Această perioadă de crunte persecuţii, se remarcă prin apariţia şi dezvoltarea cultului martirilor. Catehumenii sunt pregătiţi de o aşa manieră încât să prefere chiar martirajul, botezului. Moartea martirică era un ideal în acele vremuri de prigoană. Iată doar câteva mărturii:
«Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot ajunge la Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi voi fi măcinat de dinţii fiarelor ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos …» (Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Romani, IV).
În acelaşi fel este descrisă moartea Sf. Policarp: «Căci focul, luând forma unei cămăşi, ca o pânză de corabie umflată de vânt, înconjura ca un cerc trupul mucenicului. Iar el stătea în mijloc nu ca un trup care arde, ci ca o pâine care se coace …» (Martirul Sf. Policarp, XV).
Viata curată şi moartea martirică determinau un respect atât de mare din partea celorlalţi creştini încât nu doar în timpul vieţii doreau să se atingă de trupul martirilor (Martirul Sf. Policarp, XIII) ci chiar după moartea acestora păstrau trupurile lor cu sfinţenie. «În acest chip, noi am dobândit mai în urmă osemintele lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul şi le-am aşezat la un loc cuvios» (Martiriul Sf. Policarp¸XVIII).
Mormintele martirilor erau căutate, împodobite, iar acestora li se aducea laudă şi rugăciuni cu prilejul morţii lor, considerată ca zi a naşterii în Împărăţia lui Hristos. Icoanele, imnele şi slujbele săvârşite cu acest prilej au dat naştere la un cult special care va căpăta amploare în secolele următoare.
Dostları ilə paylaş: |
