Ieromonah Nicodim Saehelctoe

CLXXIX. PREOŢIA

1632. -Preotul este părinte (IV Regi 2,12; 6,21; 13,14) şi se deosebeşte
de orice dascăl lumesc, fiindcă el naşte fiii duhovniceşti întru Hristos
prin Evanghelie (I Cor. 4, 15)... "Cunoaşte fiule pe adevărata ta mamă,
Biserica şi iubeşte-o, cinsteşte şi pe cel ce după Dumnezeu este tatăl
tău, căci dacă despre părinţii tmpeşli se spune: Cinsteşte pe tatăl tău
şi pe mama ta ca să-ţi fie ţie bine (Ex. 20,12). Şi cine vorbeşte de rău pe
mamă, cu moarte să moară (Ex. 21, 16), cu atît mai mult va îndemna
cuvîntul să cinstiţi şi să iubiţi pe părinţii cei duhovniceşti ca pe nişte
binefăcători şi mijlocitori către Dumnezeu. Pe cei care "v-au născut a
doua oară din apă" (loan 3, 5; F. Ap. 8. 5), pe cei care v-au dat Duhul
Sfînt, pe cei care v-au hrănit cu laptele cuvîntului (I Cor. 3, 2), pe cei
care v-au crescut cu ştiinţă, pe cei care v-au întărit cu poveţe, pe cei
care v-au hrănit cu tnipul Domnului şi cu scumpul Lui sînge, pe cei
care v-au curăţit de păcate (Matei 6, 19) şi v-au împărtăşit cu Sf.
Euharistie şi v-au făcut părtaşi şi împreună moştenitori ai făgăduinţei
lui Dumnezeu (Efcs. 3, 6) pe aceştia cinsleşte-i cu tot respectul, căci ei
au luat de la Dumnezeu putere (Matei 25, 41) asupra vieţii şi asupra
morţii pentru a judeca pe cei păcătoşi şi a-i osîndi la moartea veşnică şi a izbăvi de păcate pe cei ce se pocăiesc şi a-i face vii". -Const. Apost. II, 35 (V. Părinte).

CLXXX. PRIETENIA

1633. -Prietenia este simţul reciprocităţii şi al apropierii între
oameni, care au idei şi fapte asemănătoare. Ea se desăvîrşeşte în
bună şi rea. Oamenii fără căpătîi, jefuitorii, hoţii, sînt prieteni
între ei potrivit cu scopurile nelegiuite pe care le urmăresc.
Adevărata prietenie bună se face numai pe temeiul legii morale, a
dreptăţii şi a sfinţeniei, care fac pe prieteni să fie sinceri, buni,
drepţi şi gata de jertfă pentru idealul cerut de legile lui Dumnezeu.
"Prietenul credincios este acoperămînt tare şi cel ce l-a găsit a aflat o
comoară. Cu prietenul credincios nimic nu se poate asemăna şi nu
este măsură bunătăţii lui. El este leacul vieţii şi cei ce se tem de
Domnul îşi vor ţine bine prieteşugul lor, căci ţin la aproapele ca la ei
înşişi". -Sirah 6, 14-17.

CLXXXI. PROTIA

1634. 
      -Protia este întîietatea de care se bucură un cleric faţă de semenii săi în ierarhia slujbelor. Ea se întemeiază canonic şi indiscutabil pe treptele de arhiereu, preot şi diacon. însă protia discutabilă este cea a clericilor de pe aceeaşi treaptă. Clericii lipsiţi de evlavie şi înţelegere care se iau pe sine de exemplu prin cultul personalităţii, alimentată de linguşitori şi nu pe Hristos, în decursul istoriei, au dat prilej de mari tulburări în biserică. Cultul amorului propriu, a dus la schisme şi erezii regretabile, fărîmiţînd unitatea bisericii şi răstignind iarăşi pe Hristos, în numele căruia zic că slujesc ca şi Iuda sau ca Simon vrăjitorul (F. Ap. 8, 15-25; Ioan 13, 15; Matei 11,29; Filip 2,5). Boieria, traiul bun, luxul şi revărsarea orgolioasă în afară fac pe clerici să devină altceva decît ce spune lumii că sînt (Matei 23).
      
1635. 
      -în cadrul organizaţiei colective, chiar de Ia început se pare că s-a dat protie acelui episcop, care era în oraşul principal sau capitulă, după cum se observă şi Ia sinodul apostolic care a avut pe Iacob ruda Domnului şi care nu era din cei 12 apostoli (F. Ap. 15,13; 1,19, 219). însăşi pastorala lor este făcută în nume colectiv al apostolilor şi prezbiterilor (F. Ap. 15,1-22). în şedinţele sinodale ale apostolilor şi ale urmaşilor din primele secole, preşedintele avea întîietate de onoare conform cu Matei 23. 18-12, luca 9. 4649 Se pare că s-a dat cam întotdeauna protia episcopului capitalei, ca cel ce cunoştea mai bine treburile obşteşti, era mai cult şi astfel, putea conduce dezbaterile mai bine. De aici întîietatea de onoare care a fost pricină de regretabile neînţelegeri. Sinodul II ecumenic 3X1 "stabiliră patriarhalele şi diviziunile provinciilor aşa ca nici-un episcop nu putea să nu facă nimic pe viitor în eparhia altora" (Socratc Ist. Bis. V. 8; Sozomen Ist. Bis. VII, 9, 12; Evagrie Ist. Bis. I, 2-5).
      

1634. 
      -"Deoarece este obicei şi tradiţie veche, ca episcopul din Elia (Ierusalim) să se bucure de cinste, să aibă treapta cinstei, păzindu-se cele cuvenite mitropoliei". -I ec. 7.
      
1635. 
      -"Episcopii diecezelor să nu se amestece în Bisericile învecinate şi nici să le tulbure, ci potrivit canoanelor, episcopul Alexandriei să administreze numai pe cele din Egipt; episcopii din Orient să cînnuiască numai Orientul, respectînd prerogativele Bisericii din Antiohia, potrivit canoanelor de la Niceea; episcopii diecezelor din Asia să cînnuiască numai Bisericile din Asia; cei din Pont pe cele din Pont; iar cei din Tracia să le cînnuiască numai pe cele din Tracia. Dacă nu sînt chemaţi, episcopii să nu treacă peste hotarele diecezei lor penlni hirotonie, sau alte treburi bisericeşti. Respeclîndu-se canonul cel statornicit mai înainte privitor la dieceze, este însă lucni lămurit în fiecare eparhie, treburile ei le orinduieşte sinodul, potrivit cu cele hotărite de la Niceea. Cît despre Bisericile lui Dumnezeu care sînt la popoarele barbare, ele să fie cîrmiule potrivit cu obiceiul pe care l-au ţinut Părinţii". -(Sard. n, 12). II ec. 2.
      
1636. 
      -Cum Roma fusese prima capitală a imperiului se dădea protia de onoare şi episcopului din ea. Pe vremea sinodului ecumenic 381, fiind capitala mutată în răsărit, se precizează: "Dar episcopul Constantinopolului să aibă întîietate de onoare după episcopul Romei, pentm că este Roma nouă". -II ec. 3.
      

1639. -"Lucni nou şi potrivnic orinduielilor bisericeşti şi
canoanelor Sfinţilor Apostoli şi care primejduieşte libertatea tuturor,
ne-a vestit prea iubitond de Dumnezeu episcop Nighin şi ceilalţi prea
iubitori de Dumnezeu episcopi care sînt cu el în provincia Cipndui:
Zenon şi Evagrie. Deoarece pentm că patimile obşteşti au nevoie de o
vindecare cu atît mai mare cu cît aduc vătămare mai mare şi mai ales întrucît ne-a fost obiceiul vechi, ca episcopul cetăţii Antichienilor să facă hirotoniile în Cipm, după cum au arătat bărbaţii drept credincioşi, cei ce au făcut parte din Sfîntul Sinod -prin scrisorile şi graiurile lor, unnează ca cei puşi în fmntea sfintelor Biserici din Cipm vor fi neîncălcaţi şi nesupăraţi, potrivit canoanelor cuvioşilor părinţi şi obiceiului vechi, făcîndu-se prin ei hirotoniile drept credincioşilor episcopi. Lucrul acesta se va păzi şi la celelalte dieceze şi provincii de pretutindenea, astfel încît nimeni dintre prea iubitorii de Dumnezeu episcopi să nu ia altă eparhie care n-a fost mai dinainte şi de la început sub el sau sub cel dinaintea lui; şi chiar dacă a luat cineva şi şi-a însuşit-o cu sila, să o dea înapoi ca nu cumva să se calce canoanele părinţilor şi nici sub înfăţişarea de lucrare sfinţită să se strecoare mîndria stăpînirii lumeşti, nici să nu uităm şi să pierdem cît puţin libertatea pe care ne-a dăndt-o Domnul nostm Iisus Hristos Izbăvitond Uiftiror oamenilor prin sîngele Său. A socotit deci Sfîntul Sinod ecumenic ca să se păstreze curate şi neatinse în fiecare provincie drepturile avute de la început şi mai dinainte după obiceiul în fiinţă din vechime, fiecare mitropolit avînd voie a primi spre întărirea sa, copie din cele hotărite. Iar dacă cineva ar aduce o hotărire potrivnică celor acum statornicite, întreg sfîntul şi ecumenicul Sinod a socotit ca aceasta să rămînă fără tărie". -III ec. 8.

1640. -"Unnînd întm toate hotăririle sfinţilor părinţi şi recunoscînd canonul citit acum, al celor 150 prea iubitori de Dumnezeu episcopi, ce s-au adunat în împărăteasca cetate a Constantinopolului sau Roma Nouă, în vremea piosului întru amintire Teodosie cel Mare, hotărîm şi noi, votînd aceleaşi lucniri cu privire la prerogativele prea sfintei Biserici din Constantinopol sau Roma Nouă. Căci părinţii au dat întîietatea cuvenită tronului Romei cei mai bătrîne, fiindcă această cetate a fost capitala imperiului. Şi tot pentru acelaşi motiv, cei 150 de prea iubitori de Dumnezeu Părinţi au dat aceeaşi întîietate prea sfinţitului tron al Romei Nouă, socotind cu drept cuvînt că cetatea care s-a învrednicit să aibă împărat şi senat, să capete aceeaşi întîietate ca şi împărăteasca cetate mai veche Roma, iar în treburile bisericeşti să se mărească, fiind a doua după aceea, însă prea sfinţitul tron al prea sfintei Biserici din Constantinopol, despre care am pomenit mai sus, va hirotoni numai pe mitropoliţii din diecezele: Pont, Asia şi Tracia precum şi pe episcopii din ţările barbare ale diecezelor amintite mai înainte. Adică, fiecare mitropolit din diecezele de mai sus să hirotonisească pe episcopii eparhiei, împreună cu episcopii respectivi, după cum poruncesc dumnezeieştile canoane, iar mitropoliţii diecezelor de mai sus, precum am spus, să fie hirotoniţi de către arhiepiscopul din Constantinopol, după ce potrivit obiceiului s-a făcut alegerea într-un glas şi s-a adus la cunoştinţă lui". -IV ec. 28.

1641. -întrucît în Ierusalim predicase Iisus şi apostolii, episcopul
din el trebuie să aibă întîietate, căci în decursul timpului, Ierusalimul
a rămas la urmă din pricina neînsemnătătii politice şi astfel sinodul
VI precizează: "Innoind cele legiferate de cei 150 sfinţi părinţi
adunaţi în această de Dumnezeu păzită cetate împărătească (381) şi
de 630 întruniţi la Calcedon (451), hotărîm ca scaunul
Constantinopolului să aibă cinstea identică cu tronul Romei vechi şi
să înalţe la egalitate în afacerile bisericeşti, fiind al doilea după
acela, apoi să se numere scaunul cetăţii Alexandria, apoi cel al
Antiohiei şi la urmă cel al Iemsalimului". -VI ec. 36.

1642. -"Pentm episcopii refugiaţi se orînduieşte ca episcopul
hirotonisit canonic, care s-a refugiat din cauza năvălirilor barbare,
poate hirotonisi clerici şi din refitgiu, pentm eparhia sa încă
văduvită". "...Deci, am hotărit că mai presus de orice motiv, aceşti
episcopi să hirotonisească canonic şi să li se recunoască îniîietatea,
potrivit cu drepturile lor eparhiale şi tot ceea ce ei hotărăsc să fle bune
şi legale, fără a li se împiedica dreptul de cîrmuire". -vi ec. 37.

1643. -"Păstrăm şi noi canonul cel aşezat de părinţii noştri (IV ec.
17) care hotărăşte că dacă vreo cetate s-a întemeiat prin puterea
împărătească sau s-ar întemeia în viilor pentru rînduielile bisericeşti
de împărţire administrativă, trebuie să se orienteze după împăi\irea
politică de stal", -vi ec. 38.

1644. loan, arhiepiscopul insulei Cipnt, s-a strămutat cu
episcopii şi popond său în Elespont din cauza năvălirilor barbare
(în 646). In noua aşezare, la noul Iustinianopol el va avea aceleaşi
drepturi arătate de părinţii din Efes (IV ec. 8), în cuprinsul eparhiei
Constantinopol, hirotonisind clerici (pentru colonia sa) părinţii
noştri au învăţat să se respecte obiceiurile administrative ale
fîecărei eparhii, încît episcopul Cizicului va jî supus lui Ioan aşezat în Iustinianopol cu toţi ceilalţi episcopi supuşi lui Ioan care va hirotonisi şi pe episcopul Cizicului". -VI ec. y).

1645. -"Nu se cuvine ca prezbiterii, înainte de intrarea episcopului, să
intre şi să stea în altar, ci să intre după episcop, fără numai dacă ar Ji
neputincios sau episcopul ar lipsi". -I^aod. 56.

1646. 
      -"...Vechea rînduiala bisericească ne arată că nici un episcop nu a îndrăznit să-şi ia întîietatea faţă de cei mai vechi din hirotonie, ceea ce s-a păstrat cu bucurie de către urmaşi... Astfel, cei hirotonisiţi mai tîrziu să lase locul celor mai vechi şi să nu îndrăznească a lucra ceva fără învoirea acestora..." -Cartagina 86.
      
1647. 
      -"Apoi s-a hotărît ca cei ce se vor hirotoni de acum înainte în eparhiile Africii să primească scrisori (gramata) de la cei ce-i hirotonisesc, iscălită cu mîna acelora, cuprinzînd ele consulul şi ziua (cronologică proconsulnră) pentm ca să nu se nască nici o îndoială în privinţa celor din unnă sau a celor hirotonisiţi mai înainte". -Cart. 8'J.
      
1648. 
      -După canoane protia între clericii egali, o are cel mai veclu în hirotonie (Cart. 86), clar acolo unde predomină duhul frăţietăţii evtuighelice, la slujbă în sobor, ei pot s-o exercite după învoială, după vîrsta, sau după cum slujesc cu rindul, exercintîndu-o cel ce este în săptămîna rîndului său,
      

etc(V. Gnstca).

1649. 
      -"In Biserică după rînduiala stau mai întîi preoţii, după aceea călugării, care au luat o viaţă mai înaltă şi cerească şi au ales curăţia şi sărăcia. Aceştia se cuminecă mai înainte de toţi mirenii şi de toţi cei ce sînt în dregătorii, afară de împăratul, căci el are a doua ungere, iar după călugări, ceilalţi mireni". -Simeon Tes. V, 142.
      
1650. 
      -"După rînduiala mai mare este preoţia decît călugăria mai presus de cuvînt, căci lucmrile preoţiei sînt lucmrile lui Dumnezeu şi fără de preoţie nu poate fi cineva creştin, nici a avea sfinţenie, nici a se împănaşi cu Dumnezeu. Mai mare este însă rînduiala călugărească decît preoţia mireană, precum zice Dionisie, nu după preoţie ci după viaţă ... preoţia pumrea blagosloveşte şi preotul sfinţeşte şi pe călugăml cel mai înalt cu viaţa. De aceea şi Antonie se cucerea şi îşi pleca capul nu numai arhiereilor ci fecămi preot...". -Sim. Tes. IX, 33.
      

CLXXXIl. PROVIDENŢA 1651. -Dumnezeu a creat din nimic toată lumea văzută şi nevăzută şi o conduce prin providenţa Sa (Ps. 103, 1-30). El conservă toate lucrurile şi fiinţele conform cu planul după care au fost create (F. Ap. 17, 28; Ev. 1, 3; Colos. 1, 17; înţclep. Solomon 11, 24-26). EI cheamă iu colaborare toate fiinţele raţionale şi în măsura în care ele răspund la această chemare, ele se desăvîrşesc şi ajung fericite (Efes. 1, 4-5; 2, 20; Colos. 1,16-23; ITes. 4,7-8; Tit. 2,11-13; Ps. 103,28). El guvernează sub diferite forme pe acele fiinţe raţionale care se răzvrătesc, aducîndu-le la calea pocăinţei (F. Ap 9,3-17; Ioan 5,14). Răul făcut de ele îl transformă în bine (Fac. 50, 20) sau îl îngrădeşte ca să nu vatănie decît pe cei învechiţi în păcate (Iov. 25, 1-39). Oamenii răi sînt uneori întrebuinţaţi de providenţă ca să pedepsească pe cei nepocăiţi, ca să biciuiască pe cei greşiţi pentru a lor îndreptare (Ier. 13,1-27; Isaia 44, 27; 45, 1; Luca 13, 1-5).

1652. -"Cei ce se nevoiesc în viaţa aceasta spre evlavie sub
îndntmarea providenţa dumnezeieşti, sînt probaţi prin cele trei
ispite: Sau li se dămiesc cele plăcute ca sănătatea, frumuseţea,
belşug de copii, bogăţie, slavă şi cele asemenea; sau vin asupra lor
pricini de întristare ca lipsa de copii, de avuţie şi slavă sau le vin
pricini de durere în tmp ca boli, chinuri şi cele asemenea. Către cei
dintîi zice Domnul: "De nu se va lepăda cineva de toate cîte le are,
nu va putea să fie ucenicul Meu" (Luca 14, 33). Iar către cei de al
doilea şi al treilea: "întm răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele

voastre" (Luca 21,19) -Filoc. II p. 74-75, 91.

1653. -"Acela care iubeşte lucrurile bune şi frumoase, tinde dc
bună voie către harul dumnezeirii, fiind călăuzit de providenţă prin
raţiunile înţelepciunii. Iar acela care nu este îndrăgostit de acestea, e
tras de la păcat împotriva voii lui şi lucnd acesta îl face judecata cea
dreaptă prin diferite moduri de pedepse. Cel dintîi, adică iubitond de
Dumnezeu, e îndumnezeit prin providenţă, cel de al doilea adică
iubitond de materie, e oprit de Judecată să ajungă la osîndă". -Filoc. iii, p.
252,19."

CLXXXIII. PUSTNICIA

1654. -Pustnicia sau sihăstria este viaţa celui ce s-a retras din
legătura cu oamenii, pentru a se desăvîrşi în continuă cugetare cu

Dumnezeu, prin post, rugăciune şi contemplaţie. Sînt mari astfel de naturi şi capacităţi mistice, care posedă acest sublim simţămînt al chemării harice. Unii au putere numai să dorească această situaţie, dar nu să o şi împlinească. De aceea, se şi impune multă autocercetare şi ajutor din partea conducerii duhovniceşti, pentru a verifica pe cei ce ar păşi pe o astfel de cale. Ea se poate împlini în două feluri: fie retragerea într-o chilie ferită a mînăstirii, fie că se îndepărtează într-o pădure departe de oameni, după sfaturile date de Cuviosul loan Scărarul şi Isaac Şirul (V. Monahismul).

CLXXX1V. RĂBDAREA

1655. 
      -Răbdarea este acceptarea liniştită a unei situaţii date, este curajul de a suferi întru aşteptarea împlinirii unei dorinţe sau unui ideal (1650). Răbdarea sau suferinţa aşteptării creştine este mai slabă sau mai puternică, mai scurtă sau mai lungă după felul credinţei şi al Idealului urmărit. Cine crede în Dumnezeu şi în poruncile Lui, suferă şi rabdă totul, ştiind că nici un fir de păr din cap nu se mişcă fără voia Tatălui Ceresc (Luca 12, 7). "Ba mai mult, ne bucurăm chiar în necazurile noastre, căci ştim că necazul aduce răbdare, dar răbdarea aduce biminţa în ispite, iar biminţa aduce nădejde, iar nădejdea aceasta nu înşeală niciodată, pentm că dragostea lui Dumnezeu (prin răbdare) s-w turnat în inimile noastre prin Sfîntul Duh , care ni s-a dat" (Rom. 5, 3-5). întru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre, căci Dumnezeu poartă grijă de viaţa fiecămi în parte" (Luca 21, 19). Dumnezeu a şi pregătit portiţa de a scăpa din ispită mai înainte de a intru în ea (1 Cor. 10,13).
      
1656. 
      -"Mei bogăţia, nici sărăcia nu sînt rele în ele însele, ci ajung astfel după voinţa celor ce se slujesc de ele...". Şi pe cel mic la suflet nu-l poate ajuta bogăţiile şi nici pe cel tare în virtute nu-l poate vătăma niciodată sărăcia. -Sf. I. Ilrisostom -D. Statui XV, 3-4.
      
1657. 
      -"Robii creştini au fost legaţi în lanţuri, Domnul lor răstignit pe Cnice şi cu toate acestea propovăduirea evangheliei se întinde zilnic răspîndindu-se tocmai prin mijloacele prin care se credea a fi împiedicată. Cnicea şi lanţurile care se credeau odinioară că erau semne de groază, acum au ajuns semne de mîntuire...". Cînd vei şedea la masă îţi vei aduce aminte de toate acestea, te vei lăsa de beţie şi îmbuibare, învăţînd că trebuie să fim cu grijă zicîndu-ţi în tine însuţi: Pavel în lanţuri şi în temniţă, iar eu Ia beţie şi masă îmbelşugată, atunci cum voi mai dobîndi iertarea? sr. 1. Hrisostom -D. Statui XVI, 5.
      

1655. 
      -"Ţi-a venit vreo ispită de la fratele şi supărarea te-a dus la ură? Nu te lăsa biruit de ură, ci învinge ura în dragoste. Şi vei învinge în chipul acesta: rugîndu-te pentru el cu adevărat lui Dumnezeu primind apărarea Lui sau chiar iscodindu-i tu apărarea şi socotindu-te pe tine cauză a ispitei şi fiind cu îndelungă răbdare pînă va trece norul". -Filoc. II, p. 102, 22.
      
1656. 
      -"Bărbatul îndelung răbdător este cu mare înţelepciune (Prov. 14, 29) fiindcă toate ce-i vin asupră-şi le aduce în legătură cu sfîrşitul; şi aşteptîndu-l pe acesta, rabdă înlîmplările supărătoare; iar "sfîrşitul este viaţă veşnică" (Rom. 6, 22) după dumnezeiescul Apostol; "Iar viaţa veşnică aceasta este, ca să te cunoască pe line Unul adevăratul Dumnezeu şi pe Cel ce l-ai trimis, Iisus Hristos" (loan 17, 3) -Filoc. II, p. 102, 24.
      

CLXXXV.

RĂPIREA FEMEILOR 1660. -Răpirea femeilor spre căsătorie se face mai ales în lumea păgînă, însă căsătoria creştină se întemeiază pe consimţămîntul liber al ambilor soţi. Cel ce răpeşte logodnica fără voia ei este socotit ca un tîlhar şi curvar şi deci se canoniseşte greu. Dacă răpirea se face cu învoirea logodnicii ca să evite împotrivirea părinţilor, care sînt neînţelegători, atunci amîndoi se canonisesc mai mult sau mai puţin pînă ce lucrurile se normalizează, spre bine (V. Căsătoria legală).

1661. -"Sinodul a hotărit ca cei ce răpesc femei sub cuvînt că se
vor căsători cu ele, precum şi cei ce lucrează împreună sau ajută
răpitorilor, dacă ar fi clerici să cadă din treapta lor, iar de ar fi laici să
se anatemaiizeze". -vi ec. 92 (iv ec. 27).

CLXXXV1. RĂZBOIUL

1662. -Războiul în sens militar este rezolvarea neînţelegerilor
dintre state cu ajutorul forţei şi acela are dreptate care este mai
tare. în sens evanghelic, războiul este lupta lăuntrică cu păcatul
conform legilor lui Dumnezeu: Acela este mai tare care s-a biruit pe sine în legătură cu păcatul (Efes. 6,10-16; I Petru 2, 11). în relaţiile dintre oameni, creştinismul propovăduieşte pacea şi colaborarea frăţească, fiindcă toţi sînt fii ai aceluiaşi Dumnezeu -Tată care Ie-a poruncit: Fiţi sfinţi că şi Eu sînt Sfînt (1 Petru 1, 16 ; Luca 6, 36; Rom. 12, 12). Acolo unde glasul Evangheliei nu mai este ascultat, Biserica recomandă resemnare şi credinţă ture în dirijarea providenţii şi dreptăţii lui Dumnezeu (Ioan. 16, 1; F. Ap. 8,1; 13, 50; Rom. 12, 14; II Cor. 4, 9, Gal. 6,12; II Tim. 3,12). Deci ea nu recomandă vărsarea sîngelui, dar întrucît conducerea statului este principial o instituire dumnezeiască (Ioan 19,11; Rom. 13, 1-7), Biserica lasă pe seama mijloacelor ei organizatorice mult-felurite, de a rezolva răul intern şi extern al statului îngăduindu-1 ca pe un rău inevitabil asupra căruia Dumnezeu veghează (I Tim. 2, 1-4; Tit. 31; I Petru 2, 13, 15; Apoc. 13, 9-10; 16, 14).

1663. -"Părinţii noştri (Âtanasie) n-au socotit între ucigaşi pe cei
ce au omorît în timp de război (legal de apărare). Eu socotesc că li
s-ar putea da iertare celor ce s-au luptat pentm apărarea moralităţii şi
a dreptei credinţe (ca la Judec. 21, 5-11; I Regi 15, 1-3; Exod. 17, 16). Dar
socotesc că este bine să-i sfătuim şi să-i oprim de la împărtăşire timp
de trei ani pentm că şi-au murdărit mîinile cu sînge şi mai ales dacă

şi-au îndulcit inima ÎII a UCide" (I Regi 7, 13; III Regi 5, 1-6). Sf. Vasile 13.

1664. -"Voinicul care va ieşi la război şi se va lovi cu alt volnic şi-l
va bimi şi-l va supune sub el, iar acela ştiind că va fi omorît se va
supune şi se va mga să nu-l ucidă, iar biniitond nu se va milostivi şi-l
va ucide să se lepede de creştinătate şi să se pocăiască douăzeci de
ani şi metanii cîte o mie pe zi, fiindcă a ucis pe cel ce s-a supus lui...".

-PBG. 42.

CLXXXV1I. RĂZBUNAREA