Ieromonah Nicodim Saehelctoe

1375. -"Nu este îngăduit călugăndui sau călugăriţei să-şi
părăsească mînăslirea şi să se ducă la alta (IV ec. 4). Dacă s-ar
înlîmpla aceasta, trebuie să fie găzduit, dar nu se cuvine să fie primit
fără ştirea stareţului său".-Vll ec. 21.

1376. 
      -"Clericii şi cei ce se înfrinează (celibatarii, monahii), să nu intre la locuinţa văduvelor şi a fecioarelor, decît numai cu îngăduinţa episcopului sau a prezbiterilor (de îngrijire), dar şi aceasta să nu o facă singuri, ci însoţiţi de clerici colegi sau de aceia cu care episcopul sau prezbiterii au voie să intre la astfel de femei, sau să vorbească cu ele de faţă clericii, sau creştinii cinstiţi". -Cart. 38.
      
1377. 
      -"Fecioarele afierosile Domnului, cînd se despart şi se duc de către părinţi la mînăstire, trebuiesc încredinţate femeilor călugăriţe mai evlavioase, sub îngrijirea episcopului sau în lipsa lui, sub îngrijirea prezbilendui (duhovnic al mînăstirii), pentm ca ele locuind împreună să se supravegheze spre o mai bună educaţie, ca nu cumva să umble rătăcind fără socoteală şi să vată/ne numele cel bun al Bisericii". -Cart. 44.
      
1378. 
      -"S-a hotărît că dacă un episcop va primi pe vreun călugăr fugit din altă mînăstire şi eparhie (I ec. 16) şi ar voi să-l hirotonisească sau să-l pună egumen la mînăslirea sa. acel episcop să rămînă dezbinat (izolat) de ceilalţi episcopi şi să aibă părtăşire numai cu popond său (Const. 76), iar acel călugăr să nu mai aibă dreptul de a fi hirotonisit sau pus egumen". -Cart. 80.
      

1379. -"S-a hotărît ca episcopul care ar voi sau a şi pus vălul îmbrăcămintei monahale (Cart. 6) pe o fecioară sub vîrsta de douăzeci şi cinci de ani, din cauză că ea era primejduită în cuslitatea ei feciorelnică, sau voia să o ia vreun puternic îndrăgostit, sau era ameninţctlă de moarte (boală grea) făcînd aceasta la stăntitoarea ei rugăminte şi a părinţilor ei, ca ea să nu moară fără să fie tunsă în monahism, acel episcop nu va putea fi învinuit de călcarea canoanelor (c. 16; Sf. Vasile 18, VI ec. 45) în care se fixează vîrsta de 25 de ani". -Cart. 126.

1380. -"Zidirea mînăslirilor, lucm atît de venerabil şi atît de cinstit
şi de bine chibzuit de fericiţii şi cuvioşii noştri părinţi, astăzi se vede
rău făcîndu-se. Căci unii punînd nume de mînăstire averilor şi
proprietăţilor lor şi făgăduind că le afierosesc lui Dumnezeu, se
menţin pe sine stăpîni ai celor aferosite şi socotesc că meşteşugind
amăgesc pe Dumnezeu numai cu numirea. Căci nu se ntşinează a-şi
însuşi şi după afierosire aceeaşi stăpînire, pe care mai înainte nu erau
opriţi a o deţine. Şi atîta preocupare fac din acest lucni încît multe
din cele aferosite se văd văzîndu-se de cei ce le-au afierosit, spaimă
şi scîrbă pricinuind celor ce le văd. Şi nu numai că nu se pocăiesc în
privinţa celor odată aferosite lui Dumnezeu, permiţîndu-şi lor însuşi
stăpînirea (asupra acelora), ci încă fără sfială şi altora o transmit.
Deci, pentm aceasta Sfiitul Sinod a hotărit ca nimănui să nu-i fie
iertat a zidi mînăstire fără ştirea şi învoirea episcopului. Şi după ce
acela a luat cunoştinţă şi şi-a dat învoirea şi a săvîrşit mgăciunea
trebuincioasă, precum cei din vechime cu iubire de Dumnezeu s-au
legiuit, să se zidească mînăstire, apoi toate cele ce i se cuvin ei
împreună cu ea însăşi, să se scrie în condică şi să se aşeze în arhivele
episcopeşti; dar cel ce le-a afierosit nicidecum să nu aibă voie, fără
învoirea episcopului a se aşeza egumen pe sine-şi sau pe altul în locul
său. Căci dacă cineva nu poate f stăpîn peste cel ce le-a dăruit unui
om, cum se va admite a răpi stăpînirea asupra celor ce le consfinţeşte
şi le dedică lui Dumnezeu". -l-ll,i.

1381. -"Fiindcă unii se îmbracă la aparenţă cu viaţa
monahicească nu ca să slujească lui Dumnezeu cu curăţenie, ci
numai ca prin cucernicia chipului să dobîndească faima evlaviei şi
prin aceasta să găsească îmbelşugată plăcere în propriile lor patimi
(că tunzîndu-şi numai părul locuiesc în casele lor, neîndeplinind
nici una din regulile şi aşezămintele monahilor). Sfiitul sinod a
hotărit ca nimeni să nu se învrednicească de schima monahală fără
de prezenţa celui ce este dator să-l primească la ascultare şi naşul să
aibă stăpînire peste el şi să făgăduiască că va purta grijă de
mînăstirea sufehdui lui, fiind acela fireşte, bărbat iubitor de

Dwnnezeu şi proestos de mînăstire şi destoinic de a mînlui suflehd adus de curînd lui Dumnezeu. Iar dacă cineva se va vădi că a tuns pe vreunul fără a fi de faţă egumenul, care are datoria de a-l primi sub ascultare, acela să se supună caterisirii, ca unul care nu se supune canoanelor şi strică buna rînduiala monahicească, iar cel ce s-a tuns fără rînduiala şi fără socotinţă, să se dea în ascultare şi în mînăstire, în care episcopul localnic va socoti. Căci tunderile cele fără de judecată şi greşite necinstesc atît schima monahală cît şi numele lui Hristos, fac să se hulească". -I-H, 2.

1382. 
      -"S-a socotit să dobîndească îndreptare şi ceea ce face rău dar şi ceea ce se trece cu vederea prin neglijenţă şi prin lenevire. Că dacă vreun proestos de mînăstire (naş) pe monahii cei subordonaţi lui, care fug (din mînăstire) nu i-ar căuta cu multă stănrinţă şi aflîndu-i nu i-ar lua cu sine şi nu s-ar nevoi a-i cîştiga şi a-i însănătoşi cu doctoria potrivită şi cuvenită greşelii, Sfînlul Sinod a hotărît ca acesta să se supună afurisiţii (cînd nu este hirotonit). Căci dacă acela căruia i s-a încredinţat purtarea de grijă a dobitoacelor celor necuvîntătoare şi neglijînd turma nu se lasă nepedepsit; apoi aceluia cănda i s-a încredinţat conducerea pastorală a tunnei lui Hristos şi văzînd mîntuirea lor şi cu trîndăvire şi cu lenevire, cum nu va lua pedeapsa faptei lui îndrăzneţe?", -i-ii, 3.
      
1383. 
      -"Vicleanul s-a nevoit în multe chipuri să umple de ocară cinstea schimei monahiceşti şi spre scopul acesta a găsit mult ajutor în vremea eresului iconoclast, celui mai de înainte. Că monahii părăsindu-şi mînăstirile lor de sila eresului, unii adică la altele, iar alţii în locaşurile bărbaţilor lumeşti se duceau. Dar prigoana care pe dînşii se părea atunci a-i face fericiţi prin dreapta credinţă în nărav nebunesc căzînd, i-a făcut de rîs. Că acum dreapta credinţă răspîndindu-se şi Biserica liberindu-se de sminteli, totuşi unii părăsindu-şi mînăstirile lor şi ca un rău cu anevoie de oprit, încoace şi încolo învînindu-se şi strămutîndu-se şi de multă sminteală umplu mînăstirile, dar şi multă neorînduială îşi adună întm sine şi cinstea supunerii o destramă şi o batjocoresc. "Că Sfinţiri Sinod cunnînd nestatornicia pornirii acestora şi nesupunerea, a hotărît că dacă vreun monah fugind din mînăslirea sa, s-ar duce sau în altă mînăstire sau în locuinţă lumească ar intra şi el şi cel ce l-a primit să fie afurisit pînă ce fugand se va înapoia în mînăstire, din care rău a fugit cu nesocoteală (VI ec. 23)". Iar dacă episcopul (IV ec. 4) pe oarecare dintre monahii cei dovediţi în dreapta credinţă şi în cinstirea vieţii ar voi să-i mute în altă mînăstire în scopul statornicirii mînăstirii, sau în casă lumească va socoti q-i aşeza, spre mîntuirea celor ce locuiesc într-însa sau aiurea va binevoi să-i pună, această împrejurare nu-i va face vinovaţi, nici pe cei ce primesc, nici pe monahi". -I-II, 4.
      

1382. 
      -"Găsim că lepădările de lume cele ce se fac fără judecată şi fără ispitire, mult strică monahiceasca bună rînduială. Că unii amncîndu-se pripit pe sieşi în viaţa monahicească şi ncglijînd asprimea şi osteneala înfrînării (monahiceşti), iarăşi se întorc cu ticăloşie la viaţa cea iubitoare de trup a păcatului (V. Căsătoria monahului). Pentm aceasta'Sfnlul Sinod a hotărit ca nimeni să nu se învrednicească de schima monahicească înainte de a se dovedi pe sine potriviţi şi vrednici de acest fel de viaţă, prin timpul cel de trei ani rinduit pentm ei spre cercare. Şi sinodul a poruncit ca acesta să se ţină cu stricteţe; afară de cazul cînd vreo boală grea căzîndu-i asupră-i va sili să se scurteze timpul cercetării; sau de cumva ar fi vreun bărbat evlavios şi matur care şi în lumescul chip a petrecut viaţa monahicească. Căci la un bărbat ca acesta ajunge şi timpul de şase luni pentm ispitirea deplină. Iar de va proceda cineva împotriva acestora, apoi egumenul căzînd, din egumenie să-şi afle pedeapsa neascultării în petrecerea sub ascultare; iar cel ce s-a făcut monah, să se dea la altă mînăstire în care se păzeşte desăvîrşit rînduială monahicească". -I-II, 5.
      
1383. 
      -"Monahii sînt obligaţi să n-aibă nimic al lor propriu, ci toate ale lor să le dăndascu mînăstirii. Căci fericitul Luca zice, despre cei ce cred în Hristos şi închipuiesc vieţuirea monahilor că "nici-unul nu zicea câ din a sa avere este ceva al său, ci totul le are de obşte" (F. Ap. 4, 32). Penlni aceea, celor ce voiesc să fie monahi li se dă voie în privinţa averilor să ia dispoziţie mai înainte şi să transmită averile lor oricăror persoane ar voi, care fireşte nu sînt oprite de lege (Cart. 22, 81). Căci după ce se vor face monahi, li se îngăduie lor ca să poarte grijă să-şi mai administreze bunurile lor. Iar de se va vădi că vreunul îşi va însuşi oarecare avere care n-a fost dată mînăstirii şi se va robi patimei iubirii de cîştig, averea să se ia de la dînsul de către egumen, sau de către episcop şi văzîndu-se (public) în prezenţa multora (prin licitaţie) să se împartă celor săraci şi lipsiţi. Iar cel ce a căutat să răpească o astfel de avere, ca oarecînd Anania (F. Ap. 5, l-io), Sfîntul Sinod a hotărit ca să se înţelepţească cu canonisire potrivită. Şi lămurit este că cele statornicite de Sfintul Sinod pentm monahii bărbaţi, a hotărît să aibă tărie şi pentm monahiile femei". -I-ll, 6.
      

1386. -"Vedem că multe episcopii se prăbuşesc şi se primejduiesc
a se desfunţa cu totul (Ap. 38) fiindcă cei ce stau în fmntea lor toată
grija şi silinţa o întrebuinţează pentm a zidi mînăstiri noi; şi pe acelea
nimicindu-le şi sustrăgîndu-le veniturile, lucrează pentm folosul
acestora noi. Deci, pentm aceasta a hotărît SfînUil Sinod că nici
unuia dintre episcopi nu-i este iertat să zidească din nou mînăstire
spre distmgerea episcopiei sale. Iar de se va vădi cineva că
îndrăzneşte să mai facă aceasta, acela să se supună certării cuvenite,
iar cea zidită din nou de el, ca şi cum de la început nu ar fi avut drept
de a fi mînăstire, să se atribuie episcopiei ca un drept al său. Căci
nimic din cele făcute împotriva legilor şi fără rînduiala, nu poate
aduce vătămare celor aşezate canoniceşte". -I-II, 7.

1387. -"Călugăml care şi-a lepădat haina, dacă revine în
mînăstire, se cade a fi iarăşi primit, numai după ce a fost învăţat
îndeajuns şi i s-a citit canonul pocăinţei împreună cu toată frăţimea
şi apoi i se dau hainele de sub sfînta masă, dar fără a mai depune
obişnuitele făgăduinţe". -Nichifor 14 (s. At. iv, p. 431).

1388. -"Cu toate că pînă acum unii din arhierei, care s-au pogorît
din schima monahală (în schimnicia arătată de evholugiu) erau
siliţi să rămînă la înălţimea arhieriei şi făcînd aceasta au fost trecuţi
cu vederea. Acest sfînt şi ecumenic sinod însă, îndreptînd şi această
scăpare din vedere şi întorcînd această faptă ilegală la legiuirile
bisericeşti a hotărît, că dacă vreun episcop sau oricare altul din
demnitatea arhierească ar voi să se pogoare în viaţa monahicească şi
să îndeplinească locul pocăinţei schimniceşti, acesta să nu mai aibă
pretenţie la demnitatea arhierească. Căci aşezămintele monahilor
schimnici au cuvînt de ascultare necondiţionată şi ucenicie, iar nu de
a învăţa şi dea fi întîi şezători, ca stareţi; nici nu cer a păstori pe alţii,
ci înşişi a fi păstoriţi. Drept aceea, precum s-a zis mai înainte,
dispunem ca nici unul din cei trecuţi în catalogul arhieresc şi dintre
păstori să nu se pogoare pe sine la locul celor ce sînt păstoriţi şi se
pocăiesc în schimnicie. Iar de va îndrăzni vreunul să facă aceasta
după emiterea şi publicarea hotărîrii date acum, acela lipsindu-se pe
sine de treapta arhierească să nu se mai întoarcă la demnitatea de
mai înainte, de care s-a lepădat prin faptele sale". -Sf. Sofia 2.

1389. -"Se iartă monahului să plece din niînăstirea sa (în care s-a

tuns) din trei cauze: Dacă stareţul este eretic, dacă intrarea femeilor
este liberă (şi se poartă cu obrăznicie), dacă în mînăstire este şcoală

pentm copiii mirenilor" (continuare C. 18) -Sf. Nichifor 17.

1390. 
      -(c.17) "Fiindcă aceştia vor divulga în popor, numai ceea ce ei înţeleg rău de la mînăstire". -Sf. Nichifor 18.
      
1391. 
      -"Călugării canonisiţi se cade a mînca şi a se mga împreună cu ceilalţi şi să primească anaforă, odată cu mărturisirea lor". -Sf. Nichifor 19.
      
1392. 
      -"Cel ce de frica milităriei sau din alte scopuri viclene a îmbrăcat haina monahală (ca frate) şi după ce a trecut nevoia a dezbrăcat-o ca unul ce-şi bate joc de tagmă, se canoniseşte 120 de zile (patru luni) şi apoi să se apropie de împărtăşanie". -Sf. Nichifor 22.
      
1393. 
      -"Nu se cuvine ca stareţul să scoată culionul ucenicului lui (să-l dezbrace) şi să-l alunge din mînăstire" afară de cazurile excepţionale cînd judecata ar statornici că s-au epuizat toate mijloacele de îndreptare (I Cor. 5,2-5) -Sf. Nichifor 24.
      

1394. 
      -"De va fi cineva bolnav greu şi ar cere Sfîntul Botez (Timotei 4) sau tunderea în monahism trebuie să i se dea fără întîrziere (înainte de a muri) şi să nu fie oprit de la harul mîntuirii". -SI. Nichifor 26.
      
1395. 
      -"Nu se cuvine monahului prezbiter a sluji fără mantie", (la slujba celor şapte laude, mai ales în post şi acolo unde mînăstirea dispune de mijloace mai ales duhovniceşti) -Sf. Nichifor 27.
      
1396. 
      -"Muierea care vrea să se călugărească şi-i este voia să-şi lase bărbatul, aceea să se ispitească cu dinadinsul trei luni, ca nu cumva s-o fi bătut bărbatul, sau altul s-o f scîrbit, de aceea pentm frica sau mînia ei vrea să-l lase şi să se facă căliigăriţă".-\\'A\ 118.
      
1397. 
      -"Preotul mirean n-are voie, nici se cade, nici e lucru cinstit, nici se cuvine să facă călugăr (să facă slujba tunderii în monahism). Pentm că un lucm ce n-are, cum va putea el atunci să dea? El călugăr nu este, dar cum ar putea să facă călugăr". -ILT, 119.
      
1398. 
      -"Nu este altă luptă mai mare decît a neprihănirii şi a fecioriei. Chiar şi îngerii se minunează de cei ce cinstesc nenuntirea, care se încununează nu mai puţin cu mucenicii. Căci cel ce legat fiind cu impui şi cu sîngele se străduieşte să imite necontenit viaţa nematerială a celor netnipcşti prin curăţie de cîte osteneli şi sudori nu are trebuinţă ? Atît de mare şi de înaltă este cu adevărat această virtute, încît lipseşte ca să-i pară cu neputinţă, ca fiind mai presus de fire, dacă nu ar ajuta Dumnezeu de sus întărind neputinţa firii şi proptind putreziciunea ei şi uşurînd-o în oarecare chip ca să se ridice de la pămînt prin dragostea de Dumnezeu şi prin nădejdea bunătăţilor celor gătite ei". -Filoc IV, p. 272.
      

1399. -a). "Biserica aşa s-a obişnuit astfel, a îngropa pe frutele cel ce s-a sfirşit în credinţă, adică pe cel ce este arhiereu sau preot. Mîinile preoţilor îl aşează ca cel ce este cu totul sfinţit, îl îmbracă cu haine curate ale chipului său, spălîndu-i mai întîi Impui numai cu buretele, cu apă cniciş, în chipul sfînlului botez, la funte, la buze, la ochi, la piept, la genunchi şi la mîini. Deci, încingîndu-l pe deasupra îl îmbracă cu odăjdiile cele arhiereşti sau cu cele preoţeşti şi-l încalţă cu încălţăminte nouă, şi-i dă în mîini Sf.Evanghelie care se cileşte atunci mai înainte cînd moare sau şi după moarte, dacă va avea vreme ca cel ce a vieţuit după Evanghelie, se mai cileşte şi întm curăţia şi sfinţirea lui din prea dumnezeieştile cuvinte... La monahi se citeşte psaltirea... Deci îl ridică şi îl aduc în Biserică cu făclii închipuind acea dumnezeiască şi neîncetată lumină. Iar dacă cel ce s-a sfîrşit este monah, după ce îl şterg cu buretele cniciş îl îmbracă cu hainele chipului său şi pe deasupra se acoperă şi şe coase mantia care este ca un monnînt, făcînd pe deasupra cmci pcnlm Hristos, cămia is-a răstignit". -Sf. Simcon 'Ies. 6. 361.

1400. -"Se pune pe pieptul răposatului icoana lui Hristos, aceluia pe care l-a iubit şi zicînd preotul rugăciunea îl ridică pe el şi-l duc la dumnezeiasca Biserică cu sfeşnice. Asemenea se face şi la mireni. Pe aceştia îi îmbracă cu haine curate, de cele obişnuite iar pe deasupra lor pun sfînta pînză (un acoperămînt obştesc al Bisericii special făcut) pentru că e credincios şi sfînt şi se află sub acoperămîntul lui Hristos. Deasupra lui se pune icoana pentru credinţa care e întru Hristos şi cum că Lui şi-a încredinţat sufletul. Astfel, zicîndu-se rugăciunea se ridică şi se duce cu sfeşnicele la dumnezeiasca Biserică". -Sf. Sim. Tes. VI, 362.

CXLVI.

MÎNĂSTIRILE

1401. -în primele secole casele particulare au servit de
mînăstiri cu obşte, formate din cîteva persoane, mai ales femei (Sf.
Ciprian, Către fecioare). Cuviosul Pahomie ( + 348) a format prima
comunitate cu pustnici tineri din Tebsida Egiptului punînd
temelia organizaţiei mîiiăstireşti (Regulile Cuv. Pahomie). Cît timp
mînăstirile nu s-au manifestat în societate, ele au fost cu totul
independente, dar după ce mînăstirile şi monahii din ele s-au
amestecat în treburile sociale bisericeşti şi pe unele locuri făcînd
abuz, ele au fost supuse de sinodul IV ecumenic (451) episcopilor
eparhioţi, cum era şi este firesc. Organizarea primitivă a
monahismului a fost în spiritul comunităţii creştine apostolice (F.
Ap. 4,32-37). Pe măsură ce s-a manifestat şi se manifestă şi acum în
afară abuziv a pierdut şi pierd acest suflet din pricina lipsei de
organizare şi mai precis a lipsei de duhovnicie a proestoşilor.
Cum vor fi duhovnicii într-o mînăstire aşa sînt şi călugării. Deci ei

VOr răspunde înaintea Domnului (Iezechiel 33 şi 34; Miheia 3, 5-12; Matei 5, 13-16; 25,1-39; F. Ap. 20,17-38; I Cor. 6,5-16; V. Catehizarea).

1402. 
      -"Reînnoind şi acest sfînt canon (IV ec. 24) hotărîm ca mînăstirile odată sfinţite cu învoirea episcopului să rămînă pentm totdeauna mînăstiri şi averile care le aparţin să se păstreze pentm mînăstiri şi nicidecum nu mai pot deveni locaşuri lumeşti sau să se arendeze oamenilor lumeşti. Dacă s-a făcut aceasta pînă acum, hotărîm că este cu lotul fără tărie. Iar cei ce s-ar încumeta în viilor să mai facă aceasta, să se supună epitimiilor canonice". -VI, 49.
      
1403. 
      -"Hotărîm ca de acum înainte să nu se mai facă mînăstire dublă deoarece aceasta este multora spre sminteală, atît pentm monahi cît şi pentm mireni. Iar dacă oarecari, împreună cu rudeniile lor se hotărăsc a se retrage (din lume) şi să urmeze vieţii monahiceşti, bărbaţii trebuie să meargă la mînăstire bărbătească, iar femeile să intre în mînăstire femeiuşcă, fiindcă aşa este bine plăcut lui Dumnezeu, Iar cele ce au fost duble pînă acum, să rămînă în fiinţă potrivit canoanelor sfiitului nostru Părinte Vasile şi potrivit aşezămintelor lui, să se rinduiască astfel: Să nu mai vieţuiască într-o mînăstire monahi şi monahii, căci prin împreună vieţuire se pricinuieşte desfrinarea (Vii ec. 18). Monahul să nu poată vorbi liber cu monahia sau monahia să vorbească în particular cu monahul (să se întîlnească în gospodărie); nici monahul să nu (doarmă în mînăstire femeiască; nici monahia să nu mănînce împreună cu monahul (VII, 22). Iar cînd se aduc lucruri necesare pentru trai de la mînăstirea bărbătească la mînăstirea femeiască, egumenită mînăstirii femeieşti împreună cu alte monahii să le primească afară de poartă. Iar dacă s-ar întîmplă că vreun monah vrea să o vadă pe o nuienie a sa, să vorbească cu aceea prin puţine şi scwie cuvinte în prezenţa egumeniţei şi repede să plece de la dînsa". -Vii ec. 20.
      

CXLVII.

MOŞTENIREA PĂRINTEASCĂ 1404. -"Părintele care nu-şi iubeşte feciorii săi deopotrivă, ci pe unul îl blestemă şi pe celălalt îl binecuvintează; pe unul îl iubeşte şi pe altul îl urăşte şi averea lui nu o împarte deopotrivă la toţi, acela ca un ucigător de fii să nu se împărtăşească cu Sfintele Taine, ci încă să se afurisească, adică să se lepede de la Sf. Biserică pînă cînd se va îndrepta". -Molitfelnic (V. Averea, Datoria).

CXLVIII.

MUNCA

1405. -Potrivit cu dumnezeiescul decret (Fac. 2, 15; 3, 19) munca cu braţele şi cu creierul este o datorie morală, fiindcă prin ea omul este chemat să colaboreze cu Dumnezeu, făcîndu-1 şi pe el creator; cu deosebire că Dumnezeu creuză din nimic, iar omul din cele de Dumnezeu create (Sirah 7, 16; Matei 21, 40-41; I Cor. 3, 9). Omul născut şi crescut în materie, munca îl face părtaş la opera Iui Dumnezeu, îl împărtăşeşte de mult feluriţii preoţie universală, căci orice om: bucătar, grădinar, cioban, agricultor, arhitect, medic, slujitor, administrator, ş.a., toţi sînt nişte preoţi ai materiei, care colaborează cu Dumnezeu prin materie, este o mult felurită preoţie în fruntea căreia stă preoţia harică ai cărei slujitori sînt ca o punte de legătură între preoţiile naturale şi Dumnezeu. De aceea, orice om are datoria să muncească. Cel ce îşi petrece timpul în slujba Domnului, va trăi din ea (Matei 10, 10; I Cor. 9, 14; F. Ap. 20, 35) însă în timpul liber să lucreze cu mîinile (Prov. 12, 11; 14, 24; 21, 5; 28, 19; Iacob 5, 7; I 'Fim. 4, 10). "Cel CC nu vrea să lucreze, nici Să IXU mănînce" (II 'Fim. 3. 8-12; I 'Ies. 2, 9; 4. 11; 5, 12; Prov. 6, 6-7; 12, 11; 13, 14; 14, 24; 28, 19; Eelcs. 5, 14).

CXLIX. MUSTRAREA 1406. -Mustrarea sinceră, izvorîtă din iubirea aproapelui este o îndemnare cu imputare pentru anumite greşeli sau păcate, făcută cu scopul de îndreptare. Ea se face prin cuvinte, gesturi şi fapte. Proorocii, apostolii şi păstorii Bisericii, fiind obligaţi de legea Domnului, după exemplul lui Iisus au sfătuit, au îndemnat şi mustrat în diferite feluri pe cei neştiutori, nelegiuiţi, rătăciţi sau învechiţi în rele, ca să Ie deştepte conştiinţa spre a se îndrepta şi pocăi (Ier. I, 4-19; Iez. 3,17-27; Matei 23,1-25; Prov. 8, 8).

1407. -Cine mustră este dator să verifice bine dacă el spune
adevărul (F. Ap. 13, 8-12) şi dacă cel mustrat este în stare să se
îndrepte atunci sau în viitor (II Regi 12, 1-14); "Pe cei ce păcătuiesc
mustră-i înaintea tuturor ca şi ceilalţi să se teamă" (I Tim. 5, 20; Gal. 2,
11-13). "Mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blîndeţeaşi înţelegerea" (II
Tim. 4, 2; Tit 1, 13; 2, 15; I Tes. 5, 14; Prov. 23, 13-14). Mustrarea trebuie să
fie măsurată, ca să nu ducă la un rău şi mai mare. "După întîia şi a
doua mustrare îndepărtează-te de cel răzvrătit, căci unul ca acesta
este pierdut şi se osîndeşte singur" (Tit. 3,10-11).