. I a spus că are darul de a diagnos­tica bolile şi a încurajat o să dea la facultate, spunându i că e prea deşteaptă ca să n o facă. Dintr un motiv sau altul, Julie l-a crezut. S a înscris la unul dintre colegiile din veci­nătate (şi totodată s a eliberat de credinţa că e destinată să fie „mediocră"), iar acum o duce mult mai bine.

Julie avea un nume de familie neobişnuit, pe care poa­te că l-aţi mai auzit: Ziglar. Tatăl ei este Zig Ziglar, unul dintre cei mai cunoscuţi conferenţiari şi instructori profe­sionişti de vânzări din lume. Am auzit prima oară poves­tea lui Julie Ziglar Norman când am luat cina cu Zig şi so­ţia lui, Jean. Soţia mea şi cu mine eram cu fetiţa noastră de trei luni, Kelcie, şi i am cerut lui Zig să ne dea câteva sfa­turi privind mesajele pe care ar trebui să le transmitem zil­nic fetiţei noastre în cea mai importantă etapă din viaţa ei. Zig este autorul cărţii Putem creste copii buni într o lume ne­gativă!*, o lucrare extraordinară, pe care ar trebui s o ci­tească orice părinte. Cartea conţine un citat anonim:

Casa dumneavoastră este împânzită cu microfoane!

În orice casă, fiecare copil are două microfoane — câte unul în fiecare ureche. Aceste instrumente extraordinar de sensibile captează rugăciunile rostite la masă, melodii­le fredonate, conversaţiile obişnuite şi toate tipurile de limbaj folosite. Aceste microfoane înregistrează absolut tot şi transmit datele unor minţi extrem de impresionabi­le. Aceste sunete devin apoi vocabularul copilului dum­neavoastră şi baza faptelor sale.
Din propria mea experienţă, copiii sunt extrem de sus­ceptibili la mesajele negative, în copilărie, mi s a spus că aveam nişte urechi de măgar; chiar dacă mai târziu corpul meu s a dezvoltat îndeajuns, până pe la 30 de ani m am considerat urât. Ori de câte ori mă uitam în oglindă, imagi­nea la care priveam era cumva distorsionată, asemenea ce­lei reflectate de o oglindă cu două feţe convexe de la bâlci: nu vedeam decât două urechi uriaşe, total nepotrivite cu restul.

Ceea ce spuneţi dumneavoastră şi ceea ce spun alţii are o influenţă foarte puternică asupra imaginii de sine a copi­lului. O proastă imagine de sine se vindecă în ani întregi — sau poate niciodată.

Dr. Wayne Dyer, în minunata sa carte What Do You Really Want for Your Children? (Ce vă doriţi, de fapt, pentru copiii dumneavoastră?), le reaminteşte tuturor părinţilor că este posibil să submineze fără să şi dea seama încrederea în sine şi valoarea propriilor copii. O greşeală obişnuită este să le spună copiilor că sunt răi, deşi în realitate sunt copii buni, care se poartă rău. În aparenţă, frazele următoare sunt foarte asemănătoare:
„Fetiţă rea ce eşti! Ai făcut desene pe tapet şi l-ai stri­cat. De ce distrugi toate lucrurile?"

şi

„Să desenezi pe pereţi e un lucru rău. Acum ai stri­cat tapetul. Asta înseamnă să distrugi lucrurile."

Deşi între efectele psihologice ale acestor două admo­nestări există o diferenţă uriaşă, la vârsta lor copiii nu pot percepe asemenea distincţii subtile. Ca adulţi, trebuie să ne asumăm reponsabilitatea de a fi cât se poate de precişi în aprecierile şi dezaprobările noastre.

Copiii îşi modelează viitorul prin propriul limbaj. Când vă auziţi copilul spunând:

„Întotdeauna mă încurc la aritmetică. Nu mă pricep la numere. Nu vreau să dau lucrare. Mă doare burtica",  ucideţi în faşă acest limbaj negativ:

„Jenny, eşti foarte bună la matematică. Ştii foarte bine să calculezi cât rest trebuie să primeşti atunci când îţi dau un dolar ca să cumperi fructe. Poţi să te descurci foarte bine la lucrarea la aritmetică. Hai să facem exerciţii împreună."

Eu iau în serios sfaturile lui Zig Ziglar şi Wayne Dyer. Deşi micuţa mea Kelcie nu vorbeşte încă, sunt sigur că îmi înţelege sentimentele, dacă nu şi cuvintele. N o să las nici­odată să treacă o zi fără să i amintesc că este o fiinţă bună, deşteaptă, frumoasă, având înainte o viaţă extraordinară şi plină de recompense.

A i învăţa pe copiii dumneavoastră să folosească un limbaj pozitiv este unul dintre cele mai minunate daruri pe care li le puteţi oferi. Arătaţi le prin propriul dumnea­voastră exemplu că proiectaţi aşteptări pozitive, atât în ceea ce vă priveşte, cât şi în privinţa lor. Şi nu uitaţi că toţi copiii cu care interacţionaţi, indiferent dacă sunt rude, ve­cini sau nişte puşti cu care vorbiţi câteva minute la coadă la supermarket sau în avion, cântăresc fiecare vorbă pe care o rostiţi. Culegem ce am semănat.