Ideologie şi mit în lingvistica românească

3.6. Continuitatea

Dincolo de voinţa politică şi de programul evident de diferenţiere faţă de trecut (dogma înlocuirii „vechiului” cu „noul”, justificată de mitul progresului inevitabil), se poate constata că schimbările din epocă aveau şi elemente de continuitate.

În perioada în care se proclamau „revoluţia culturală”, noutatea absolută şi schimbarea radicală, se păstrau de fapt tiparele (dicţionar-tezaur, norme academice, institute, reviste de lingvistică) şi se imitau modelele precedente, chiar dacă denumirile şi persoanele erau înlocuite; văzute de la distanţă, unele asemănări sunt evidente: în 1948 dispare buletinul Secţiei literare a Academiei Române, editat de Th. Capidan şi D. Caracostea, Langue et littérature, dar în 1955 apare revista Limbă şi literatură, a Societăţii de Ştiinţe Filologice. Bulletin linguistique, condus de Al. Rosetti, este desfiinţat în 1948, dar în 1956 apare Revue de linguistique, prin care se continua în parte programul editorial anterior şi ideea că doar textele ştiinţifice în limbi străine au putere de circulaţie. DLRM (1958) seamănă destul de mult cu Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi al lui I.-A. Candrea, parte a Dicţionarului enciclopedic ilustrat „Cartea Românească” (Bucureşti, 1931). Ulterior, recuperarea tradiţiei, percepută şi ca o reacţie faţă de perioada stalinistă, va deveni programatică; în anii ‘70, în Istoria lingvisticii româneşti, continuitatea este afirmată în mod repetat (Guţu Romalo 1978); ba chiar se face (cu precauţiile de rigoare) afirmaţia, de negândit cu două decenii în urmă, că lucrările lingvistice din perioada 1918-1944 sunt superioare celor produse ulterior, în timpul regimului comunist:

„Chiar în comparaţie cu epoca de după ultimul război, ele rezistă la o examinare atentă, în sensul că, dacă concepţia şi metoda care le stau la bază pot părea învechite, în schimb, în ce priveşte temeinicia şi, uneori, caracterul lor monumental, ele nu au, în momentul de faţă, un echivalent propriu-zis” (Iordan 1978b: 132).

Fidelitatea cercetătorilor faţă de tradiţiile disciplinei, faţă de predecesori şi faţă de criteriile valorice obiective va fi permisă de puterea politică în măsura în care doctrina oficială trecea de la modelul rupturii la cel al continuităţii⁷, legitimându-se prin valorile şi sentimentele naţionale.