5. 2. Liniile evoluţiei liturgice până la iconoclasm
Diversificarea liturghiilor
Creşterea comunităţilor şi implicit a numărului clericilor, dublată de posibilitatea organizării administrative determină dispariţia treptată a improvizărilor liturgice observată în secolele precedente, mai ales din dorinţa unui control asupra rugăciunii publice pentru evitarea erorilor doctrinare (este vremea apariţiei marilor dispute dogmatice). Apariţia unităţilor eclesiale subordonate duce la răspândirea unui formular comun, de regulă cel al “capitalei” provinciale. Pe de altă parte extinderea creştinismului în zone lingvistice şi culturale diferite de cea greco-romană duce la apariţia unor tradiţii şi formulare liturgice bazate pe diferenţe lingvistice şi hrănite de sentimentul propriei identităţi culturale. Chiar şi diferenţele dogmatice rezultate în urma unor sinoade (Efes, 431 şi Calcedon, 451) determină apariţia şi dezvoltarea separată a unor tradiţii liturgice osebite cum e cazul nestorienilor şi a monofiziţilor.
În secolele IV-V există în Imperiul Roman mai multe centre de influenţă liturgică: Ierusalim, Antiohia şi Constantinopol în Răsărit, Roma şi mediolan (Milano) în Apus care vor da naştere unor familii liturgice sau aşa-numitelor rituri liturgice ruse. Competiţia dintre aceste rituri va duce la impunerea unora în detrimentul altora, sau chiar la dispariţia lor treptată.
Apariţia şi dezvoltarea monahismului, orientat spre o rugăciune mai intensă, mai profundă şi spre o viaţă dăruită exclusiv lui Hristos duce la apariţia unor rituri liturgice deosebite încadrate mai ales în ciclul cunoscut sub numele de Laude bisericeşti. Acum se completează şi se definitivează numărul şi rânduiala acestora.
|
