Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Te rog să meditezi cu atenţie la ce ţi-am spus, mai ales la partea despre Harry Potter, şi încă o dată, felicitări pentru că ai fost făcut Perfect.
Fratele tău,

Percy
Harry îşi ridică privirea spre Ron.

― Păi, zise el, încercând să ia totul în glumă, dacă vrei să... Ăă... cum era? ― verifică scrisoarea lui Percy ― a, da... "retezi legăturile" cu mine, jur că nu o să fiu violent.

― Dă-mi-o înapoi, spuse Ron, întinzând mâna. Este... zise Ron agitat, rupând scrisoarea lui Percy în jumătate, cel mai mare ― o rupse în sferturi ― idiot ― o rupse în opt ― din lume.

Aruncă bucăţile în foc.

― Hai, trebuie să terminăm asta înainte să se facă ziuă, îi zise el vioi lui Harry, ocupându-se iar de eseul pentru pro­fesoara Sinistra.

Hermione se uită la Ron cu o expresie ciudată pe chip.

― Of, daţi-le încoace, spuse ea brusc.

― Poftim? zise Ron.

― Daţi-mi-le, o să mă uit pe ele şi o să le corectez, zise ea.

― Vorbeşti serios? Vai, Hermione, ne-ai salvat, spuse Ron, ce pot să fac ca să-ţi...?

― Aţi putea să spuneţi, "Promitem să nu mai amânăm niciodată atât de mult să ne facem temele", zise ea, întin­zând mâinile şi aşteptând să i se dea eseurile, însă părând vag amuzată.

― Mulţumim de o mie de ori, Hermione, spuse Harry stins, dându-i eseul, cufundându-se la loc în fotoliu şi frecân­du-se la ochi.

Acum era trecut de miezul nopţii şi camera de zi era pustie, cu excepţia lor şi a lui Şmecherilă. Singurul sunet era făcut de pana lui Hermione, care tăia din loc în loc pro­poziţii din eseurile lor, şi de frunzăritul paginilor, în timp ce verifica diferite date în cărţile întinse pe masă. Harry era extenuat. Avea de asemenea şi un sentiment ciudat, pustiu, un gol în stomac care nu avea legătură cu oboseala, ci cu tot ce citise în scrisoarea care se înnegrea acum contorsio­nându-se în mijlocul focului.

Ştia că jumătate din oamenii de la Hogwarts îl credeau ciudat, chiar nebun; ştia că Profetul zilei făcea aluzii răută­cioase la adresa lui de luni întregi, însă era cu totul altceva să vadă aceste lucruri scrise de mâna lui Percy, să ştie că Percy îl sfătuia pe Ron să-l lase baltă şi chiar să-i povestească de el lui Umbridge; asta arăta cât de gravă era situaţia, cum nu o mai făcuse nimic până atunci. Îl ştia pe Percy de patru ani, locuise la el în casă în timpul vacanţei de vară, stătuse în acelaşi cort cu el la Cupa Mondială de Vâjthaţ, chiar primise note maxime de la el la a doua probă a Turnirului Trivrăjitor de anul trecut, şi totuşi, acum Percy îl considera dezechilibrat şi chiar violent.

Străbătut de un val de afecţiune pentru naşul său, Harry se gândi că Sirius era, probabil, singura persoană pe care o cunoştea şi care ar fi putut să înţeleagă cu adevărat ce sim­ţea în momentul acela, pentru că şi el era în aceeaşi situaţie. Aproape toată lumea vrăjitorească îl considera pe Sirius un ucigaş periculos şi un adept devotat al lui Cap-de-Mort, iar el trebuise să trăiască paisprezece ani ştiind asta...

Harry clipi. Tocmai văzuse în foc ceva care nu avea cum să fie acolo. Apăru şi dispăru imediat. Nu... nu avea cum să fi fost... Îşi imaginase asta pentru că se gândise la Sirius...

― Bine, scrie asta, îi spuse Hermione lui Ron, dându-i înapoi eseul şi o foaie plină cu scrisul ei, iar apoi adaugă concluzia asta pe care ţi-am scris-o.

― Hermione, eşti cea mai grozavă persoană pe care am cunoscut-o vreodată, sincer, spuse Ron stins, şi dacă o să mai fiu nepoliticos cu tine...

― O să ştiu că ai revenit la normal, spuse Hermione. Harry, al tău este bine, în afară de partea asta de la sfârşit, cred că n-ai auzit bine ce a spus profesoara Sinistra, Europa este acoperită cu gheaţă, nu cu o gaiţă... Harry?

Harry se prelinsese de pe fotoliu, stătea în genunchi şi acum era ghemuit pe covorul pârlit şi ros din faţa şemineu­lui, uitându-se în flăcări.

― Ăă... Harry? spuse Ron nesigur. De ce eşti pe jos?

― Pentru că tocmai am văzut capul lui Sirius în foc, zise Harry.

Vorbi destul de calm; până la urmă, mai văzuse capul lui Sirius în acelaşi foc anul trecut şi chiar vorbise cu el; cu toate acestea, nu putea să fie sigur că de data aceasta chiar îl văzuse... dispăruse atât de repede...

― Capul lui Sirius? repetă Hermione. Vrei să spui, ca atunci când a vrut să-ţi vorbească în timpul Turnirului Trivrăjitor? Dar acum nu ar face asta, ar fi prea ― Sirius!

Tresări, uitându-se în foc; lui Ron îi căzu pana din mână. Acolo, în mijlocul flăcărilor vesele, se afla capul lui Sirius, cu părul lung şi negru încadrându-i faţa zâmbitoare.

― Începusem să cred că o să vă duceţi la culcare înainte să dispară toţi ceilalţi, zise el. Am verificat din oră-n oră.

― Ai apărut în foc din oră-n oră? zise Harry, aproape râzând.

― Doar pentru câteva secunde, ca să verific dacă aveam cale liberă.

― Şi dacă te vedea cineva? spuse Hermione neliniştită.

― Păi, cred că s-ar putea să mă fi zărit o fată mai devreme ― din primul an, după cum arăta, dar nu vă faceţi griji, zise Sirius grăbit, când Hermione îşi duse o mână la gură, am dispărut exact în clipa când s-a uitat la mine, şi sunt sigur că a crezut că eram un fel de butuc cu o formă ciudată, sau ceva de genul ăsta.

― Dar, Sirius, este îngrozitor de riscant... Începu Hermione.

― Parcă ai fi Molly, spuse Sirius. Este singurul mod pe care l-am găsit ca să răspund la scrisoarea lui Harry fără să recurg la coduri ― codurile pot fi descifrate.

Când menţionă scrisoarea lui Harry, Hermione şi Ron se întoarseră amândoi spre el cu ochii mari.

― Nu ne-ai zis că i-ai scris lui Sirius! spuse Hermione pe un ton acuzator.

― Am uitat, zise Harry, ceea ce era complet adevărat.

Întâlnirea sa cu Cho în culcuşul bufniţelor îi ştersese din minte tot ce se întâmplase înainte.

― Hermione, nu te uita aşa la mine, nu avea cum să scoată nimeni informaţii secrete din ea, nu-i aşa, Sirius?

― Nu, a fost foarte bine scrisă, zise Sirius, zâmbind. Ori­cum, ar fi cazul să ne grăbim, pentru orice eventualitate, în caz că ne deranjează cineva ― cicatricea.

― Ce-i cu... ? începu Ron, dar Hermione îl întrerupse.

― Îţi povestim după aceea. Spune, Sirius.

― Păi, ştiu că nu are cum să fie prea plăcut când te doare, dar nu credem că ăsta este un motiv ca să-ţi faci griji. Te-a durut pe tot parcursul anului trecut, nu-i aşa?

― Da, şi Dumbledore a spus că se întâmplă de fiecare dată când Cap-de-Mort are un sentiment puternic, zise Harry, ignorând, ca de obicei, tresăririle lui Ron şi Hermione. Aşa că poate că a fost doar, nu ştiu, foarte supărat sau ceva de genul ăsta, în seara aceea când am fost în detenţie.

― Ei bine, acum că s-a întors, sigur o să te doară mai des, spuse Sirius.

― Deci, nu crezi că a avut vreo legătură cu faptul că m-a atins Umbridge când am fost în detenţie cu ea? întrebă Harry.

― Mă îndoiesc, spuse Sirius. O ştiu din auzite şi sunt sigur că nu este un Devorator al Morţii ―

― Este destul de rea ca să poată fi, spuse Harry sumbru, iar Ron şi Hermione încuviinţară din cap hotărâţi.

― Da, dar lumea nu se împarte în oameni buni şi Devo­ratori ai Morţii, spuse Sirius cu un zâmbet strâmb. Însă ştiu că este o fiinţă foarte nesuferită ― ar trebui să-l auzi pe Re­mus cum vorbeşte de ea.

― Lupin o cunoaşte? întrebă Harry repede, amintindu-şi de comentariile lui Umbridge despre corciturile periculoase din timpul primei ore cu ea.

― Nu, zise Sirius, însă acum doi ani a întocmit o legislaţie împotriva oamenilor-lupi, din cauza căreia îi este aproape imposibil să-şi găsească de lucru.

Harry îşi aminti cât de sărăcăcios arăta Lupin în ultimul timp, iar antipatia pentru Umbridge deveni şi mai pronunţată.

― Ce are cu oamenii-lupi? spuse Hermione supărată.

― Presupun că îi este frică de ei, zise Sirius, zâmbind când o văzu cât era de indignată. Se pare că-i detestă pe semi-oameni; anul trecut a organizat o campanie pentru strângerea şi înregistrarea oamenilor mării. Imaginaţi-vă cum este să-ţi pierzi timpul şi energia persecutând nişte oameni ai mării când sunt în liberate nişte lichele de teapa lui Kreacher.

Ron râse, dar Hermione păru supărată.

― Sirius! spuse ea cu reproş. Sincer, dacă ai face un mic efort cu Kreacher, sunt sigură că ar reacţiona pozitiv. Eşti, până la urmă, singurul membru al familiei care i-a mai ră­mas, iar domnul profesor Dumbledore a zis că...

― Cum sunt lecţiile lui Umbridge? o întrerupse Sirius. Vă antrenează pe toţi să omorâţi corcituri?

― Nu, zise Harry, făcând abstracţie de expresia jignită a lui Hermione, care nu terminase ce avea de spus în apă­rarea lui Kreacher. Nu ne lasă să facem vrăji deloc!

― Şi nu facem decât să citim nişte manuale idioate, zise Ron.

― A, păi, este de înţeles, spuse Sirius. Conform informa­ţiilor noastre din Minister, Fudge nu vrea să fiţi antrenaţi pentru luptă.

― Antrenaţi pentru luptă! repetă Harry, nevenindu-i să creadă. Dar ce crede că facem aici, că formăm un fel de armată de vrăjitori?

― Exact asta crede că faceţi, zise Sirius, sau, mai degrabă, exact de asta se teme că face Dumbledore ― că îşi alcătuieşte armata personală cu care va putea să atace Ministerul Magiei.

Urmă o pauză, iar apoi Ron spuse:

― Este cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodată, mai mare şi decât invenţiile Lunei Lovegood.

― Deci, suntem împiedicaţi să învăţăm Apărarea contra Magiei Negre pentru că Fudge este speriat că vom folosi vrăjile împotriva Ministerului? întrebă Hermione, mânioasă.

― Da, zise Sirius. Fudge crede că Dumbledore nu se va da în lături de la nimic pentru a lua puterea. Este pe zi ce trece mai paranoic în ceea ce-l priveşte pe Dumbledore. E doar o problemă de timp până când îl va aresta pentru cine ştie ce infracţiune inventată.

Asta îi aminti lui Harry de scrisoarea lui Percy.

― Ştii cumva dacă o să scrie ceva despre Dumbledore în Profetul zilei de mâine? Fratele lui Ron, Percy, spune că da...

― Nu ştiu, zise Sirius, nu am văzut pe nimeni din Ordin tot week-end-ul, toţi sunt ocupaţi. Am fost doar eu cu Kreacher...

În vocea lui Sirius se simţi o notă clară de amărăciune.

― Deci, nu ai veşti nici despre Hagrid?

― A, spuse Sirius, păi, ar fi trebuit să se fi întors până acum, nimeni nu ştie sigur ce s-a întâmplat cu el.

Apoi, văzându-le feţele şocate, adăugă repede:

― Dar Dumbledore nu este îngrijorat, aşa că nu disperaţi; sunt convins că Hagrid este bine.

― Dar ar fi trebuit să se fi întors deja... spuse Hermione cu o voce subţire, neliniştită.

― Madame Maxime a plecat cu el, am ţinut legătura cu ea şi a zis că s-au despărţit la întoarcere ― însă nu a spus nimic care să sugereze că este rănit sau... mă rog, nimic care să insinueze că ar fi păţit ceva.

Fără să fie convinşi, Harry, Ron şi Hermione schimbară nişte priviri îngrijorate.

― Auziţi, nu mai puneţi prea multe întrebări despre Ha­grid, zise Sirius grăbit, or să atragă mai multă atenţie asupra faptului că încă nu s-a întors şi ştiu că Dumbledore nu vrea asta. Hagrid e puternic, o să fie bine.

Cum copiii nu dădeau semne că şi-ar fi revenit, Sirius adăugă:

― Şi când este următorul sfârşit de săptămână în Hogs­meade? Mă gândeam că, dacă am reuşit să scap deghizat în câine la gară... Mă gândeam că aş putea să...

― NU! ziseră Harry şi Hermione într-un glas, foarte tare.

― Sirius, nu ai citit Profetul zilei? zise Hermione neliniştită.

― A, ba da, spuse Sirius zâmbind, au tot timpul o bănuială unde aş fi, dar de fapt habar n-au...

― Da, dar credem că de data chiar ştiu, zise Harry. Reacredinţă a spus ceva în tren care m-a făcut să cred că ştia că tu ai fost, iar taică-său era pe peron, Sirius ― ştii, Lucius Reacredinţă ― aşa că nu veni aici, în nici un caz. Dacă te recunoaşte iar Reacredinţă...

― Bine, bine, am înţeles, spuse Sirius, părând foarte nemulţumit. A fost doar o idee, m-am gândit că vrei să ne întâlnim.

― Vreau, însă nu vreau să ajungi iar în Azkaban! zise Harry.

Urmă o pauză, timp în care Sirius se uită la Harry dintre flăcări, cu o cută între sprâncene.

― Semeni mai puţin cu tatăl tău decât crezusem, zise el până la urmă, având o notă clară de răceală în voce. Lui James i s-ar fi părut că riscul ar fi făcut să fie totul mai palpitant.

― Ştii...

― Bun, ar trebui să plec, îl aud pe Kreacher coborând scările, zise Sirius, însă Harry fu sigur că minţea. Atunci, o să vă anunţ când o să pot să mă întorc în foc, da? Dacă pu­teţi să vă asumaţi riscul?

Se auzi un pocnet scurt, iar locul unde fusese capul lui Sirius se transformă din nou în nişte flăcări pâlpâitoare.

CAPITOLUL XV