Ideologie şi mit în lingvistica românească

3.5. „Cultivarea limbii”

Politica lingvistică a perioadei totalitare a vizat în mod special standardizarea limbii şi impunerea normelor; ambele activităţi s-au desfăşurat mult mai uşor decât într-o societate democratică, pentru că dispunea de centralizarea deciziei şi de mecanismele cenzurii. Instrumentele normative au căpătat un emitent comun, autorizat, prin înfiinţarea institutelor de cercetare ale Academiei, însărcinate să publice dicţionarele generale (v. supra) şi gramatica limbii române (prima ediţie: 1954). În genere, accentul a fost pus pe lucrările normative, nu pe cercetarea teoretică.

În prima etapă, ideologia egalitaristă a impus accesibilitatea textelor şi simplificarea regulilor: în revistele de lingvistică se promitea un limbaj mai puţin tehnic şi o deschidere către un public mai larg; revista Cum vorbim (1949), prima apărută din noua serie de publicaţii academice, era destinată propagandei şi educaţiei lingvistice, dar durează foarte puţin (până în 1952)⁵.

Reforma ortografică din 1953 a fost justificată explicit prin intenţia de educare a mediilor populare, în curs de alfabetizare: „Pentru a uşura maselor largi populare însuşirea scrierii româneşti şi a grăbi ridicarea nivelului cultural al ţării” (Micul dicţionar ortografic, 1953: 7)⁶. S-au introdus prin această reformă mai multe simplificări (generalizarea scrierii cu î, reducerea folosirii apostrofului, renunţarea la notaţii etimologizante în favoarea corespondenţei cu pronunţarea, de exemplu a unui -s- intervocalic etc.). Simplificările nu erau însă doar determinate politic, ci corespundeau, în mare măsură, opţiunilor specialiştilor şi mergeau în aceeaşi direcţie cu reformele ortografice precedente. Dată fiind valoarea simbolică a ortografiei, ele au fost resimţite de o mare parte a publicului cultivat ca o intruziune a politicului în limbă (şi, dat fiind momentul, ca o strategie de „slavizare”), ceea ce a determinat atât păstrarea vechii ortografii în publicaţiile exilului românesc, cât şi controversele de după 1989, care au condus la reforma din 1993, parţială revenire la ortografia dinainte de 1953. Că ortografia se încarcă simbolic de valori politice s-a putut vedea şi în 1965, când excepţia instituită prin decret – folosirea lui â în familia lexicală a substantivului român – a fost percepută de un public larg ca o reorientare politică spre tradiţiile naţionale. Dosarul disputei este enorm şi neîncheiat: mulţi lingvişti importanţi au criticat politizarea întregii polemici, susţinând utilitatea practică şi îndreptăţirea teoretică a simplificărilor ortografice din 1953, independent de contextul în care au avut loc (Avram 1992).