Ideologie şi mit în lingvistica românească

5. Temele ideologizării intense (anii ’50)

5.1. Limbajul de clasă; modificarea mentalităţilor prin limbaj

Existenţa unor diferenţe de clasă reflectate în limbaj fusese postulată de sovieticul N.I. Marr (1864-1934)⁹, ale cărui teze devenite dogmă oficială au fost iniţial preluate şi în România, în perioada de intensă sovietizare de după război (1948-1950); când Marr a fost contrazis de Stalin (în 1950), tezele acestuia din urmă şi combaterea celui dintâi au devenit obligatorii în publicaţiile de specialitate româneşti. E drept, în epocă tezele staliniste dădeau impresia unui rău mai mic, părând să aducă în chestiunile limbii, în perioada luptei de clasă, o atitudine mai relaxată şi mai legată de tradiţiile cercetării autentice.

Ideea limbajului de clasă, în formele sale extreme care implică şi legătura dintre limbă şi gândire (ipoteza Sapir-Worf) generează proiecte de tip orwellian, în care se presupune că modificarea limbii, din perspectiva dictaturii proletariatului, ar schimba gândirea şi realitatea socială.

Exemplele de cuvinte criticate pentru caracterul lor de clasă şi pentru care se propunea înlocuirea sunt totuşi destul de puţine în publicaţiile româneşti ale vremii: în revista Cum vorbim (nr. 1, 1951), se explica de ce termenul burghez soldat trebuia substituit de ostaş (cf. Zafiu 2007: 86); în Graur (1955: 60) se arată că substantivului chelner i-a luat locul, „în regimul de democraţie populară”, termenul ospătar etc. De fapt, mai multe asemenea substituţii au avut loc, efectiv, fără dezbateri şi comentarii lingvistice, mai ales în domeniul denumirilor de instituţii (de exemplu: miliţie în loc de poliţie) şi profesii; un efect al acestor transformări a fost apariţia, în dicţionare, a parantezelor istorice de tipul: “în ţările capitaliste” (bursă, în DLRM), “în trecut” (elector, ibidem), “ieşit din uz” (Administraţie financiară, ibidem) etc.

S-a menţinut o vreme ideea utopică conform căreia cuvintele considerate ca legate de vechile stări de lucruri urmau să dispară de la sine, nu prin intervenţie oficială, ci în urma schimbării realităţilor. Exemplele au astăzi un umor involuntar, pentru că afirmaţiile au fost contrazise de fapte:

„dacă cuvîntul cîrciumă va ieşi în foarte scurtă vreme chiar din vocabularul activ, aceasta este o consecinţă a transformării structurii statului nostru” (Graur 1954: 30).

Modificarea sensurilor în terminologia politică era un fenomen permanent, care nu a fost însă studiat explicit, ci doar reflectat de diferenţele între dicţionare; cum ultima versiune era întotdeauna considerată adevărul suprem, puterea politică nu era interesată de analize comparative care să reflecte schimbările interne ale dogmei. Soluţia preferată a fost deci cea a omisiunii, a cenzurării subiectelor neconvenabile.

De altfel, în epocă exista conştiinţa caracterului arbitrar, artificial şi a defectelor inerente limbii de lemn, o dovadă indirectă fiind faptul că limbajul politic nu a devenit obiect de cercetare în perioada comunistă (Zafiu 2007: 26-27). Faptul putea părea paradoxal, din afară, dar era firesc în interior: limbajul politic – „limba de lemn” dominantă – era tabuizat şi fragil, aşa că lipsa reflecţiei asupra lui devenea din perspectiva autorităţilor cea mai bună soluţie.