Ieromonah Nicodim Saehelctoe

1665. -Răzbunarea este răsplata răului pentru răul suferit.
Scriptura ne învaţă: "Pomncă nouă vă dau vouă ca să vă iubiţi unii
pe alţii" (Ioan 13, 34). Prea iubiţilor, nu căutaţi şi vă răzbunaţi
singuri, ci lăsaţi să răzbune mînia lui Dumnezeu căci scris este: A
mea este izbânda, Eu voi răsplăti zice Domnul. Dimpotrivă, dacă
vrăjmaşul tău este flămînd, dă-i să mănînce, dacă este însetat dă-i
să bea şi dacă vei face astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe
capul lui. Nu te lăsa să tii biruit de râu, ci biruieşte răul cu facere de bine (Rom. 12, 17-21). Adevărata răzbunare o face numai Dumnezeu şi ea trebuie cerută de la El (Apoc. 14, 12-13). Pe tărîm social, răzbunarea o face numai autoritatea în drept pe baza legilor judecătoreşti.

1666. -"Cel ce a oprit ura porunceşte acum dragostea faţă de duşmani; Cel ce a interzis răzbunarea (F. Ap. 20, 35) porunceşte acum răbdarea nu pentm că răzbunarea îndreptăţită ar ţi nedreaptă, dar pentm că este mai bună răbdarea". (Matei 5,43-44) -Const. Ap. VI, 23.

CLXXXV1II.

RĂUL

1667. -Răul se defineşte de unii ca o lipsă a binelui. Bunul Dumnezeu din nimic a creat toate bune (Fac. 1, 21-22; Luca 18, 19). O parte dintre fiinţele raţionale, îngeri şi oameni datorită liberei lor voinţe, au călcat legea binelui creat şi prin aceasta ele au creat răul moral, care se desfăşoară dialectic şi din care decurge şi cel fizic (Fac. 3,1-24; Rom. 3, 8, 12, 9; Matei 6, 36). Răul este singura creatură din nimic a fiinţelor raţionale, care nu vatămă cu nimic pe Dumnezeu, ci numai pe autorii Iui, aruncîndu-i într-o necurmată contradicţie (Fac. 6,5-6; Prov. 12, 21; Matei 13, 49; Rom. 1, 29-30).

1668. -Răul n-are substanţă de sine stătătoare, ci fiinţa lui constă în
acţiunea contrară legilor lui Dumnezeu, ca o antiteză faţă de teza
creaţiunii întru totul bune. El atîta dăinuieşte cît durează şi acţiunea
contradictorie care-i dă fiinţă. Răul fizic observat în natură, îşi are
originea din răul moral şi dialectic. El decurge din legea fizico-chimică a
facerii şi prefacerii din natură. Răul în lume este o realitate (Rom. 2,9, 6,
17; Fac. 6,1-7; Rom. 7, 6-17; 13, 12; Gal. 5, 16; loan 7, 7; 1 loan 2, 15; 3, 13). Dumnezeu
dirijează răul respectînd libertatea omului şi-I transformă în bine
pentru toţi cei buni (Fac. 50, 20; Ex. 1, 20,21; 7,11,12; 14.7-14; Num. 26, 14-39; I Regi
15,10-35; F. Ap. 3,14-26; Apoc. 22, 10-15; Luca 13,1-5).

1669. -"Păcatele ne vin prin reaua întrebuinţare a puterilor
(facultăţilor) sufletului, a celor poftitoare, irascibile şi raţionale.
Neştiinţa şi nechibzuinţa vin din reaua întrebuinţare a puterii
raţionale. Ura şi necumpătarea din reaua întrebuinţare a puterii
irascibile (iuţimea) şi poftitoare. Iar din buna întrebuinţare a
acestora ne vin cunoştinţa şi chibzuinţă, iubirea şi cumpătarea. Dacă
e aşa, nimic din cele făcute de Dumnezeu nu este rău". -Filoc. II, p. 77,3.

1670. -"Răul clin draci stă în acestea, zice fericitul Dionisie: în
mînia fără judecată, în poftirea fără minte, în închipuirea pripită. Iar
lipsa de judecată, lipsa de minte şi pripirea la fiinţele raţionale sînt
scăderi ale raţiunii, ale minţii şi ale chibzuirii. Scăderile însă vin după
aptitudini. Aşadar a fost odată cînd era în el raţiune, mintea şi
chibzuiala cuviincioasă. Iar dacă-i aşa, nici dracii nu sînt prin fire răi,
ci prin reaua întrebuinţare a puterilor fireşti s-au făcut răi". -Filoc. II, p.

77, 78, 5.

1671. -"Răul nu se contemplă ca stînd în legătură cu fiinţa
făpturilor, ci în legătură cu mişcarea (acţiunea) lor greşită şi
neraţională". -Filoc. II, p. 101,14.

CLXXXIX. RECĂSĂTORIREA PREOŢILOR

1672. -Recăsătorirea preoţilor a fost strict interzisă chiar de la
început: "Episcop, preot sau diacon să se hirotonisească numai acela
care s-a căsătorit o singură dată" (Tim. 3,2-12; Tit. l, 6),fe ca le trăiesc
soţiile, fe că le-au murit. însă după hirotonie nu le mai este îngăduit
să se mai căsătorească, dacă sînt necăsătoriţi sau dacă au soţii să se
împreuneze cu altele, ci să se mulţumească cu aceia pe care a avut-o
cînd a fost hitoronisit. Servitorii (paraclisierii), cîntăreţii, anagnoştii
şi portarii pontncim ca să fie căsătoriţi o singură dată, iar dacă au
intrat în cler mai înainte de căsătorie, le îngăduim să se căsătorească
dacă doresc aceasta ca nu cumva păcătuind să fie pedepsiţi. însă
pomncim ca nimeni dintre clerici să nu ia soţie desfrinată, servitoare
din casă, văduvă, pe cea lăsată de bărbat cum zice legea (Lev. 21,1-15).
Diaconiţa să se facă o fecioară neprihănită (l Tim. 5,9), dacă nu, poale
să fîe şi o văduvă, care s-a căsătorit o singură dală, credincioasă şi

cinstită". -Const. Ap. VI, 17.

1673. -Creştinul care pricepe idealul preoţiei şi simte viaţa
creştină şi o trăieşte, cînd el citeşte unele broşuri ale unor clerici
căzuţi lăuntric din har, chiar dacă după forma juridică sînt în
har, rămîne surprins de josnicia copilăreasca a pretinselor dovezi
prin care ei justifică căsătoria a doua. lată cum rezumă Origen

( + 254) tradiţia de el moştenită şi consemnată mai tîrziu de sfinţii . părinţi în canoane: "... Nu se vor încununa şi nu vor avea parte de împărăţia lui Dumnezeu ereticii care combat căsătoria mirenilor, după cum şi în Biserica văzută, opreşte de la slujbele şi treptele

ierarhice, sînt nu numai curvia şi preacurvia, dar şi a doua căsătorie întrucît nici episcopul, nici preotul, nici diaconul nu se pot căsători a doua oară". -Origcn, Luca, Omilia 18.

1674. 
      -în toată istoria Bisericii se cunoaşte o singură excepţie în sec. IV, de a se căsători după hirotonie numai diaconii prea tineri, în condiţiile indicate la Ancira 10, care excepţie, abia a fost tolerată numai atunci, local în eparhiile Andrei ca o faptă a trecutului, iar mai apoi, a fost suprimata ca fiind contrară canonului apost. 26, etc, ca şi în canonul S. VI ec. 3,6 de mai tîrziu în care se interzicea recăsătorirea nu numai a diaconului, ci şi a ipodiaconului. Orice fel de argumentare de natură socială, familială, gospodărească, etc. pentru susţinerea recăsătoririi preoţilor este glasul păcatului din omenescul ordinar, pus în slujba păcatului. De aceea, orice candidat Ia hirotonie trebuie să se cerceteze bine pe sine, dacă este în stare să trăiască şi să ducă cu demnitate înalta misiune a preoţiei sub toate loviturile soartei, ajutat cu grijă şi metodic de duhovnici în toată perioada pregătirii sale şi pînă la hirotonie. Şi cînd li se dă adeverinţă de hirotonie să fie reală ca rezultat al cunoaşterii din copilărie a candidatului, căci altfel se va face părtaş la păcatele lui trecute şi viitoare (I Tim. 5, 22; Ps. 49, 14-23). V. Hirotonia.
      
1675. 
      -"Prezbitend care se va căsători după hirotonie să se scoată din treapta sa, caterisindu-se (VI ec. 3, 6; Ancira 19). Cel ce va face curvie sau preacurvie să fie exclus cu desăvîrşire din cler şi să se canonisească" (I ec. II) -Neocez. 1.
      
1676. 
      -"Concubinajul clericilor hirotonisiţi după canoane (celibatari sau văduvi) niciodată nu poate fi aprobată ca o adevărată căsătorie, ci în tot chipul trebuie să se mpă încercarea lor de a se mai căsăton penlni demnitatea lor bisericească şi pentm a nu se da prilej ereticilor să ne defaime, cum că noi atragem pe oameni la noi, prin faptul că le
      

îngăduim Să păcătlliaSCă nepedepsiţi". -Sf. Vasile 6 (V. Curvia cleric. Concubinajul).

1677. -"Să se cerceteze cu privire la prezbitend Vist din Ereva şi
dacă a silit vreo femeie despărţită de bărbatul ei fiind viu, să nu-i fie
iertat a mai fi prezbiter, întnicît nici ca mirean nu i se cade a mai fi în
adunarea creştină, căci Biserica obişnuieşte pe unii ca aceştia a-i
afurisi. însă aceasta nu-i atrage osîndă episcopului Apolo, dacă din
neştiinţă l-a hirotonisit. Sfîntul Sinod porunceşte să fie scoşi din cler toţi cei ce se dovedesc a fi nevrednici după hirotonie din pricina păcatelor lor". -Teofii 3.

1678. 
      -"Iar în privinţa lui Panuf, cel care s-a aşezat diacon în Lico, trebuie să se cerceteze. Şi de s-ar dovedi cum că fiind el numai catehumen a primit în comuniune de nuntă pe nepoata sa de frate, iar după botez a fost înaintat în cler, să rămînă în cler numai dacă a murit acea femeie şi dacă după botez nu s-a mai împreunat cu dînsa. Iar daca după botez, credincios fiind, a primit în comuniune de nuntă pe nepoata sa de frate, să fie înstrăinat din cler (caterisit) dar această împrejurare nu-i atrage episcopului Apolo osîndă dacă din necunoştinţă l-a hirotonit pe el". -Teofii 5.
      
1679. 
      -"Să se cerceteze despre lacod dacă citeţ fiind, s-a făcut vinovat de curvie şi apoi a fost înlăturat de prezbiteri, iar mai tSrziu (cine §tie prin ce împrejurări) a fost hirotonisit, numai după ce se va face cercetarea amănunţită să se scoată din cler, iar nu numai pe temeiul bănuielii, denunţului şi defăimării. De nu va fi vinovat să rămînă în cler, căci nu se cade a se ţine seama de clevetirile cele deşarte". -Teofii 6 (V. Hirotonia).
      
1680. 
      -"Prezbiteml Macim (spovedindu-se la mine) a spus că din necunoaşterea canoanelor s-a căsătorit nelegiuit. întmcît el este tulburat că nu este primit în Biserică (la împărtăşirea ca mirean), a făgăduit că se va despărţi de femeia care şi ea doreşte aceasta. Deci (tu Agaton) dacă te vei convinge că fac aceasta prin învoială şi fără vicleşug fiind statornicită canonisirea pe zece ani, Ui să rinduieşti ca ei să stea pe un timp, la un loc cu catehumenii. Iar în caz că ei vor umbla cu vicleşug şi socoti că trebuie a li se aplica altă canonisire mai aspră, fă cum te va lumina Dumnezeu, fiind călăuzit întotdeauna de dreapta socoteală, căci el fiind în eparhia ta, poţi mai bine să ştii toate cele de folos". -Teofii 13.
      

cxc.

RECUNOŞTINŢA 1681. -Recunoştinţa este act sufletesc de mulţumire pentru binefacerile spirituale şi materiale pe care le-am primit de la Dumnezeu, de la părinţi, de la generaţiile trecute şi cele prezente, de la autorităţile sociale şi bisericeşti şi de la aproapele cu care colaborăm (Prov. 19, 14; Ier. 18, 20; Ecles. 9, 14-16). Un om CU conştiinţă dreaptă are datorie faţă de toţi aceştia şi el trebuie să se roage lui

Dumnezeu pentru ei şi să mulţumească tuturor pe măsura posibilităţilor, fără a cădea în păcatul linguşirilor sau să se arate nerecunoscător, căci păcătuieşte (Ps. 34, 12; Luca 6, 35; 17, t5-18; II Tini. 3,2; Rom. 1,20-21; Is. 26,10).

CC.

REFUGIAŢII

1682. -Refugiaţii clerici să se întoarcă la posturile lor, fiindcă ei
prin hirotonie, s-au căsătorit duhovniceşte cu Biserica şi turma
păstoriţilor lor, de care nu trebuie să se despartă niciodată ca
păstorul cel bun (Ioan 13,1-15). "Hotărîm ca acei clerici care nu din cauza
năvălirilor barbare sau alte împrejurări (VI ec. 17) au plecat de la parohiile
tor, cînd vor înceta aceste năvăliri sau împrejurări, ei trebuie să se
întoarcă iarăşi la Bisericile lor şi fără motiv serios să nu le mai
părăsească timp îndelungat. Dacă cineva nu va împlini acest canon să
se afurisească pînă ce se va întoarce la Biserica sa. Această pedeapsă
să se aplice şi acelui episcop care-i reţine". -VI ec. 18.

CCI.

REGIONALISMUL

1683. -Regionalismul este mentalitatea celor ce se unesc pe
temeiul lumesc al faptului că sînt din acelaşi sat, sau regiune şi
dispreţuieşte pe alţii, uitînd că toţi creştinii sînt fraţi întru
Hristos, iar înaintea lui Dumnezeu nu se face deosebire că este
"iudeu sau elin" (Gal. 3, 28), ci toţi sînt fraţi de la Adam. Singurul
criteriu al tovărăşiei creştine este moralitatea evanghelică
întemeiată pe credinţă şi dragoste curată, care iubeşte pe om chiar
şi în păcatele lui, însă fără a se molipsi de ceva rău de Iu el. Cine
se călăuzeşte de ideile strimte ale regionalismului, cade în
urîciune, zavistie şi duşmănie de moarte (Rom. 10, 12) şi astfel
devine un creştin ca un tăciune scos din foc (Zaharia 3,2-4).

CCII. RESPECTUL

1684. -Respectul este atitudinea bunelor raporturi de
colaborare şi iubire practică, faţă de cei mici, faţă de cei egali şi
faţă de cei superiori, căci fiecare om are demnitatea lui, care cere
a fi respectată întrucît este făptura lui Dumnezeu. Felul de a lî al
cuiva se cunoaşte după cum respectă pe altul şi mai ales pe cei
mici (I Petru 2, 17; Lev. 19, 14-32). Autoritatea, principial, este de Ia

Dumnezeu şi persoana care o poartă, trebuie să fie respectată ca om şi ca deţinător de slujbă. Un adevărat creştin, respectă pe superiori, oricîte defecte ar avea, chiar un băţ de ar fi, fiindcă este mai marele norodului (lix. 22, 28; licles. 10, 20; II Petru 2, 10), şi dacă nu i-ar fi fost dat de sus, n-ar fi ajuns ce este (loan 19, ll).

1685. -"Supuneţi-vă oricând împărat şi stăpîn ca unor slujitori ai
lui Dumnezeu şi pedepsitori ai celor nelegiuiţi (Rom. 13,4-8), pentm că
aşa este bine plăcut lui Dumnezeu. Purtaţi-vă cu temerea pe care le-o
datoraţi, plătiţi-le bind, impozitul, dajdia, tributul, daţi-le cinstea
cuvenită, căci este rînduială lui Dumnezeu ca nimănui să nu fim
datori cu ceva, decît cu arătarea dragostei pe care a orinduit-o
Dumnezeu prin UsUS Hristos" -Const. Apost. IV, 13. (V. Autoritatea).

CCIII.

RÎVNA

1686. 
      -Rîvna este puterea sufletească în continuă desfăşurare pentru realizarea faptelor bune, pentru un ideal. Rîvna cea bună porneşte din credinţă şi devotament faţă de poruncile lui Dumnezeu, "//i sîrguinţă fiţi fără preget, fiţi plini de rivnă cu duhul, slujiţi Domnului, bucuraţi-vă în nădejde, fiţi răbdători în necazuri, stănuţi în ntgăciune" (Rom. 12,11-12). Rîvna rătăcită sţăpîneşte pe omul care se călăuzeşte de idei bune, dar le înţelege greşit şi le aplică rău, înşelîudu-se de poftele încăpăţînaţii şi ale slavei deşarte, aşa cum au făcut toţi ereticii, dintre care unii chiar şi-au vărsat sîngele spre pierzarea lor şi bucuria diavolului (Rom. 1,18; 2, 8; I Tim. 1, 20; II Tim. 3,1-8). Rătăcirea se strecoară mai mult acolo unde este o disproporţie între lumina raţională a adevăratelor dogme şi între rîvna împlinirii unor intenţii bune, călăuzite de un sentimentalism needucat şi năvalnic, alimentat de rătăciri tăinuite ale imaginaţiei mintale. Leacul rîvnei păcătoase este ascultarea de legea Domnului păstrată de biserică şi supunerea canonică sub oblăduirea ierarhiei canonice, că "Nimeni nu poate să aibă pe Dumnezeu de Tată, dacă n-are Biserica de mamă" (Sf. Ciprian -D. unitatea Bis. 4).
      
1687. 
      -în viaţa omenirii sînt două idealuri principale: cel al egoismului pămîntesc şi cel al cerului veşnic. Toate celelalte feluri de idealuri sînt secundare şi se grupează pe lîngă unul sau altul dintre aceste două idealuri (eterne) extreme. Dorinţa inimii este atracţia către unul din aceste idealuri principale sau secundare.
      

Cînd această dorinţă se transformă într-un crez, ea dă naştere rîvnirii de a atinge idealul crezut. Rîvna către cucerirea idealului poate să fie bună sau rea, după felul idealului, după realitatea naturală personală şi după mijloacele folosite. Astfel au fost oameni care au avut dorinţe şi idealuri care nu le-au fost de nici un 'folos ca Iuda (Ioan 11,13,27; Luca 9,57-62; Matei 23,15). Adevărata rîvnă către ajungerea unui ideal, trebuie să fie temeinic exanimată întru lumina legilor Domnului şi numai după aceea să fie rîvnită cu tărie jertfelnică cerîndu-se ajutorul harului (Marcu 2,13-14; Luca 24,32; Ioan3,1-12; 15,1-20; F. Ap. 9,1-22; I Cor. 9, 27; Gal. 6,17).

1688. -"Ce însemnează cuvîntul spus de apostol: "Să fiu anatema
de la Hristos pentm mdeniile mele" (Rom. 9,3)? R. Aş dori zice, să fiu
predat diavolului, ca să fiu chinuit şi să sufăr pentm Izrael pedepsele
pe care le datorează el din pricina necredinţei lui în Dumnezeu,
numai ca să ne mîntuiască, aşa cum şi Domnul S-a dat pe Sine şi
S-a făcut pentm noi blestem" (Gal. 2,10; 3,13) -Filoc. II210,4.

CCIV. RUDENIILE

1689. -Rudeniile sînt de sînge, de alianţă prin căsătorie şi spirituale
(V . Căsătoria legală). Rudenia spirituală are multă însemnătate fiindcă:

"Oricine face voia Tatălui Meu care este în cemri, acela îmi este frate, soră şi mamă" (Matei 20, 22, 28). Clericii care calcă legile canonice, pentru rudeniile trupeşti şi astfel răpesc cele materiale sau spirituale spre a ie încredinţa rudelor, păcătuiesc de moarte (V. Averea bisericii).

1690. -"Nu se cuvine episcopului a ridica la demnitatea de episcop pe
cine voieşte, făcînd aceasta ca dar fratelui, fiului, sau altei nide, căci nu este
cu dreptate, a pune moştenitori la episcopie, dăniind cele ale lui Dumnezeu
din dragostea omenească, deoarece nu trebuie să supună biserica lui
Dumnezeu moştenitorilor, iar de va face cineva aceasta, hirotonia lui să
rămînă fără tărie şi el să se pedepsească cu afurisirea" -Apost. 76 (V.
Hirotonia; Căsătoria legală).

CCV. RUGĂCIUNEA

1691. -"Noi ştim că mgăciunea este convorbirea noastră cu
Dumnezeu, cererea bunurilor cuviincioase pe care nădăjduim să le
primim, înălţarea minţii spre Dumnezeu, cererea celor de sus,
ajutoml sufletului celui sfînt, închinarea bineplăcută lui Dumnezeu,
semn de pocăinţă şi nădejde (are. Şi se face sau cu mintea, sau cu mintea şi cu graiul, şi are în vedere contemplaţia bunătăţii şi a milostivirii lui Dumnezeu, nevrednicia celui ce cere, mulţumirea şi făgăduinţa viitoarei supuneri către Dumnezeu..." -Pavăza Ort. întreb. IV.

1692. 
      -"Credem că Domnul nostru Iisus Hristos este singurul mijlocitor, şi că El S-a dat ca preţ de răscumpărare pentm toţi, şi că a săvîrşit împăcarea prin propriul Lui sînge între Dumnezeu şi oameni, şi că El este îngrijitond celor ce ascultă de El şi Mîngîiclond şi Curăţitond păcatelor noastre. In nigăciunile şi cererile către El, noi mărturisim că sfinţii, în fruntea cărora stă Maica Domnului, sînt mijlocitori pentm noi... A ne ntga unii pentru alţii (vii şi morţi), ştim că mult poate nigăciunea celui drept (Iacob 5, io)... şi din sfintele cărţi ştim că Dumnezeu ascultă pe cei sfinţi, decît pe cei ce se tăvălesc în păcate...Mărturisim că sfinţii sînt mijlocitori şi nigători pentm noi la Dumnezeu nu numai cît trăiesc în această viaţă trecătoare, dar şi după moarte, cînd privesc direct Sjînta Treime şi lumina cea nesfîrşită a Treimii arată minţii lor cele de trebuinţă ale noastre (Apoc. 6,10-11). Precum profeţii, cînd erau în tnipul acesta muritor ştiau cele din cer şi prevesteau cele viitoare, tot aşa nu ne îndoim, ci mai vîrtos credem şi mărturisim că şi îngerii ca şi sfinţii cei ce au devenii ca şi îngerii, ştiu cele ale noastre prin lumina cea nemărginită a lui Dumnezeu" -Pavăza Ort. Dec. VIII.
      
1693. 
      -"Rugăciuni faceţi: dimineaţa, la ceasul trei şi nouă, seara şi la cîntatui cocoşului; Dimineaţa ceasul întîi (ora 6), mulţumind că Domnul v-a luminai, alungind noaptea şi aducînd ziua. La ceasul trei (9) pentm că în acest ceas a primit Domnul de la Pilat hotărirea de osîndă (Sf. Duh s-a pogorît peste Apostoli). La ceasul şase (ora 12) penlni că atunci a fost răstignit. La ceasul nouă (15) pentm că toate s-au cutremurat cînd Stăpînul a fost răstignit, (Matei 27, 40-52) înfricoşîndu-se de îndrăzneala nelegiuiţilor iudei şi neputînd răbda batjocura adusă Domnului. Seara (vecernie), drept mulţumire că v-a dat noaptea spre odihnă de ostenelile din timpul zilei. La cîntatui cocoşului (utrenia),pentm că în acest ceas vesteşte sosirea zilei spre a se face lucnirile luminii. Dacă nu este cu putinţă a veni la biserică, din pricina necredincioşilor, atunci să aduni, o episcope, pe credincioşi într-o casă ca să nu intre credinciosul în biserica nelegiuiţilor, căci nu locul sfinţeşte pe om, ci omul pe loc. Iar dacă nelegiuiţii îşi însuşesc locul, să fugi căci devine pîngărit de ei, deoarece precum preoţii evlavioşi îl sfinţesc, tot astfel necuraţii îl pîngăresc. Dacă îns&nu este cu putinţă să se adune nici în casă, nici în biserică, fiecare să cînte, să citească şi să se roage, la el acasă sau cîte doi împreună, sau cîte trei, căci: "unde sînt doi sau trei adunaţi în numele Meu" zice Domnul, "acolo sînt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 20). Cel credincios nici acasă la el să nu se roage cu un cateliumen, pentm că nu este drept că cel încreşiinat să se pîngărească cu cel neîncreştinat. Cel evlavios nici acasă să se împreune cu vreun eretic, căci: "Ce împărtăşire are lumina cu întunericul?" (II Co. 6,14). Creştinul sau creştina care trăiesc în concubinaj cu sclavii, să se despartă ori să fîe îndepărtaţi" -Const. Ap. Vili, 34.
      

1692. 
      -"Neîncetat vă nigaţi, în toată vremea mulţumiţi şi ori de mîncaţi ori de beţi sau orice faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi" (I Tes. 5, 17-18). Domnul zice: "Privegheaţi dar, în toată vremea" (Marcu 13,33) şi psalmul zice: "Bine voi cuvîntape Domnul în toată vremea" (Ps. 33, l). Deci, toată vremea este vremea de mgăciune şi acestea se cade a se face punirea. Drept aceea, nici în călătorie, nici la masă, nici la culcat în pat, nici la lucru, nici în vorbire şi nici în alte îndeletniciri şi timp nu se cade a părăsi rugăciunea, însă toate acestea atîmă de dragostea şi voinţa fiecăruia întm a sluji Domnului sub povaţa duhovnicului său" -Sim. Tes. IX, 62 (63).
      
1693. 
      -Noi avem datoria să ne rugăm pentru toţi oamenii fără deosebire, chiar şi pentru păgîni, ca Dumnezeu să le lumineze mintea şi să-i aducă la pocăinţă: "Dacă s-a rătăcit cineva dintre voi de la adevăr şi-l întoarce altul, să ştiţi că cine va întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va întoarce sufletul de la moarte şi va acoperi mulţime de păcate" (Iacob 5,19-20; Matei 18,15-20). însă nu putem aduce miride şi să ne rugăm împreună cu cel ce se împotriveşte legilor lui Dumnezeu cu ştiinţa şi cu voinţa căci acela face păcate de moarte (Ioan 3,8; 5,16-18), şi de la cel imoral "care preferă să rămînă în răutate şi nu voieşte să se pocăiască nicidecum, însemnează că se întovărăşeşte cu el prin mgăciune şi supără pe Hristos, care unnăreşte pe cei nedrepţi, iar cel ce se roagă cu păcătosul îl întăreşte în păcat prin primirea damrilor lui nevrednice şi se pîngăreşte împreună cu el, împiedicîndu-l ca să nu se pocăiască cu lacrimi şi mgăciune către Dumnezeu" -Const. Ap. III, 8 (Ier. 11,14).
      

1692. 
      -Noi sîntem dai oii să facem rugăciuni de cerere pentru noi şi pentru alţii (Ioan 16,24), "căci noi ştim că şi pentm credinţa altora, unii au dobîndit bunătatea lui Dumnezeu, întm iertarea păcatelor şi sănătatea tmpului şi chiar învierea morţilor (ii Petru 4, n_; Matei 7, 7; Luca li,')). Nu lutiwor celor ce se roagă lui Dumnezeu li se împlinesc cererile, căci: Sau că le cer mai înainte dc vremea cuviincioasă, sau că le cer cu nevrednicie, sau sînt stăpîniţi de orgoliu, sau că după ce le-ar dobîndi s-armîndri, sau după ce şi-ar fi cîşligat cererea ar fi căzut în păcatul lencvirii şi al destrăbălării" -Scara 26-,
      
1693. 
      -Rugăciunea de mulţumire se face atunci cînd omul fie că a dobîndit cererea, fie că n-a dobîndit-o întrucît nu-i era de folos, el este dator să mulţumească în tot timpul pentru eâ i-a dat viaţă. "Nu vă
      

îngrijoraţi cu nimic, ci pentm orice lucm aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri de mulţumiri şi pacea tui Dumnezeu, care este mai presus de orice pricepere omenească, care vă va păzi inimile şi cugetele în Iisus Hristos" -Filip 6,6-7; LV. 13,5.

1698. -Rugăciunea de laudă este cea mai înaltă formă de rugăciune,

căci în ea omul se simte solidar cu toată făptura: îngeri, oameni, chiar şi
cu animalele, plantele şi cu tot ceea ce ne înconjoară, toţi şi toate sînt
unite ca într-un cor imens, şi aduc datornica închinăciune
Făcătorului Ior(Ps. 149-150; Efes. 5, 19).

1699. 
      -"Cine se mîhneşte de buna lui voie de mgăciune şi de cîntare şi va umbla ca un dobitoc, să aibă acela pocanie un an şi metanii 100 în zi" pbg, 7.
      
1700. 
      -"Iar călugărul care nu-şi citeşte ceasurile sale în toată slujba sa, ca pe un nor îl socoteşte Dumnezeu, şi străin de către sfinţenia sa, însă se canoniseşte cum va socoti duhovnicul său" -ILT, 122-,
      
1701. 
      -"Creştinul care se închină, cade-i-se să-şi îrnpreune cele trei degete ale mîinii drepte, cel dintîi, al doilea şi al treilea că acestea închipuiesc trei feţe ale dumnezeieştii sfnţiteiTreimi, în care crede şi este botezat întm numele ei, adică al Tatălui şi al Fiului şi ai Sfiitului Duh şi mărturiseşte în trei feţe ale dumnezeieştei Treimi, iar aceasta că-ţi duci mîna sus la cap înclupuieşte capul cerului, iar că îţi cobori mîna jos la mijlocul trupului înclupuieşte pămîntul pe care s-a pogorît Fiul lui Dumnezeu de la cer la pămînt, de S-a întmpat din sjîntul pămînt al deapumrea Fecioare Născătoare de Dumnezeu pentm ispăşenia noastră a oamenilor. Iar cînd ridici mîna de la mijlocul tmpului şi o duci sus spre purtau dreaptă, adică la umăr, închipuieşte slăvită înălţare a Fiului lui Dumnezeu, care S-a înălţat de pe pămînt la cer şi S-a aşezat de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu-Tatăl. Iar cînd aduci mîna dinspre partea dreaptă la slînga, închipuieşte a doua venire a acelui Fiu al lui Dumnezeu care va să judece lumea. Iar cînd ţi-ai pogorît mîna dinspre partea stîngă pînă la picioare jos, închipuieşte iadul în care va să muncească Hristos dumnezeu pe toţi cei ce n-au făcut voile Sale, ci s-au lepădat şi le-au călcat" -11..T, p. 355.
      

1699. 
      -"Părinţii definesc nigăciunea ca armă duhovnicească şi spun că nu trebuie să ieşim fără de ea la război, ca să nu fim luaţi în robie şi duşi în ţara vrăjmaşului. Dar nigăciunea curată nu o poate dobîndi cel cc nu stămie pe lîngă Dumnezeu întm inimă curată. Căci El este cel ce dă rugăciunea celui ce se roagă şi învaţă pe om coştiinţa" -Filoc. IV. p. 205,8.
      
1700. 
      -"Sufletul raţional aşezat la hotarul dintre lumina sensibilă şi inteligibilă, prin cea sensibilă i s-a încredinţat să vadă şi să fată cele ale tnipului, iar prin cea inteligibilă cele ale Duhului. Dar fiindcă lumina inteligibilă s-a întunecat, iar cea sensibilă s-a făcut mai clară penlni obişnuinţa de la început, nu poate să privească deplin spre cele dumnezeieşti, dacă nu se uneşte în întregime cu lumina inteligibilă, în nigăciune. Deci, în chip necesar sufetul se afă la hotand dintre întuneric şi lumină, spre întuneric mişeîndu-se prin faptă şi afecţiune, spre lumină prin, închipuirea cugetării" -Filoc. IV, p. 293, 80.
      
1701. 
      -"Mintea pătimaşă nu poate intra înlăuntrul porţii înguste a nigăciunii, înainte de a părăsi grijile pricinuite de pofte, ci se va frămînta mereu cit durere pc lîngă pridvoarele acelea" -Filoc. IV, p.