Graiul românesc din Sêfdû


(F6TEBIR. FAOIRU = V«ter)



Yüklə 4,91 Mb.
səhifə18/53
tarix08.12.2017
ölçüsü4,91 Mb.
#34203
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   53

(F6TEBIR. FAOIRU = V«ter)

l

MANNUS



HERMINO

(ERMJNUS. ARMEN)




isT/evo

(IST(0, ESCIO. OSTJUS)

/ .

•'•' : '• / ; \




ING/EVO

(INGUO, NIGUEO. NEGUE)




onus He'rmundurl Chatit. \C'Heru»cl


Cimbri Tfculo'ni ^ham

IN'G/É VON ES

/p r o» im l O Ce a no'.


CALAMUS, primus REX ROMANORUM)

/ proximi Rhono \

N \ 0\ '''-ţi \E\S... et ''ulti'ini '-. '•. \ \

\ \ '••• \ \ \

\ \'-- \ \ \

/ i \ \ / ////... ...

/ ; < \ /////; \ \ \ \ \ \ / / • \

Bulţnndiones Thonngus Langobardu» Baio^nos GotiWalagoti Wandalus Gipcdes Saxones Cintinciu» Jutus Suetedos Eiacus Gethoi Fresus Raumaricae Romani Brittones Fraicus^Uainanna»


Herminoniï constituiau în timpurile romane cea maî numerdsă si mai pu­ternică populaţiune de pe teritoriul Germanici. Eî se întindeau de la isvorele Rhenuluî şi ale Dunăriî peste Wurttemberg, Bavaria, Boemia, Saxonia, Prusia *), Moravia, Silesia, Polonia, Litvania şi Danimarca; ér dincolo de Ocean seu de Marea baltică, eî erau respândiţi în triburi numerose prin Suedia şi Norvegia.

Forma cea vechia a numelui Herminones a fost în tot caşul Arm ini (Armâni si Aramani) fără aspiraţiune; după cum fără aspiraţiune este numele lui Erminus, seu Armen '-1), precum si alte nume familiare, de origine etnică, ce le aflăm în regiunile aceste.

Faimosul liberatoriu al Germaniei, care învinse pe Varrus în pădurea teutoburgică, este numit de autor-iï romanï Arm i ni us, la Strabo şi la Dio Armenios 3). El era din gintea Cheruscilor; ér Cherusciï formau, după cum ne spune Piiniu, numai un ram din familia cea mare a Herminonilor *).

In Noric, unde locuise o-dată o mare parte de Herminonï, aflăm de ase­menea numele personale Ariomanus, Arimanus şi Armianus 5).

Dionysiu Periegetul numesce pe toţî locuitorii Germaniei àpeqiavéaç e); un epitet, ce ne indică în mod forte clar, că numele naţional al acestor populaţiunÎ a fost în vechime Ar imani.

Sub numele de Arimani, Eremani şi Erimani, ne apar vechii lo­cuitori aï Alpilor şi în legile Francilor şi ale Longobardilor 7)-

Un port al măriî nordice, situat în apropiere de Rhen, portă la Ptolemeu numele de Mapapjiayic xi^tjv (Mar armanis p or t us), adecă al Măriî ar-manice 8). Aceeaşî regiune maritimă se numesce la Piiniu în formă latinisât! Germanicum mare 8).

*) Hcrminoniî din Prusia ne apar mai târdiu sub numele de Hermini (Die-fenbach, Orig. europ. p. 192).



!) în acest nume propriu, A neintonat din prima silabă a trecut sub influenţa luî r în e şi ast-fel s'aû născut formele de Eremani, Erimani, Ermani, Ermeni şi Ermini. A se vede pag. 733 nota 3.

3) Strabonis lib. VII. 1. 4. — Dionis Cnssii voi. VIII (1866 p. 52).

4) O princesă a Cheruscilor portă numele de Rhamis (Strabo, VII. 1. 4).

5) C. I. L. III. nr. 4880: Ari oman us Terţi et Qvarta Mascli f(ilia); nr. 11502 Arimanus

filius Arionis; 5289: Armianus; nr. 5350: Adiatullus Tatucae Verveci filiae uxori

et Rumae f(iliae) ; nr. 4966: Rumno; in Pannonia, nr. 4594: Ari om'anus Iliati f(ilius).

6) Dioiiysii Orb. Descr. v. 285: 'ţu\a àpsijiâyécov rsp[j.avû>y.

') A se vedé pag. 689, nota 1. — Despre cetăţenii din Mantua, Mur a t ori, Antiquit. IV. p. 15: praedictos cives, videlicet eremanos.



8) Ptolemaci (Ed. Didot) lib. II. c. 11. 1. (var. în mai mulţî codicî din Paris, Vatican şi Florenţia).

'•>) Plinii lib. IV. 30. 2.

Arimaniï séû Aramaniï din părţile de sus aie Rhcnuluï şi ale Dunării încep se ne apară în secuiul al Ill-lea al erei creştine sub numele de Al aman n; si Alemanni :). O simplă transformaţiune fonetică: Alamani şi Alemani în loc de Aramani şi Ar eman i prin schimbarea lui r în /.

Forma acestei numiri e forte vechia. Unul din Giganţii cel faimoşi de la munţii .Rhipel, carl se ridicase se restabilescă în domnia pe Saturn, portă la Hygin numele de Alem one. Acesta luptă se întâmplase, după cum seim, pe teritoriul Arimilor; şi Neviu, poetul epic roman, pune în fruntea legiunii Giganţilor pe un aşa numit R un cu s (Rumcus), probabil unul şi acelaşi cu Alemone.

în fine, numele de Aliinan, ca o remăşiţă din timpuri vechï, s'a mal pă­strat până astă-dî în onomastica ţeranilor români şi în terminologia topo­grafică a acestor teri 2).

Venim acum la originea şi la forma numelui de «Germani».

Numele de Germania, scrie Tacit, este nou şi introdus numai de curcnd; fiind-că cel de ântâiu, cari au trecut Rhcnul şi au alungat pe Gali din locu­inţele lor au fost Tungril de astă-dl, numiţi atunci Germani, . . . în urmă acest nume naţional s'a estins la tôte populaţiunile Germaniei 3). Ér Strabo scrie: Romanii au fost cei de ântâiu, cari au dat numele de Germani la populaţiunile, ce locuiau în părţile de răsărit ale Rhenuluî 4).

Faptul rernâne însă positiv, că pe teritoriul Germaniei nu a esistat nici un trib, nici o populafiune, care se fi avut numele de Germani ").

Acest termin este numai o simplă latinisare a numelui etnic de H e ri­na an i seu Her m an i, unde Romanii din anumite consideraţium politice au prefăcut pe H în G, numind populaţiunile dintre Rhen şi Vistula Ger­mani, adecă omeni de acelaşi nern, seu fraţi, yv/ffioi, «5sX




1) Steph. By/.: 'AXajtavoi,• EO-voj rspjxavoîţ îtpoc/cupov. — După cum la Pliniu Su e vi
sunt Hermionï, la Ravennas (p. 230) Suavi sunt Alamanl.

2) Al im an corn. (Constanţa), Aii man del (R.-SăraO, Aliman del (Vâlcea), A l iman
moşie (Teleorman), A l im a n plai û (Gorj), Al i m ă n es c î corn. (Olt ji Argeş).

J) Tjicitl Germ. c. 2: cetcrum Germaniae vocabulum rcccns ct nuper additum. — Numele Germaneis (Germanis) ne apare maî ântâiu în Fast. Capit. la a. 222 a. Chr.

4) Strabonis Geogr. lib. VII. 1. 2.

*) Pauly's Rcal-Encyclopădic d. kl. Alterth. v. Germani, p. 773—774. Der Name Ger-manen, dessen Sinn wir mit den Mitteln unserer heutigen Sprachkenntnisse nicht be-

s immen kônnen, ist kein Appellativum, sondern ein Nomen proprium Es findet

sic i m den Mundartcn des jetzigcn Deutschlands keine Spur, dass irgcnd ein deutscher

amin, oder das deutsche Voi k sich jomals den Naraen Gcrmannn als

E'genname beigelegt hătte.

csplică cel vecin înţelesul acestei numiri etnice ]). într'un codice parisian al luî Eustathiu din Thessalonica se m aï spune, că Germanii se nurniaû si her m en 2).

In timpurile lui Cesar, locuitorii Germaniei constituiau un popor mai mult pastoral de cât agricol. EI nu aveau oraşe, dar nici casc în vecinătate unii cu alţii, ci locuiau mal mult răspândiţi pe lângă fântâni, pe lângă pădurî şi pe câmpii. Arma lor naţionala era suliţa séù lancea pelasgă, pe care o numian frame a. Pe un ban al împëratuluï Domiţian, «Germania învinsă» e personificată şe-dênd tristă pe un scut lung, ér jos lângă piciérele sale se vede o lance frântă 3).

în timp de rësboiû fie-care sat avea se dee câte 100 luptători; ceea ce ne arată, că esista şi la denşiî instituţiunea centenelor ca o vechia moscenire pelasgă *).

Credinţele şi tradiţiunile lor religiose erau de asemenea pelasge. Ei nu aveau nicï idolï, nici alte imagini, cari se represinte divinităţile sub forme sensibile.

Tuisto (cu înţelesul de «tutu» seu «tată») era deul suprem si părintele populaţiunilor germane. După tradiţiunile vechi naţionale, el era deus Terra editus °), adecă născut din aceeaşi mamă, ca şi divinităţile cele mari pelasge.

Germanii vechi adorau pe Terra mate r (Hertha), Serele şi Luna. El venerau pe Saturn, Mercur (Hermes), Hercule, Cas tor, Pollux, şi aveau un cult particular pentru Marte, pe care î-1 numiau Guôdan W ô d an 6) si Geat 7); Marş Get i eus la Romani 8).

Vechii Saxoni (popor din familia Herminonilor), cari pe la începutul secuiului al Vl-lea ocupase Britannia sub conducerea lui Hengist si Horsa, adorau cu deosebire pe strămoşul lor divin, Hermes seu Armen, sub numele de Ir m in seu Ilirmin.

») Slraboiiis lib. VII. 1.2.



s) Enstathii Comm. in Dionys. Ed. Didot (Cod. Paris. 2723), v. 285: Tv-rpio-. St x«tu 'Poj|j.aî(DV y).(Ba3«v oi Fepfiavol evojiotfovtai YJ ep|j.Yjv.

3) Eckhel, Doctr. num. VI. 379.

4) Taciţi Germ. c. 6: ex omni juvcntute delectos ante aciem sistunt. Definitur et nu-
mcrus : c e n t e n i ex singulis pagis.

6) Cuvintele lui Tacit despre Tuisto, «deus Terra editus», corespund la epitetul grecesc ff^sv'i^. La început, acesta espresiune avuse un sens curat geografic şi nici de cum fabulos. Sub F v;, Faîa seu Terra, din genealogiile pelasge, se înţelegea o regiune anumita geografică, dar nici de cum pămentul întreg.

6) Wôdan, nici după nume, nici după caracterele sale speciale, nu représenta o
divinitate naţională teutonică. Acesta o confirmă şi Paul Diaconul, când scrie:
W o d an sane, quern adiecta litera G w o d an dixerunt longe anterius, nec in Ger­
mania, şed in Graecia fuisse perhibetur (Grimm D. M. I. 123). Diferiţi munţi dir<
regiunile Carpaţilor maî portă şi astă-dî numele de God ea n.

') Grimm, D. M. I. (1854) p. 149.



8) Staţii Silv. I. 2. 53.

în onoarea luî Irmin se afla la Erisburg în Westphalia ridicată o columnă

de lemn, numită Ir m in su l, Ermensûl şi Or m ens û l (sulul lui Irmin),

é" cu alte cuvinte un vechiu arminden pelasg J). Acesta columnă a fost arsă

772 de Carol cel Mare, când învinse pe Saxoni 2). Din timpul acesta

cultul lui Irmin (s. Armen) a fost interdis.

Despre locuinţele Arimilor pe teritoriul Germanici vechi ni s'au mal păstrat Ancâ până astă-dî numerose amintiri în terminologia topografică a acestor

regiuni.


Din aceste cităm aici următorele:

Armansberg Ramlingen Ramsbach Rimau (Rimov)

Harmening Ramma-Gau Ramschen Rimbergcu s. Her-

Ram (Ramm) Rammelsberg Ramshausen manctz :l)

Rambach Rammenau Ramsthal Rimowitz în distr.

Ramberg Rammingen Ratnstorf Vlasim, Boemia

Ramels Rammisperc Rems Ruhmland

Ramelsen R a m m o Remesen Romsdal, Norvegia.

Rarnelsloh Ramolt Remesin Rurnburg

Ramesbach Rams Remse Rumelant

Raming Ramsau Rimai ' Rumlingen <).

După cum vedem, Germania de astă-dî, cu ţerile sale surorï, porta încă urmele numerose ale unei rase preistorice, antérieure rasei teutone, care a brăsdat pentru prima oră pămentul dintre Vistula şi Rhen, şi care şi-a înscris numele seu pe munţii, pe colinele şi pe văile acestei regiuni B).

Resumăm:

Forma primitivă a poporului german a fost cu totul alta, de cum ne-o

presintă fisionomia timpurilor actuale şi după cum ne apare în timpurile lui Cesar.

Cei mal vechi locuitori al Germaniei au fost din rasa pelasgă, în mare parte Râmi seu Ari ml.

') Rudolf von Fuld (ap. Grimm, D. M. I. 106): frondosis arboribus

venerationetn exhibebant truncum quoque ligni in altum ercctum sub

divo colebant, patria eum lingua Irminsul appellantes.

!) Grimm, D. M. (Ed. 1854) p. 105—106. 116. 324-328.

3) In Bohemia sunt cu deosebire numérise localităţile formate cu numele Hermans [Ermanï r= Armani), cum sunt : Herman, Herman, Hefmanc, Hermanctz, Heî-manice, Hermanitz Hermanov, Hermann, Hefmanovice etc.

) rott, Die Personcnnamen unter Bcrûcksichtigung d. Ortsnamen, Leipzig, 1859. —

acmcistcr, Alemannische Wanderungen, Stuttgart, 1867, I. 96. — Special-Orts-^epertorium von Bohmen, Wien, 1893.— Special-Orts-Repert ori um von ^chlesien, Wien, 1894.

pre viei Românise! din Bavaria vedï Jung, Rom. Landsch p. 460.

Acesta o probeză tradiţiunile istorice, credinţele religiose, numirile de lo­calităţi, în fine urmele materiale ale civilisaţiunil preistorice, ce le aflăm respândite pe teritoriul Germaniei de la Rhen si până la Vistula si chiar dincolo de Ocean, în peninsula scandinavică.

Insă, o fatalitate nemilosă urmăresce si pe Arimiî din Germania, întocmaî ca pe cele lalte populaţiunî pelasge din Scyţia, din Asia, din peninsula Hemuluî şi din Egipet.

Pe la finele epoceî eroice, în tot caşul înainte de resboiul troian, o nouă invasiune de popore, venite, după cum spuneau ceï vechï, de la ultimele margini ale pamêntuluï, se revarsă peste regiunile dintre Tatiais şi Oceanul atlantic, peste Scyţia, Germania, Gallia si Britannia.

Faţa Europei pelasge începe a se schimba.

Ceï de ântâiû, cari apar în fruntea acestei migraţiunî în mase, sunt Celţiî, popor până aci nevëdut si necunoscut în Europa. Mişcaţi şi împinşi de eve­nimente, ce nu le putem întrevede, aceşti barbari năvălitori, resboinicï şi aventurieri — cari nu se ocupau nicï cu păstoria, nicî cu agricultura — pă­răsesc regiunile cele depărtate ale Asicï, apoï îndreptându-se pe drumul cel mare al lumii vechi către apus, eî se opresc cât-va timp pe câmpiile Scyţieî, unde duc o vieţă necunoscută istoriei; de aci trec peste Vistula, pătrund pe teritoriul Arimilor şi produc aici o nouă dislocare a triburilor pelasge.

Cu câte-va secule mai târdiu în urma invasiuniî Celţilor, forte probabil după resboiul troian, un alt ram al familieï indo-europcne se ivesce la fron­tierele de nord-ost ale Germaniei. Aceştia erau predecesorii Germanilor de astă-dî. Dacă aceşti omeni veniau din Asia, seu din nordul Europei, nu seim. însă tipul, tradiţiunile şi limba lor, ni-I înfăţiseză ca o ginte, care trăise mult timp sub o climă boreală. EI erau din aceeaşi familia etnică cu Celţiî. Se deosebiau însă de Celţl, după cum ne spune Strabo, că erau mal barbari, aveau corpuri mal înalte, şi per galbin-rosietic; în tôte cele lalte însă, în formaşi în moravuri, erau asemenea Celţilor.

Acest nou popor, impetuos, violent şi resboinic, obicinuit se trăescă numai din vênat si pradă, străbate pe teritoriul Germanici, aruncă triburile pelasge şi celte unele peste altele, restornă vechia stare de lucruri şi devine stăpân peste o mare estensiune din teritoriul Germaniei vechi ; apoi încet, încet, se substitue populaţiuniî pastorale şi agricole a Arimilor, adoptând civilisaţiunea, religiunea, instituţiunile, o parte însemnată din tesaurul de limba şi tradiţiunl ale poporului supus.

Vechile triburi pelasge espulsate din locuinţele lor, sunt împinse mereu către medă-di şi apus; unele trec peste Alplîn Italia, altele peste Rhen în Gallia,

•r ncste Ocean in Britannia, ér aceia, cari maï rëmasera, fură deposedaţi similatT orî aserviţi, şi numele de Arimanî deveni acum în Germania sinonim cu terminal de clăcaşî séu fëranï feudalï (Herimani).

î că până târdiu în epoca romană, diferitele triburi ale Germaniei, cele pchî si cele noue, se aflau în lupte şi în resboie necontenite unele cu altele; locuinţele lor se schimbă mereu, şi migraţiunea de pe teritoriul Ger­maniei, cu deosebire către Gallia, se continuă fără întrerupere.

Cicero, în memorabilul seu discurs despre Provinciale consulare, caracte-riseză ast-fel popôrele Germaniei şi ale Gallic! din timpurile sale: «Cesar a purtat resboie fericite cu popôrele cele mai violente şi maï temute prin curagiul şi prin numărul lor, cu Germanii şi cu Helveţii; ér pe cele lalte le-a strivit, le-a învins, le-a subjugat si le-a obicinuit se asculte de ordinele poporului roman; acest împărat al armatei ndstre a străbătut cu legiunile şi cu armele poporului roman regiuni şi popore, despre cari până aci nu ajunsese la noi nici o scire, nici în scris, nici prin vorbă via, dar nici cel puţin prin svonul public, întru adevăr, Părinţi conscrişl, tot ce stăpâniam noi până în timpurile aceste în Gallia, era numai o mică potecă; ér cele lalte părţi erau cuprinse de naţiuni, seu inimice, sétt necredinciôse, séû necunoscute, orî cel puţin teribile prin figurile lor cele mari, barbare şi resboinice, în cât nu era nime, care se nu dorescă, ca aceste popôre s&



fie înfrânte şi supuse Este o bunătate nemărginită a providenţei, că

natura a fortificat Italia în părţile de nord cu Alpil, căci dacă acesta in­trare ar fi fost deschisă la mulţimea cea nenumărată şi îngrozitdre de barbari al nordului, nici o-dată Roma nu ar fi fost în stare, ca se fie centrul şi reşedinţa acestui mare imperiu al lumii» 1).

Acesta invasiune succesivă si violentă, a doue popdre noue şi barbare, în părţile de nord ale Europei, transformă din fundament vechia stare de lu­cruri în Germania, încă pe la începutul erei actuale, elementul pelasg din Germania era în mare parte espulsat, ér restul descompus. Independenţa politică şi personalitatea etnică a vechilor Arimï de pe teritoriul Germanici înceteză, şi tipul lor se stinge.

In timpurile pe când Marcu Ulpiu Traian guverna provinciale romane de la Rhenul de jos, puţini mai erau din Arimil Germaniei, cari se vorbescă hmba lor naţională, şi puţini, cari să mal aibă consciinţa despre înrudirea lor cu Romanii.

Singurul popor din părţile de nord ale Dunării de sus, care î-sî păstrase tirnp mal îndelungat caracterul arimic, se vëd a fi fost Hertnundurii 2). *) Ciceroni» De provinciis consularibus, c. 13—14. 2) Pe tabula Peutingeriană, Hermunduri ne apar sub numele de Armalausi, o

Despre aceştia scrie Tacit :

«Dacă vom urma acum cursul Dunăriî, cel m aï aprôpc de noï sunt Her-m un dur if, popor credincios Romanilor. Din acesta causa, eï sunt singurii dintre Germani, cart au dreptul so facă comerciu cu noi, nu numai pe ţer-muriî Dunăriî, dar şi în părţile interiore, precum şi în coloniile cele splendide ale provinciei Reţia. Rî trec la noi pe unde le place şi fără să fie pădiţl, şi pe când comandanţii noştriî arată celor alalte ginţi germane armele şi castrele nostre, noi deschidem Hermundurilor casele şt vilele nostre, fără ca el se aibă dorinţa se ni le iee» ]).

7, Migraţiunile Arimilor in Gallia (Ar em ori ci, R e mi).

Migraţiunile triburilor pelasge către apus începuse încă în timpurile primitive ale istoriei, cu mult înainte de invasiunea Celţilor.

O probă în acesta privinţă ne sunt diferite fabricate ale industriei neo­litice descoperite pe teritoriul Gallieî, cari, după forma, după technica şi ornamentaţiunea lor, aparţin civilisaţiunil archaice pelasge.

în timpul, când senatul roman însărcinase pe luliu Cesar, cu apărarea fron­tierelor de nord ale Italiei, cele mal vechi triburi pelasge ale Gallieî se aflau dislocate şi împinse înainte de migraţiunile posteridre până în părţile cstreme de lângă Oceanul cel mare.

Aceste regiuni de apus şi de nord ale Gallieî purtau în geografia oficială romană numele de Ar e m or i ca; un termin, ce ne indică tot-o-dată numele de Aremori pentru cea mal vechia naţionalitate pelasgă de pe pămentul Gallieî. Din punct de vedere al etimologiei, numele de Aremorî este numai un simplu rotacism archaic în loc de Aremonî.

Sub acesta formă terminul este forte vechili.

Un 'Apy_£|iOf/oc (unde / represintă numai o aspiraţiune guturală) ne apare în legendele epice despre resboiul celor 7 în contra Thebeï ça un fiu al principelui Lycurg din Nemea 2).

în Roma mal esistau în secuiul al IV-lea unele părţi ale oraşului vechiû, ce

formă, ce presupune numele de Armalausa pentru teritoriul locuit de acest popor. Sufisul topic uşa ni se presintă adese orî în numirile de localităţi ale Reţieî (Steub, Uber d, Urbewohner Rătiens, 161 seqq.) în Cosmografia luî Aethicus, Armalausi sunt numiţi Armolai (Ries e, Geogr. lat. min. 40. 84). Un munte din regiunea vecină a Bohcmicî portă numele H r om olan.



') 'facili Germ. c. 41.

2) Apollodori Bibi. lib. III. 6. 1.

purtau numele de viens A r c h e m o n i u m şeii A r c h e m o r i u m şi f o r u m Archemorium ').

Rémora 2) şi Re m o na "), seu Re m ori a 4) şi Remonia 5), se mai numia pe la începutul creî creştine partea cea mai înalta a muntelui Aventin, unde, dupu cum spuneau tradiţiunile, Rem, fratele lui Romul, voise se fie construită cetatea Romei.

Rcmorcs, ne spune Aurcl'.u Victor, se numise în vechime un gen ôre-care de dmcnî G).



259. — Gallia.

Remuria seu Rem o r ia "), era o vechia serbătore naţională a Roma­nilor în onorca strămoşilor huni si iluştrii. Aceeaşi solemnitate, cu rituri nocturne, se mal serbeză şi astă-dî la Carpaţî, sub numele de Al i m o r Î, cu deosebire în Bănat şi în regiunile de apus ale Transilvaniei 8); ér în Bu­covina şi Moldova aceeaşi strămoşi din vechime (Reinorï séù Alimorï) sunt ^Ţi£_Rahmanî şi Rohmanl ").

y Scxti Hiifi, De reg. urb. Romac. Rcgio VII.

-) Clceronis Ue div. c. 4: Certabant (Romulus et Remus) urbcm Roma m Remo-ramne vocarcnt. 3) Fabretti Gloss, ital. p. 1158.



/ Wonysil lib. I. 86: î.f>'ţr>- Ai'jsvTÎvoi xn/.&tj^ïvo,-, v>~ î: T'.vs; !.c-0foùïlv, yj 'I'ljiopior.

°) l'iutnnjuo, Oeuvres, Romulus.

/ Aur- \ictor, Orig. gent. rom. 21: homines ab antiquis Remores dicti.

p Ovidii Fast. lib. V. -180-481.

) Hasdcu Etym. raagn. Rom. v. Alimorï.

) Miklosich, Ùbei d. Wanil. d. Rumunen, p. 18. — Marian, Sërbâtorilc, III. p. 171.

în Gallia, cea maî însemnată grupă de Aremorî o formau locuitorii din Aquitania, seu din Aremorica vechia x); o regiune, care din punct de vedere al elementului etnic, al idiomeî si al administraţiuniî, cuprindea teri­toriul de apus al Gallieî de la Pyreneî până la rîul Ligcr (Loir), în acesta parte de sud-vest a Gallieî domnise, în tot cursul evului de mijloc, o idiomă latină poporală, numită lingua romana (la langue romane).

în ce privesce originea geografică a acestor Aremoricî stabiliţi între Pyreneî şi Liger, S. Ieronim în comentariele sale asupra epistolei S. Paul către Galatenî, ne spune, că Aquitaniï (séû Aremoriciï) se glorificau a fi de origine grecescă 2); adecă din părţile de resărit ale EuropeT, ce se aflau în timpurile aceste în sfera de influenţă a civilisaţiuniî grecesc!.

O altă grupă considerabilă de Aremorî séû Aremoricï se afla sta­bilită în părţile de nord-vcst ale Gallicî, în apropiere de Ocean, între rîurile Liger şi Samara3). Cesar numesce districtele aceste Armoricae civi-tates. La Jornande, eî sunt numiţi Ar mori tiani 4) si la Procopiu Ar-borychi 5). între aceştî Aremoricî, ceï maï estremï erau aşa numiţiî Oş­ti on e s seu Ostiaei, ér insulele din apropiere purtau numele de Ocst-r y m n i c a e fl).

Armorica din părţile de nord-vest ale Gallieî cuprindea în deosebî peninsula numită astà-dï Bretagne, o regiune importantă archeologică, unde ni se presintă cele maï grandiose şi mai frumése monumente me­galitice ale Gallieî: menhire, peulvane, alinieri, dolmenc si cromlechurî 7).

') Plinii IV. 17: Aquitanica, Aremorica antea dicta. — Etimologia celtică din ar ( —ad seu ante) şi mar ( — mare) e lipsită de ori-ce fundament istoric. — La Ausoniu (Epist. 9. 35) aflăm şi Aremoricus pontus. — Scliuakenburfe', Idiomes populaires de la France, p. 40: dans l'Auvergne (pe teritoriul vechil Aquitanie séù Aremorice) ... On remarque de fortes aspirations guturalles; le r remplace souvent / et la lettre a à la fin des mots prend un son sourd et inarticulé qui ressemble à Vai.

') S. Hlcronymi Comment, in epist. ad Galatos, lib. II. c. 3: maxime cum Aquitania Grace a se jactet origine.



3) Caesaris E.G. lib. VII. 75: universis civitatibus, quae Oceanum attingunt, quaeque
eorum consuetudine Armoricae appellantur (quo sunt in numéro Curiosolites,
Rhedones, Ambibari, Caletes, Osismii, Lemovices,Veneti, U né Hi). —
Cf. Ibid. B. G. lib. V. 53.— Entropii lib. IX. 21. per tractum Belgicae et Armoricae.

4) Jornandis De reb. Get. c. 36.

5) ProcopH Boll. Goth. I. 12.
°) Avieni Or. mar. v. ]30.

') Cartallliac, La France préhistorique (Ed. 1889) p. 201: Les monuments mé-galitiques, delà vieille Armorique ne sont pas seulement les plus grandioses; il y sont accumulés sous toutes leurs formes. — Cf. Bertrand, La Gaule, p. 124.

0 altă populaţiune pelasgă a Gallieî, cnre făcea parte din familia Arimilor, se
fla stabilită între cursurile superiôre ale nurilor Liger şi Arar (Saône). Acest

t-'b figureză în actele oficiale ale republice! romane sub numele de Aed ui.

Eduiî ne spune Cesar, aii avut tot-de-una primul rang între poporele P llieî J)- Senatul roman recunoscuse la diferite ocasiunî în mod oficial, că Eduiî formau un popor din vechia familia latină, din care causa lc-a şi conferit titlul onorific de «fratres et consanguine!» £), fraţî şi popor de acelaşî sânge cu Romanii; ér Cicero i numesce: fratres noştri Aed ui3).

A patra grupă numerosă de Arimî se afla stabilită în Gallia Belgica, lâncră rîurile numite Axona (Aisne) si Matrona (Marne).

în timpurile lui Cesar, seminţiile arimice ale Belgiei se aflaţi unite între densele prin confederaţiunî şi clientele particulare, însă preponderanţa po­litică o aveau aşa numiţii R e mi. Când César se apropia cu legiunile romane de frontierele Gallieî Belgice, Re mii au fost cel de ântăjii, carî

1 trimiseră o deputaţiune şi-î făcură cunoscut, că denşiî se predau cu tote


ale lor în credinţa şi în puterea poporului roman 4).

Remiî, scrie César, s'aû bucurat tot-de-una de o ondre principală înaintea sa B), că eî se aflau pe gradul al doilea al demnităţii între poporele Gallieî, ér rangul ântâiu î-1 aveau Eduiî °). Strabo numesce pe Remï, ccï mai nobili, între poporele de nord ale Gallieî 7); ér senatul roman le acordă titlul de foederati, cu alte cuvinte, o autonomia administrativă, stabilită, prin tractate speciale.

Oraşul lor principal se numia Durocorter şi Re m i. Aici se afla re­şedinţa legatului imperial al Gallieî Belgice.

*) Caesaris B. G. lib. I. 43: omni tcmpore Galliae principatum Aed u i tenu-issent, prius etiam quam nostram amicitiam appetissent.



2) Caesaris B. G. T. 33: Aeduos, fratres consanguineosque saepenumero ab
Senatu appcllatos.

3) Cicero ad Atticum, I. 19. — La Eduî, după cum ne spune Coşar (U. G. I. 16), cel
mai inalt magistrat se numia vergobretus. Etimologia propusă de unii, de la cymr.
guerg (efficax) şi braut (judicium), nu are nici o basă în terminologia instituţiunilor
vechî. Din contra, noi credem, că avem aici numai o formă coruptă, dialectală, a unul
cuvânt vechiu pelasg, ce corespunde terminulul latin de rector (civitatis), rom. dere-
gătoriQ.

4) Caosaris B. G. II. 3.

5) Caesaris B. G. lib. V. 54: quos (Remos) praccipuo semper honore Caesar
habuit.

") Caesaris B. G. VI. 12: Eo turn stătu res erat, ut longe principes haberentur A edui, secundum locum dignitatis Re m i obtinerent. 7) Strabonls lib. IV. c. 3 5

Remiï, întocmai ca şi Eduiï, avuse încă înainte de cucerirea Gallic! tra-diţiunî naţionale vechT, că eî, în ce privesce originea lor, ar fi din aceeaşi familia etnică cu poporul roman.

în timpul dominaţiuniî romane, o poVtă a oraşului era consecrată dculul Marte. Acesta portă mai subsista în parte si astă-dî. Prima arcadă, numită a lin Rem, tepresintă pe Rem şi pe Romul sub lupoică; la drépta se vede Faustul, la stânga Acea Laurentia. Este un monument, care, după cum vedem, consecrase o vechia tradiţiune, că Remil erau fraţi din acelaşi sânge cu Romanii.

în evul de mijloc mal aflăm, despre originea Remilor, încă o legendă forte rcspândită în apus, care spunea, că Rem, separandu-se de fratele seu Romul, a trecut în Gallia, unde a întemeiat oraşul Re mi, care prin avuţia şi frumseţa sa întrecuse cu mult cetatea luî Romul de lângă Tibru 1).

Se pare însă, că Remii m aï aveau si alte reminiscenţe istorice, că originea lor geografică se reducea la părţile de resărit ale Europei, după cum aceeaşi tradiţiune o ailăm la Aremoriciî din Aquitania şi la diferite triburi pelasge, ce se stabilise pe teritoriul Hispanieï. Faptul ce ni se presintă este următoriul.

în catedrala de la Reims (Rémi), ce avuse un rol forte însemnat îţi istoria religi6să şi politică a Francieï, se păstrase încă până în secuiul al XVIII-lea un evangeliar scris în limba slavonă, pe care regii Francieï de­puneau jurămentul lor la ceremonia încoronării, şi care din causa acesta capelase numele de evangelia consecrăril, Le texte du sacre 2). Acest evangeliar se compunea din doue părţi, una scrisă cu litere cirilice, şi alta cu litere glagolitice seu dalmatine. Porţiunea scrisă cu caractere cirilice era de fapt numai o copia făcută în Ţera românescă pe la începutul secululuî al XIV-lea (1300—1310) de pe un alt esemplar scris în Moldova pe la finele secuiului al XII-lea (1180—1200). Acest manuscris a trecut apoi din Ţera românescă în Dalmaţia, unde a fost legat cu un alt fragment evangelic scris cu litere glagolitice. Evangeliarul ast-fcl legat ajunse apoi în posesiunea împëratuluï Carol IV (1348—1378), carc-1 dărui mănăstirii Emmaus din Praga, de unde după a. 1390 manuscrisul trecu în Francia, nu seim cum; unde s'a păstrat cu religiositate în catedrala de la Reims şi ajunse la atâta ve-neraţiune, în cât doue dinastii succesive regale, a Valesilor şi Burbonilor, jurau la ceremonia încoronării pe acest evangeliar, scris în parte pe teri-

') Legenda Athis et Prophilias (la Graf, Roma nclla memoria del medio evo. 1.101):

Et Rcmus s'en ala en France

Une cite (Rains) fist par puissance . . . 2) l[,-isdtu, Textul sacrului delà Reims (în diariul «Traian». a. 1869, Nr. 64—69).

riul terilor române, cu litere bëtrânescï séu cirilc şi cu unele particularităţi ale limbeï românesc! ').

Vecini cu Remi din Gallia Belgică erau în timpul lui Cesar aşa numiţii

V'rornandui seu Veromandui. Oraşul lor principal era Augusta

V'roinandorum, numită de Ptolemeu tcgaic Azotata 'Po;j.âvSwv -]. Forma

v corectă a numelui era aşa dar Romand i, nu Veromandui, unde ini-

. juj y substitue numai pe un H ca aspiraţiune, întocmai ca în Vene t i

('EvswQ. Vesta CEctia)-

Un alt trib din Gallia Belgică M formau aşa numiţii Oromansaci 3);

un termin, pe care geografia romană ni l'a transmis de sigur numai in formă barbarisată.

La aceeaşi unitate de rasă şi la aceeaşi confederaţiune politică aparţineau în Gallia Belgică si Sue s s io n i I, pe carî vecinii lor, Remiî, i numiau «fraţi şi popor de acelaşi sânge» 4).

în fine, vecini cu Remiî, erau aşa numiţii B e 11 o v a c i, cari, după cum ne spune Cesar, formau în Gallia Belgică poporul cel mal puternic, prin cu-ragiul, prin autoritatea şi numeral lor. El puteau se pună în arme 100.000 omeni luptători »). După nume si după caracterul lor, Bellovaciï, se pare, că formau unul şi acelaşi popor cu Belaci, un alt trib rësboinic pclasg, ce-sï avea locuinţele sale în AlpI °).

Diodor Şicul, care trăise în timpul luî Cesar şi August, ne spune că esista între Galişi Romani o înrudire etnică, din timpuri forte depărtate 7); ér Strabo numesce pe toţi Galii! popor arimanic 8).

*) Acesta importanţă deosebită, ce s'a acordat în Reims unuî evangeliar scris în parte cu litere betrânescf şi în o limbă neînţeiesa pentru clerul, de altmintrelea destul de instruit, al Francieî, nu se pote esplica de cât prin o vechia tradiţiune. Probabil, că evangeliarul din sec. XIV a substituit numaî pe un altul mal vechiu, scris cu caractere pelasge (séû grecescî, cum le numia Tacit), însă perdut ori distrus din causa evenimentelor.

2) Ptolemaet (Ed. Didot) lib. II. 9. 6 (var. in diferiţi codicï).


Yüklə 4,91 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   53




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin