Ieromonah Nicodim Saehelctoe
- 1493. în lucrarea " Calendarul şi pascalia veche şi nouă"publicată în anul 1936 se a Hă
Yüklə 4,41 Mb.
|
1485 - 1493. în lucrarea " Calendarul şi pascalia veche şi nouă"publicată în anul 1936 se a Hă 8 tabele care cuprind toate elementele calendaristice şi pascale vechi şi noi, pentru mii de ani. Citirea atentă a notelor de la fiecare tabelă şi operaţia a cîtorva exemple sînt suficiente pentru folosirea lor, atît pentru anii în curs cît şi pentru verificarea datelor istorice din trecutul erei creştine, cît şi pentru cunoaşterea lor pentru viitor, atît al vechiului cît şi al noului calendar şi pascalii. CLXYII. PĂCATUL 1494. -Păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu cu ştiinţa şi voinţa. Această călcare îşi are rădăcina în puterea liberei noastre voinţe şi în firea noastră slăbită şi robită. a). De păcatul strămoşesc al lui Adam în rai (Fac. 3, 10-14; Rom. 15,12; I Tim. 2,14). b). într-o oarecare măsură de moştenirea ereditară a păcatelor cultivate de strămoşii apropiaţi: "Pregătiţi moartea fiilor din pricina nelegiuirii părinţilor lor" (Isaia 14,21; Fac. 6,1 -5; Exod. 20,5; 34,7; Lev. 20,5; Num. 14,18; III Regi 21.29; Is. 65,7; Ier. 32,18; F. Ap. 8,22). c). De păcatele noastre personale. Altfel noi scăpăm de păcatul strămoşesc numai prin taina Sfîntului Botez. Urmările păcatelor ereditare aduc o slăbire a naturii şi numai o aplecare spre păcat, dar aceste urmări nu ne face de-a gata păcătoşi (Ier. 31, 29-31) ci, devenim cu adevărat păcătoşi, numai după ce facem fapta păcatului cu ştiinţa şi cu voinţa. Păcatul se transformă în viciu numai dacă este repetat cu plăcere şi perseverenţă îndelungată (Luca 11, 52; Malei 23,1-30; Rom. 6. 1-23; 7, 5-25). 1495. -Păcatul personal are o zămislire internă care se plămădeşte în fiinţa noastră de care nimeni nu este scutit, numit şi păcat venal care se iartă prin rugăciunea zilnică (I Ioan 1,8). El se naşte: a). Prin poftele inimii noastre dezordonate şi se manifestă ca o acţiune indefinită întru neştiinţă ca răspuns la plăcerea necesităţilor noastre organice sau a lucrurilor înconjurătoare sau a oamenilor cu care venim în contact, la care se adaugă şi îndemnurile tăinuite ale diavolului. "Inima este foarte înşelătoare şi nespus de rea: Cine poate s-o Clllioască?" (Iz. 6, 9-11; Maici 13, 14-15; F. Ap. 7,51; Rom. 11,8; Maici 13, 19; Marcu 1,9, 13; I Ioan 1,7-10). b). Poftele inimii se adresează minţii adică conştiinţei care le judecă, le apreciază în conformitate cu legile morale de care omul se călăuzeşte şi astfel hotărăşte în ce măsuri trebuiesc satisfăcute şi în ce măsură, nu. Dacă mintea este limitată şi îndestulată cu poruncile lui Dumnezeu, aliate în fiinţa naturii omeneşti, în lucrurile înconjurătoare în viaţa aproapelui şi în descoperirea Scripturii ea va putea uşor să aleagă binele de rău şi va permite inimii numai ceea ce este legal şi bun, potrivit cu situaţia, locul, timpul şi urmările apropiate şi îndepărtate. Dacă raţiunea sau conştiinţa este întunecată şi robită de alte patimi vechi, în care şi-a găsit plăcerea de nenumărate ori, ea va asculta şi acum de dulcegăriile poftelor ca de o lege a păcatului depozitat în adîncul inimii, care constă în: "gîndurile cele rele, preacurviile, cuiviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele ruşinoase, hula, trufia, răutatea" (Marcu 7, 21-22; Fac. 6, 5; Maici 15, 19; Apoc. 18, 5-6). 1496. -Păcatele se exteriorizează prin cuvinte, gesturi şi mai ales prin fapte care desăvîrşesc toate lucrările sufleteşti şi trupeşti, transfonnîudu-se pentru făptaş într-o haină morală nevăzută, care îl va împodobi pentru veşnicie înaintea judecăţii lui Dumnezeu (Rom. 2, 11-16; Matei 7,21; Iacob 1,21-22; II Petru 1,5-S; Maici 25,3145; Ioan 8,7). Î497. -a). Păcatul se desăvîrşeşte numai prin exteriorizare şi prin întruparea lui în lumea materială obiectivă îndreptîndu-se contra lui Dumnezeu adevărul suprem şi legal care este Stăpînul şi Creatorul a toate, numite şi păcate împotriva Duhului Sfînt cum sînt: tăgăduirea adevărului evident, necredinţa în Dumnezeu, hula celor sfinte, practicarea superstiţiilor, a spiritismului, a vrăjitoriei, etc. (I Regi 2,25; Ps. 36, 20; 49, 20, 2; Is. 59, 2; Matei 12, 24-32; Marcu 3. 29-30: Luca 12. 10).
1500. -d). Păcate contra naturii, adică păcate care duşmănesc în natura creată pînă la distrugerea ei, atît a celui ce le face cît şi a vieţii aproapelui cu care se asociază, încît natura însăşi se revoltă şi strigă către Dumnezeu. De aceea, ele se mai numesc şi păcate strigătoare Ia cer, cum sînt: Ucidefea (Fac. 4, 10; Apoc. 6, 10; 12, 17; Luca 11.51). Sodomia (Fac. 18, 20; Ixv. 18, 22; 20, 13; Jud. 19, 22; Rom. 1, 26, 27). Asuprirea văduvelor şi a celor neputincioşi (Ex. 37,9; 22,21,24; îs. 1, ■ 17; 5,8; Ier. 7,5; Luca 18 5-8). Oprirea plăţii lucrătorilor (Deut. 24, 15; Ier. 22, 13; Iacob 5, 4; Lev.19, 14; Marcu 10,19). Necinstirea părinţilor (Ex. 20, 12; 23,26; Lev. 19, 3; Deut. 21, 18-20; Rom. 1, 30). 1501. -"Clericii care au făcut păcate de moarte (Ap. 5,25) se vor scoate din treapta lor de clerici dar nu se vor opri de la împărtăşirea cu laicii, căci nu vei pedepsi de două ori pentm acelaşi păcat". -Sf. Vasile 32 (V. Gîndurile, Canonisirea). 1502. -"Cunoaşterea legilor şi a canoanelor spre a putea să iconomisim şi să vindecăm viaţa celor ce au păcătuit este cea mai mare datorie a noastră pentm cinstirea unei sărbători aşa de mari a Paştilor. De aceea, cînd această sărbătoare universală a creaţiunii revine periodic în fiecare an, nouă ni se oferă prilejul casă ridicăm pe omul cel căzut (prin păcat şi ridicat prin pocăinţă) noi trebuie să aducem lui Dumnezeu, nu numai pe cei ce se nasc din nou prin botez, ci şi pe cei ce au căzut în păcate şi se pocăiesc cu sinceritate, îritărindu-i şi îndcpărtîndu-i de la rău (Evrei 9, 14). A face toate bune, nu este tocmai uşor, după cele zise de proorocul cum că trebuie a vorbi cu judecată, ca cel ce aude să nu se mai clintească în veac, pentm ca în pomenirea veşnică să fie dreptul" (Ps. 111,5-6). "După cum scopul medicinii este de a vindeca pe cel bolnav prin tot felul de doctorii şi mijloace, ţinînd seama de felul bolii şi al bolnavilor, tot aşa trebuie să se procedeze pentm vindecarea bolilor sufleteşti; clubzuind şi folosind toate lucrurile, potrivii cu situaţia păcătosului şi cu felul păcatului, procedînd cu mare băgare de seamă pentm a atinge scopul urmărit". "In aprecierea sufletească întotdeauna trebuie să avem în vedere 3 laturi sufleteşti: raţiunea, pofta şi activitatea voinţei. Acestea sînt rădăcinile Utturor activităţilor omeneşti atît al celor ce trăiesc şi lucrează după legea Domnului cît şi al celor ce se dedau la păcate. Astfel, doctond trebuie să aplice tratamentul potrivit cu boala, numai după ce a cercetat cu grijă ca să afle mai înlîi care este rădăcina din care a izvorît păcatul, pentm ca nu cîndva aplicarea doctoriei să fie nepotrivită, aşa cum fac unii medici neîndemînatici care prin reţetele lor aplică doctoria la partea sănătoasă, iar pe cea bolnavă n-o lecuiesc, fiindcă n-o cunosc. Cîteodată boala provine din caifza căldurii prea mari, dacă doctond dă leacuri care măresc căldura, primejdia bolii va f şi mai mare, pe cînd aceste leacuri sînt bune numai penlni cei rătăciţi. Deci, după cum în medicină cunoaşterea (diagnosticului) este partea esenţială, lot aşa şi-n duhovnicie este necesară cunoaşterea realităţilor păcatului, precum şi mijloacele de vindecare a sufletului mergîndpînă la izvond răutăţii. Acestea sînt de trei feluri cum am vorbit". "Pentm a ne lumina mintea, noi trebuie să ne inspirăm din evlavia gîndului omenesc (I Cor. 2,15-16), ca să apreciem pe cel păcătos dacă el mai înlîi crede corect în Dumnezeu, daqi el poate face deosebire corectă între bine şi rău, dacă el ştie să aprecieze oamenii, dacă el are pricepere să deosebească între felul de a fi a lucrurilor care trebuiesc folosite. De asemenea, se va observa în ce măsură el păcătuieşte faţă de Dumnezeu, faţă de binele legal şi adevărat, faţă de legăturile lui cu lucrurile înconjurătoare, dacă nu cumva el ia întunericul drept lumină, precum zice Scriptura". (Is. 5,20). "Cu privire la poftele, sentimentele, dacă el se călăuzeşte de îndemnurile virtuţilor, dacă îşi îndreaptă plăcerile spre binele legal, dacă el cu adevărat iubeşte virtutea izvorită de legile naturale şi din cele revelate. Păcatele sentimentalismului orb sînt slava cea deşartă, aprecierea exagerată a lucrurilor înconjurătoare, plăcerile şi toate nimicurile lumii trecătoare". "Activitatea voinţii este bună cînd ea se călăuzeşte după legile vimiţilor, ea urăşte răul după ce luptă contră poftelor josnice, întăreşte şi îmbărbătează sufletul ca să nu se teamă de greutăţile vieţii şi să rămînă statomic pînă la sînge, împoliivindu-se păcatului nu se teme de primejdiile suferinţelor şi ale morţii, se îndepărtează de la îndulcirile poftelor care înşeală pe mulţi, duce la lupta cea bună pentm credinţă şi fapte bune (II Tim. 4,6-8). Păcatele voinţei sînt de toţi cunoscute: invidia, uriciunea, defăimarea, gîlceavă, pomenirea de rău şi toate cele ce duc la crimă". "Raţiunea cea vătămată înstrăinîndu-se de menirea ei, dacă nu se foloseşte bine de armele sale, ea întoarce sabia şi zestrea ei dată de Dumnezeu spre bine asupra ei însăşi şi foloseşte lotul în rău spre pierzarea tuturor celor ce le foloseşte rău". -Sf. Grigore de Nissa ].
1507. -"Dintre accidentele lucnirilor pomenite unele sînt ale lucnirilor din suflet, altele ale celor din tmp, iar altele ale celor din junii tnipului. Ale celor din suflet sînt de pildă cunoştinţa şi neştiinţa, uitarea şi amintirea, iubirea şi ura, frica şi curajul, întristarea şi bucuria şi celelalte. Ale celor din tmp sînt de pildă plăcerea şi durerea, simţirea şi împietrirea, sănătatea şi boala, viaţa şi moartea şi cele asemenea. Iar ale celor din junii tnipului, de pildă bogăţia de pntnci şi lipsa de pninci, belşugul şi sărăcia, slava şi lipsa de slavă şi celelalte. Dintre acestea, unele se socotesc de oameni, bune, iar altele, rele. Dar nici una nu este rea în sine, ci după întrebuinţare toate sînt sau rele sau bune". -Filoc. II, p. 71,76. 1508. -"Cunoştinţa este bună prin fire; asemenea şi sănătatea. Iar cele dimpotrivă i-au folosit pe mulţi, mai mult decît acestea. Căci celor netrebnici cunoştinţa nu este spre bine deşi prin fire ea este bună. De asemenea, nici sănătatea, nici bogăţia, nici bucuria, căci nu le întrebuinţează cu folos. Prin unnare, acestora le sînt de folos cele dimpotrivă (adică lipsa lor). Aşadar, nici acelea (lipsuri) nu sînt rele în ele însele, deşi par că sînt rele". -Filoc. li, p. 71,77.
CLXVIII. PĂRINTE 1515. -Părinte sau tată se numeşte în sens absolut numai Dumnezeu, fiindcă EI a creat tot şi astfel, din iubire şi bunătate a făcut pe om cu suflet viu, adică nemuritor (Fac. 2,7) şi-i poartă de grijă prin pronia Sa (Matei 6, 19-34). Adam şi urmaşii săi pînă la sfîrşitul lumii au moştenit*puterea naturală de a fi părinţi pentm copiii lor (Fap. 17,26). însă pe lîngă moştenirea naturală de a fi tată, Dumnezeu a rînduit prin pronia previziunii Sale pe patriarhi, prooroci (IV Regi 6, 21) apostoli şi toţi urmaşii lor arhierei, preoţi şi slujitori ai Bisericii, să Ie fie părinţi duhovniceşti pentru că ei nasc prin sfintele taine, pe toţi cei ce fac parte din Biserică (I Cor. 5, 15) şi-i providenţiază prin învăţăturile evangheliei, hrănindu-i ca să devină bărbaţi desăvîrşiţi întru împlinirea vîrstei lui Hristos (I Petru 2, 1-2) pentru ca toţi să primească Duhul Fiului Său, care strigă: "Ava-Părinte". (Gal. 4,6).
-Filoc. IV, p. 214, 43. 1520. -"Dar ţie, celui ce eşti în ascultarea Părintelui, să nu-ţi scape nebăgat în seamă viclenia vrăjmaşilor şi a potrivnicilor. Nu uita nici "jVţ de făgăduinţa ce ai dat-o lui Dumnezeu. Să nu te laşi biruit de ocări, *' să nu te înfricoşezi de mustrări, de batjocuri şi de luări în ris, să nu te supui gîndurilor rele care umflă lucrurile, să nu fugi de asprimea părintească şi să necinsteşti jugul blînd al smereniei, prin îndrăzneala plăcerii de sine şi a încăpăţînaţii. Ci, punîndu-ţi la inimă cuvîntul Domnului, că: "Cel ce va răbda pînă la sfirşit, acela se va mîntui", poartă cu răbdare lupta ce-ţi este dală ţie, privind pe Iisus căpetenia, credinţei noastre". -Filoc. IV, p. 215,45. CLXIX. PENTICOSTALIŞTII 1521. -Pentieostaliştii, sau tremurătorii, sau spiriţii se mai intitulează şi Biserica lui Dumnezeu apostolică penticostală. Ei s-au ivit în America în 1900. Se cred inspiraţi de Duhul Slînt, ca apostolii la Rusalii şi se prefac că vorbesc în limbi (glosolulie). Numai cei ce vorbesc în limbi şi sînt cuprinşi de cutremurul Duhului Slînt, zic ei, poate boteza şi învăţa. a). Doctrina despre Sfînta Treime nu este grav alterată; b). Sfintul Duh purcede şi de Ia Fiul; c). N-ău biserici, nici Sfinte Taine, nu folosesc botezul cu apă, ci numai pe cel în duh; d). Hristos va întemeia mileniul numai cu ei. Cei convertiţi se primesc prin botez după chibzuiala episcopului. CLXX. PICTURA
CLXXI. POLIGAMIE 1524. -Se numeşte poligamie cusătoria cu mai multe femei deodată, aşa cum se obişnuia în Vechiul Testament şi mai fac şi astăzi unii mahomedani. Casa unde bărbatul îşi ţinea femeile, se numea harem. Biserica creştină niciodată nu a îngăduit poligamia, ci numai monogamia, adică căsătoria cu o singură femeie căci aşa este demn şi pentru bărbat şi pentru femeie, precum şi pentm buna creştere a copiilor şi a armoniei sociale (S. At VI, p. 160).
CLXXII. POLITICA 1527. -Politica este îndeletnicirea cu treburile cetăţeneşti, pentru bunul mers ul vieţii sociale. Preoţia este îndeletnicirea cu treburile duhovniceşti, pentru îndrumarea credincioşilor spre faptele vieţii veşnice. Preoţii sînt ziditorii templului lui Hristos (Efes. 4,11-16) şi sînt oamenii duhovniceşti care pot judeca totul iar pe ei nu-i poate judeca nimeni, dacă trăiesc în adîncime viaţa în Hristos (I Cor. 2,15). De aceea ei se pot ocupa cu treburi administrative şi gospodăreşti, numai pentru treburile bisericeşti, conform cu canoanele şi legile Bisericii. Politica este bună însă numai pentru mireni, dar nu şi pentru clerici. Preoţii care se amestecă şi preţuiesc treburile politice mai mult decît cele ale Bisericii, fac o mare greşeală, mai ales cînd aduc sminteală aproapelui, prin faptele lor (V. Afaceri lumeşti). Yüklə 4,41 Mb. Dostları ilə paylaş:
|