Introducere teologia pastorală: cadrele semantice ca disciplină teologică

Bibliografie :

Pr. Prof. Dumitru M. Colotelo, Predica preotului de curând hirotonit la instalarea sa în parohie, în îndrumător bisericesc, Cluj - Napoca, 1982, p. 140.

VI. Colaboratorii preotului în activitatea pastorală din parohie

Îndatoririle pastorale ale preotului în cadrul parohiei sunt atât de multiple şi atât de variate încât nici cel mai conştiincios, mai priceput şi mai zelos preot din lume nu poate face faţă singur tuturor acestor îndatoriri. De aceea, fiecare păstor de suflete este dator să mobilizeze şi să utilizeze, ca organe auxiliare ale sale, anumite persoane din parohie. Recrutarea acestor persoane ajutătoare ale preotului se face, în mod obişnuit dintre credincioşii cei mai buni, cei mai pricepuţi şi cei mai devotaţi Bisericii, în special cântăreţii bisericeşti, membrii consiliului parohial, epitropii parohiei şi membrii comitetului parohial sunt cei dintâi chemaţi să îndeplinească slujba de organe ajutătoare ale preotului, în lucrarea de păstorire a sufletelor şi de realizare a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Cântăreţul bisericesc este prima persoană din parohie asupra căruia trebuie să se îndrepte atenţia preotului, atunci când este vorba de a-şi alege organe de ajutorare în opera pastorală.

În general, cântăreţul bisericesc este considerat ca un om cu o anumită vocaţie religioasă. Se presupune că numai plăcerea personală, dragostea pentru cele ale religiei şi ale Bisericii, înclinarea spre cântare, rugăciune şi slujbă l-au determinat să îmbrăţişeze această misiune.

Alături de o asemenea vocaţie, cântăreţul bisericesc este omul care are cea mai bună pregătire în materie de cunoştinţe şi trăire religioasă.

În şcoala de cântăreţi bisericeşti el a studiat şi a aprofundat mai mult decât ceilalţi credincioşi din parohie anumite aspecte şi anumite probleme religioase, în acelaşi timp, în cadrul şcolii a fost supus unor exerciţii duhovniceşti, ca de exemplu: participarea la toate slujbele bisericeşti, mărturisirea păcatelor, împărtăşirea cu sfintele taine etc.

Prin funcţia lui, cântăreţul bisericesc este în contact direct cu cărţile cultului divin ortodox, din care citeşte rugăciuni, pericope biblice, psalmi şi cântă diferite cântări religioase.

În acelaşi timp cântăreţul bisericesc este în Biserica ortodoxă, colaboratorul cel mai apropiat şi cel mai constant al preotului în parohie. Aproape nici o slujbă dumnezeiască nu se poate face în biserică şi în casele credincioşilor fără cântăreţ. El însoţeşte aproape pretutindeni pe preot şi are posibilitatea să observe şi să cunoască stări sufleteşti, nevoi şi probleme, pe care ceilalţi credincioşi din parohie adeseori nici nu le pot bănui.

Toate aceste lucruri fac şi ajută ca fiecare cântăreţ bisericesc să fie în parohie omul cel mai pregătit, cel mai chemat şi cel mai îndatorat să dea ajutor preotului în misiunea lui pastorală. Faptul acesta trebuie să fie bine cunoscut fiecărui preot încă de la primii paşi pe care îi face în parohie. El trebuie să ştie, să-şi facă din cântăreţul bisericii omul său cel mai devotat, omul cel mai interesat în problemele de vestire şi de trăire a creştinismului, omul care se identifică întru toate cu preotul său, pentru buna conducere pastorală a parohiei şi pentru progresul religios moral al tuturor enoriaşilor.

Cântăreţul bisericesc poate să dea mult ajutor preotului în lucrarea sa pastorală, dar nu trebuie uitat faptul că în aceeaşi măsură cântăreţul bisericesc poate face mult rău şi poate creea probleme şi aspecte negative în viaţa, pastorală. Nici unul din credincioşii parohiei nu cunoaşte atâtea amănunte, atâtea cazuri şi atâtea imagini din viaţa şi activitatea preotului şi a familiei lui cât cântăreţul bisericesc. De aceea, dacă se întrerupe buna colaborare dintre preot şi cântăreţ, dacă în locul dragostei creştineşti se sălăşluieşte invidia, supărarea sau nemulţumirea, atunci cântăreţul bisericesc devine, conştient sau inconştient, o piedică în activitatea preotului în parohie.

Este o datorie pastorală importantă ca preotul să evite, prin o lucrare conştientă şi sistematică, asemenea situaţii şi să facă din cântăreţul bisericesc colaboratorul său cel mai bun şi mai devotat.

1. Consiliul parohial

Fiecare parohie are un Consiliu parohial, ales de către Adunarea parohială. Consiliul se compune dintr-un număr de 7, 9 sau 12 membri, după cum parohia are 1.500, 2.500 sau peste 2.500 de suflete.

In consiliul parohial se aleg acei credincioşi, care prin viaţa lor şi prin jertfa lor pentru Biserică şi pentru aşezămintele ei au dat dovadă de tnare interes şi dragoste pentru ea. Este vorba, deci, de oameni credincioşi, de oameni pricepuţi şi devotaţi până la jertfa pentru biserică şi pentru interesele ei. Aceşti oameni sunt datori şi chiar obligaţi formal de Statut şi Regulament să se ocupe de o serie întreagă de probleme care privesc bunul mers al parohiei. Urmează că aceşti oameni să fie cei mai apropiaţi colaboratori ai preotului. Membrii consiliului parohial sunt organele de conducere ale parohiei, cu care preotul se consultă ori de câte ori este vorba de a întreprinde lucrări mai importante în parohie. Aceştia sunt oamenii care susţin din toate puterile lor întreaga lucrare a preotului în parohie. Ei pot fi implicaţi până la împlinirea rolului de adevăraţi apostoli laici în activitatea pastorală din parohie.

Membrii Consiliului parohial sunt pentru fiecare preot ajutoare importante, oameni care sunt totdeauna gata să susţină toate iniţiativele şi lucrările preotului, făcute pentru binele parohiei şi pentru desăvârşirea vieţii religioase morale a enoriaşilor.

Utilizarea acestor puteri, a acestor ajutoare, este totdeauna în funcţie directa de înţelepciunea, de tactul şi de destoinicia preotului. Preotul are convingerea că el singur nu poate să facă totul în parohie şi îşi dă seama de preţiosul ajutor pe care îl are de la membrii Consiliului parohial şi mai ales dacă învaţă, dacă pregăteşte pe oameni asupra modului cum să-1 ajute, atunci preotul nu mai este singur în misiunea sa.

Epitropul

Dintre membrii aleşi ai consiliului parohial se deleagă una, două sau trei persoane, spre a îndeplini sarcinile de epitrop^* (curator). După cum se ştie, epitropul este administratorul averii parohiale, sub controlul preotului. Reiese de aici că epitropul este persoana care, prin funcţia pe care o îndeplineşte, este în contact neîntrerupt atât cu preotul cît şi cu'credincioşii din parohie. De la preot primeşte îndrumările asupra modului cum are să procedeze, întru bună chivernisire şi întru sporirea patrimoniului material al parohiei. De la credincioşi încasează contribuţiile lor. El este deci un fel de om de legătură între preot şi credincioşi. Această legătură nu se limitează însă numai la chestiuni de ordin material.

Prin felul cum vorbeşte epitropul despre persoana preotului, prin felul cum descrie preocupările, grija şi strădaniile acestuia pentru progresul parohiei pe toate terenurile vieţii, epitropul ajută sau împiedică munca şi realizarea planurilor pastorale ale preotului în parohie. Nu este de neglijat acest raport al preotului cu epitropul parohiei, raport care face din epitrop un susţinător, un ajutor preţios, un colaborator devotat al preotului sau poate fi un epitrop indiferent, dezinteresat, sau chiar vrăjmaş al persoanei şi a activităţii preotului în parohie.
Comitetul parohial

După Statutul şi Regulamentul bisericii în vigoare, în fiecare parohie există, alături de consiliul parohial şi un comitet parohial. Comitetul parohial, care va putea avea mai multe secţii, va lucra sub preşedinţia preotului, sau a delegatului său. Numărul membrilor în comitet nu va fi mai mare decât dublul numărului membrilor din consiliul parohial. Femeile majore din parohie pot fi alese în comitet, sau comitetul întreg poate fi compus numai din femei.

Rostul cel mai mare al acestui comitet este de a ajuta pe preot în multiplele şi diversele îndatoriri pastorale, catehetice etc. Vedem acest lucru din numărul şi natura problemelor, încadrate în Statut, ca unele ce trebuiesc rezolvate de acest comitet şi anume:

a) înzestrarea şi înfrumuseţarea bisericilor, a cimitirelor şi pentru ţinerea lor în rânduială;

2. 
   Formarea şi susţinerea corului bisericesc;
   
3. 
   Ajutorarea săracilor şi ocrotirea orfanilor şi a văduvelor; (operă de caritate creştină);
   
4. 
   Cercetarea şi ajutorarea bolnavilor;
   
5. 
   înfiinţarea în parohie şi susţinerea bibliotecii parohiale, organizarea colportajului în parohie;
   
6. 
   A ajuta pe preot la catehizare şi înfiinţarea cercurilor misionare, în vederea întăririi credinţei şi simţului moral al credincioşilor;
   
7. 
   înfiinţarea şi susţinerea ori căror opere de asistenţă socială.
   

Membrii comitetului parohial sunt după cum se vede din atribuţiile lor, organele ajutătoare ale preotului în toate ramurile de activitate religioasă, morală, culturală, socială etc., a preotului în parohie. De alegerea, de pregătirea şi conducerea comitetului parohial atârnă întreaga lucrare de ajutorare a preotului şi de realizări pozitive în parohie precum şi alegerea, şi în special pregătirea şi conducerea comitetului parohial rolul întreg este tot al preotului.

Preotul conştiincios înţelept şi cu dragoste pentru opera sa duhovnicească şi pastorală va face - pe bază de Statut şi Regulament - din membrii comitetului şi al consiliului parohial adevăraţi apostoli laici, care vor ajuta şi vor consolida zi de zi, pas de pas, întreaga operă creştină în parohie.

Bibliografie:

Pr.Spiridon Cândea, Organele ajutătoare ale preotului în activitatea pastorală din parohie, în revista Mitropolia Ardealului, nr. 5-6, 1958.

Floca N. Ioan. Organele de conducere în parohie, în îndrumătorul Bisericesc, Sibiu, 1981.

Gh. Papuc, Cântăreţul bisericesc în slujba credincioşilor şi cola­borator apropiat al preotului, în îndrumător bisericesc, Sibiu 1980, p. 166.

VII. Raporturile preotului cu autorităţile bisericeşti, civile şi militare

Rezultatul activităţii pastorale în parohiei depinde şi de raporturile pe care le are preotul cu autorităţile bisericeşti, civile şi militare. Prin poziţia şi rolul lor, aceste autorităţi sprijină şi dau concurs preţios fiecărui preot în munca pe care acesta o desfăşoară pentru binele şi mântuirea credincioşilor săi. Aceleaşi autorităţi pot însă, foarte uşor să creeze preotului dificultăţi mari, pot să-1 împiedice şi uneori chiar să-i zădărnicească întreaga activitate, să-i anihileze toate eforturile, prin o atitudine de vrăjmăşie şi răutate faţă de preot şi faţă de opera lui pastorală. Se impune ca preotul fiecărei parohii să stabilească şi să păstreze raporturi normale, raporturi de colaborare cu autorităţile bisericii şi ale statului.

Raportul faţă de episcop

Fiecare preot este în parohia sa un reprezentant, un trimis, un locţiitor al episcopului său. Doctrina Bisericii Ortodoxe, referitoare la dependenţa preotului de ierarhul său, este foarte clară, iar dreptul bisericesc precizează până în cele mai mici amănunte această dependenţă a preotului de episcopul său.

Preotul fiind trimis al episcopului este natural că el datorează supunerea, ascultarea şi respectul cuvenit faţă de episcop. Din punct de vedere bisericesc episcopul este autoritatea cea mai înaltă.

Episcopul urmăreşte activitatea preotului în parohie. El răspunde împreună cu preotul, în faţa lui Dumnezeu, despre măsura şi modul în care şi-a săvârşit datoria sacerdotală şi cum şi-a îndeplinit activitatea preoţească. De aceea, episcopul supraveghează, îndrumă, călăuzeşte de aproape activitatea duhovnicească a fiecărui preot. Episcopul răspunde deopotrivă de activitatea preoţilor şi de mântuirea credincioşilor eparhiei sale.

În acelaşi timp, episcopul este şi părintele spiritual, "Stăpânul" duhovnicesc, în acesta calitate episcopul este binevoitor, un binefăcător, un om a cărui dragoste părintească se revarsă cu îmbelşugare peste viaţa şi familia preotului.

Toate acestea obligă pe fiecare preot nu numai !a stimă şi ascultare faţă de ierarh, dar şi la o dragoste creştinească adevărată şi neprecupeţită. Dacă părintele îşi iubeşte, îşi ajută şi se bucură de progresul, de realizările şi de fericirea copilului său, e natural ca şi copilul, în cazul de faţă preotul, - să iubească şi să contribuie prin faptele şi viaţa sa la bucuria şi fericirea părintelui, adică a episcopului.

Faţă de protopop

Organul de legătură între preotul din parohie şi episcopul său este totdeauna protopopul. El este delegatul episcopului care urmăreşte, povăţuieşte, stimulează şi înregistrează activitatea fiecărui preot. Prin mijlocirea protopopului, episcopul transmite preoţilor toate directivele sale şi prin aceeaşi mijlocire primeşte informaţii despre viaţa personală a preotului şi a familiei lui şi despre activitatea fiecărui preot în general.

Acesta fiind rolul şi poziţia protopopului, fiecare preot trebuie să colaboreze sincer, să asculte şi să îndeplinească toate îndrumările date de protopop. In acelaşi timp preotul datorează respect, supunere, dragoste şi preţuire faţă de protopopul său. Între protopop şi preot trebuie să fie deci o armonie plăcută, o înţelegere bună, o ajutorare şi o dragoste frăţească.

Raportul cu alţi preoţi

Înţelegere şi colaborare trebuie să existe între preoţii aceleiaşi biserici şi în general între preoţii parohiilor învecinate.

În oraşe şi chiar în unele parohii rurale, sunt câte doi sau chiar mai mulţi preoţi la aceeaşi biserică. Unul dintre aceştia este parohul, este conducătorul bisericii şi al oficiului parohial. Dacă în viaţa şi activitatea acestor preoţi poate să existe nenumărate şi variate motive omeneşti care îi pot învrăjbi, îi pot face să nu se înţeleagă, chiar să se învrăjbească; nu trebuie uitat nici o clipă că mai presus de tot ceea ce este trecător stă porunca Mântuitorului, care spune: "Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, de veţi avea dragoste între voi" (Ioan XIII, 35). In faţa acestei porunci trebuie să dispară orice ambiţie personală, orice vanitate, orice interes material, orice invidie şi orice supărare între slujitorii aceleiaşi biserici. Ei trebuie să se iubească, să se respecte, să se ierte unul pe altul şi să se ajute nelimitat atât pe plan spiritual cât şi pe plan material. Lipsa de dragoste şi de colaborare între preoţi dezbină pe credincioşi, îi grupează în partide adverse, îi învrăjbeşte şi face ca viaţa lor să degenereze pe plan religios-moral. În cazuri de acestea preoţii, în loc să fie factori care ajută la înălţarea vieţii credincioşilor lor, ei devin "piatră de sminteală" şi uneori cauza esenţială a slăbirii credinţei şi a înstrăinării lor de Dumnezeu, de religie şi de biserică. Prin lipsa de dragoste, de colaborare frăţească, de ajutorare reciprocă, de armonie şi bună înţelegere între preoţii se diminuează orice activitate duhovnicească şi pastorală în parohie.

De aceea, este indispensabilă colaborarea şi bunele raporturi între preot şi toate autorităţile sale bisericeşti. Fără supunere, fără ascultare, fără colaborare şi fără dragoste şi armonie desăvârşită între preot şi superiorii lui şi între preot şi colegii lui nu se poate zidi şi nu poate realiza împărăţia lui Dumnezeu în parohie şi în sufletele credincioşilor.

O atitudine de respect şi de creştinească înţelegere trebuie să aibă preotul ortodox şi faţă de preoţii altor confesiuni din aceeaşi comună. Trebuie evitată orice ură, ori duşmănie, orice conflict şi orice luptă între preot şi preot. Chiar atunci când sunt anumite probleme care îi despart, care îi situează pe poziţii contrare, trebuie căutat şi găsit terenul comun şi să se aplaneze conflictele prin bună înţelegere şi acord echitabil, în anumite cazuri preotul ortodox va trebui să facă chiar cauză comună cu preoţii altor confesiuni din localitate, pentru a apăra împreună creştinismul, biserica, preoţia şi pe credincioşi. Un asemenea acord nu este potrivnic nici dogmelor, nici canoanelor şi nici tradiţiei, nici unei confesiuni creştine. Dimpotrivă, un asemenea acord este recomandabil şi folositor creştinismului în general, bisericii şi tuturor confesiunilor creştine.

Raportul cu autorităţile civile

În fiecare parohie există anumite autorităţi civile şi eventual militare. Ele poartă diferite titluri, care se schimbă după regimurile politice de la putere, dar care, după natura lor, sunt autorităţi administrative, şcolare, sanitare, veterinare, de ordine şi securitate publică etc.

Cu toate autorităţile locale preotul e dator să stabilească şi să păstreze raporturi cât mai bune, raporturi normale şi să colaboreze sincer în diferite compartimente de activitate, unde datoria preoţească îl implică. Preotul nu caută niciodată la faţa omului, la bogăţiile lui materiale şi nici la concepţia lui politică, în orice împrejurare, preotul dă atenţia, stima şi respectul cuvenit atât persoanei cât şi funcţiei pe care o deţine acesta.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că exemplul pe care îl dă preotul în acest sens este urmat şi de către credincioşii săi.

Colaborarea bisericii cu statul şi invers se manifestă practic şi în raporturile zilnice dintre slujitorii bisericii şi autorităţile statului.

La rândul lor, autorităţile civile şi militare luând cunoştinţă de povăţuirile şi îndemnurile date de preot credincioşilor săi şi observând atitudinea corectă a preotului, sunt obligate să acorde şi ele preţuire, şi acelaşi respect preotului, ca autoritate bisericească locală, în felul acesta şi numai aşa se pot păstra raporturile bune între preot şi autorităţile locale ale statului. Numai prin o asemenea atitudine se poate realiza o colaborare armonioasă spre binele şi fericirea poporului.

Raporturi bune, raporturi normale între preot şi autorităţile locale ale statului nu înseamnă că preotul trebuie să coboare şi să accepte situaţii care I-ar putea umili, sau ar putea să-i diminueze prestigiul şi autoritatea. Aceste raporturi şi colaborarea cea mai sinceră nu înseamnă obligaţie de tovărăşie în lucruri şi atitudini incompatibile cu demnitatea preoţească, nu înseamnă mâncare, băutură, petreceri etc..

Raporturi bune şi colaborare înseamnă conştiinciozitate, respect şi dragoste reciprocă, înseamnă interes comun şi jertfe comune aduse pentru binele şi fericirea locuitorilor, care sunt fii ai bisericii şi cetăţeni ai statului, în sensul acesta trebuie concepută şi realizată colaborarea între reprezentanţii bisericii şi reprezentanţii statului din comună.

Această stimă şi consideraţie este bine să o acorde autorităţilor civile şi militare din comună sau oraş. Buna conducere pastorală a parohiei şi interesele bisericeşti reclamă raporturi cordiale între preot şi toate autorităţile statului din centrele de conducere administrativă, etc. Adeseori rezolvarea multor probleme din parohie depinde direct de aceste autorităţi. De aceea, preotul e dator să caute să cunoască, personal pe autorităţi, să le informeze obiectiv asupra problemelor parohiale, să solicite concursul, intervenţia şi ajutorul lor atunci când e nevoie şi să colaboreze cinstit şi dezinteresat la toate acţiunile pe care le întreprind autorităţile pentru binele şi fericirea cetăţenilor. Atât interesul bisericii, cât şi interesul personal al preotului impun raporturi bune, colaborare şi armonie sinceră între preot şi autorităţile statului.

De altfel, problema raporturile dintre biserică şi stat, dintre slujitorii bisericii şi slujitorii statului a fost rezolvată în chip magistral de către Sfântul Apostol Pavel în cuvintele: "Tot sufletul să se supună stăpânirilor celor mai înalte. Că nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu. Daţi, dar tuturor cele cu care sunteţi datori: celui cu dajdia, dajdie ; celui cu vama, vamă ; celui cu frica, frică, celui cu cinstea, cinste, nimănui cu nimic nu fiţi datori, fără numai cu iubirea unii către alţii; că cel ce iubeşte pe aproapele a împlinit legea". (Romani XIII, 1-8)

Bibliografie:

Ioan F. Stanculescu, Ascultarea canonică, în rev. Studii Teologice, nr. 7-8, 1962, pag. 471.

Episcop Justinian Maramureşanul, Rostul Protoereilor în administraţia bisericească, în Îndrumător pastoral I, Alba lulia, 1977, pag. 62.


VIII. Tactul pastoral şi importanţa Iui

Formarea, menţinerea şi consolidarea legăturilor sufleteşti dintre păstoriţi şi păstor depinde în mare parte de tactul şi înţelepciunea preotului.

Tactul^*, adică ştiinţa de a ne comporta înţelept cu oamenii, este de obicei dovada unei maturităţi de cugetare şi a unei îndelungate experienţe, care vine odaia cu înaintarea în vârstă; această ştiinţă este necesară chiar de Ia începutul activităţii noastre în parohie şi o putem dobândi prin învăţătură de la înaintaşii noştri, ori din simţul de prevedere şi de justă cântărire a realităţilor, care trebuie să ne însoţească în misiunea preoţească.

Tactul constituie o calitate — o virtute — dintre cele mai necesare preotului, care în activitatea sa are de-a face cu oameni de cele mai diverse caractere. Mântuitorul însuşi sfătuieşte pe Sfinţii Apostoli: "Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii...” (Matei X, 16). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: "Preotul trebuie să fie înţelept, isteţ la minte...” (Despre preoţie III,12).

Înţelepciunea, tactul şi prudenţa ţin de misiunea preotului, care trebuie să fie idealist şi realist în acelaşi timp. Iubirea, devotamentul şi înţelepciunea îl ajuta să vadă realităţile şi să ţină seama de ele.

Preotul înzestrat cu înţelepciune, tact şi cu prudenţă, este capabil să lupte împotriva obstacolelor şi greutăţilor, el le recunoaşte şi nu le sfidează, ci le cântăreşte just şi le rezolvă. El ştie să păstreze totdeauna echilibrul vieţii, dintre ceea ce i se cere ca preot pe de o parte şi dintre realităţile existente, în care îi este dat să lucreze, pe de altă parte. Dacă lipsa de zel face preoţia neroditoare, excesul de zel poate fi altora păgubitor şi să compromită succesul activităţii lui pastorale. Mântuitorul condamnă, de exemplu: excesul de zel al Sfanţului Apostol Patru, când acesta a scos sabia în grădina Ghetsimani, ca să-L apere; a fost un gest spectaculos şi eroic în aparenţă, dar în fond era zadarnic.

Înţelepciunea şi simţul realităţii sprijină programul de activitate pastorală şi indică măsurile, mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru împlinirea datoriilor noastre sacerdotale. Tactul şi prudenţa ne fac să ocolim adversităţile şi obstacolele, atunci când sunt de netrecut şi să evităm întâmplările inutile si risipa zadarnică de energie. Tactul ne îndeamnă la răbdare şi încredere într-un timp mai favorabil pentru a relua de la capăt drumul întrerupt pentru o clipă, înţelepciunea ne învaţă că "idealul" nu se poate realiza în întregime dintr-o data, aşa cum am vrea noi, mai ales în entuziasmul tinereţii. Tactul şi prudenţa ne învaţă că, în lupta cu realităţile, trebuie să ne mulţumim uneori cu mai puţin dar sigur, cu biruinţe, câştiguri şi succese mai mici, dar din a cărora sumă se fac lucruri mari.

Înţelepciunea, tactul şi prudenţa sunt necesare preotului nu numai în împrejurări excepţionale şi dificile ce apar în cale, ci şi în relaţiile sale de toate zilele cu oamenii. El vine în contact cu fel de fel de oameni, de temperamente, firi şi caractere dintre cele mai diverse. Sufletul fiecărui om în parte reprezintă o lume proprie, deosebită de a altora. Preotul trebuie să fie şi un bun psiholog, un cunoscător de suflete, să prevadă, să evite şi să combată înclinările rele ori manifestările negative ale credincioşilor săi, determinate de neştiinţă, de pasiune, de interese meschine, să-şi adapteze metodele şi modul de lucru la felul de a se comporta şi de a reacţiona al fiecărui credincios în parte.

Tactul preoţesc în sensul bun al cuvântului nu înseamnă însă diplomaţie, abilitate, prefăcătorie ori şiretenie, care uneori urmăresc satisfacerea intereselor personale sau pământeşti. Tactul şi înţelepciunea de care vorbim este cuminţenia creştină, care are în vedere interesele supreme ale Bisericii şi ale poporului pe care le slujim şi care îl face pe preot, în calitatea lui de conducător al credincioşilor în cele religioase, să nu se amestece în situaţii primejdioase atunci când nu e nevoie şi când interesele Bisericii şi regulile strategiei duhovniceşti nu îi cer acest lucru. Cazul Sfântului Ciprian, episcopul Cartaginei (+258), e grăitor în această privinţă. Atunci când a izbucnit persecuţia împăratului Deciu împotriva creştinilor (250), e! a găsit că e mai prudent să se retragă undeva până va trece focul persecuţiei, decât să atragă, prin prezenţa sa la Cartagina, atenţia şi furia persecutorilor asupra Bisericii sale.

Tact personal înseamnă, de asemenea, o mare capacitate de tenacitate şi de stăruinţă în urmărirea împlinirii datoriei noastre. Viaţa este un şir necurmat de căderi şi de ridicări şi trebuie să ne aşteptăm nu numai la biruinţe şi succese, ci câteodată şi la înfrângeri, stagnări ori poticniri. Esenţial pentru preot este însă să nu se lase descurajat sau înfrânt de piedicile şi greutăţile întâlnite în cale şi să tindă mereu înainte: "Cine a pus mâna pe plug şi se uita înapoi, acela nu e vrednic de împărăţia lui Dumnezeu", a spus Mântuitorul (Luca IX, 62). în această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă pildă pe pescari, care, spune el, "chiar dacă şi-au aruncai de mai multe ori mrejele şi n-au prins nimic, nu-şi părăsesc îndeletnicirea lor: cu atât mai mult trebuie să facem noi aceasta ..." (Comentariu la Ep. II Tim., La Migne, P.C. t. LXII, col. 632).

Apostolatul preoţesc este o luptă continuă şi să nu pierdem din vedere că victoria finală este adesea nu rezultanta unor succese în serie, ci efectul stăruinţei, al perseverenţei tenace şi neînfrânte. Cine se dă biruit de la prima lovitură, a pierdut bătălia fără să o fi dat; cine stăruieşte o poate câştiga la sfârşit, chiar în ciuda aparenţelor contrarii de la început.

Tactul, înţelepciunea, prudenţa, răbdarea şi statornicia dau preotului acea calitate complexă sau îmbinare de virtuţi căreia i se spune de obicei echilibru sufletesc şi care caracterizează în general pe oamenii de bun simţ şi de caracter: "Echilibrul sufletesc îl ajută (pe preot) să fie egal cu sine în toate împrejurările, să fie consecvent în acţiuni si la înălţimea misiunii lui sfinte. Un astfel de preot, nu este o dată plin de zel, altădată descurajat si apatic. Nu este uneori prea sever cu credincioşii, iar alteori prea îngăduitor cu greşelile lor. Linia activităţii lui nu se compune din frânturi ci urmăreşte o ţintă înaltă şi lucrează pentru realizarea ei cu stăruinţă. El nu face nimic superficial, ori din ambiţii deşarte. Nu se predică pe sine, ci pe Hristos. Nu vorbeşte despre presupusele sale "taumaturgii", ci despre minunile Mântuitorului. Nu face teatru în săvârşirea serviciului divin şi nici nu-l săvârşeşte în grabă sau de mântuială" (pr. Dr. V. Coman, Echilibrul sufletesc al preotului, în rev., Mitropolia Banatului, 1958, nr. 1-3, pag.53).

Când însă lipseşte acest echilibru, slujitori buni şi plini de zel îşi pierd busola, se cred mai mult decât sunt, devin plini de sine şi de un orgoliu nepreoţesc, încep să propovăduiască învăţături personale, să întrebuinţeze metode pastorale excepţionale, curioase şi bizare, cu pretenţii de a înlocui practica de două ori milenară a Bisericii şi metodele clasice de pastoraţie.

În general, e necesar pentru preot să-şi controleze întotdeauna cu atenţie ţinuta şi comportarea în relaţiile sale cu credincioşii, păstrând în permanenţă o atitudine de seriozitate şi demnitate, care să le impună respect, căci nici un act al preotului nu poate fi indiferent în ceea ce priveşte efectele lui asupra credincioşilor. Seriozitatea şi demnitatea preotului în ţinută, purtare şi vorbire, nu exclud, însă, simplitatea şi naturaleţea, buna dispoziţie, amabilitatea, bunăvoinţa şi delicateţea în maniere, ori familiaritatea în sensul bun al cuvântului. Faţă de enoriaşii săi, preotul nu trebuie să fie niciodată distant şi rece, indiferent sau străin, ci apropiat şi familiar, ca un adevărat părinte faţă de copii săi. Bineînţeles că familiaritatea nu înseamnă căderea în vulgaritate. Preotul nu trebuie să caute neapărat o popularitate, familiaritate sau intimitate exagerată sau rău înţeleasă cu orişicine, numai pentru a fi pe placul tuturor. Se cere sfinţiţilor slujitori o oarecare discreţie şi rezervă faţă de tot ceea ce le-ar putea micşora sau compromite prestigiul în ochii lumii: se recomandă îndeosebi mai puţină familiaritate şi intimitate cu cei ce nu ştiu sa respecte preoţia, precum şi evitarea prezenţei preotului în locuri sau situaţii care i-ar compromite autoritatea şi prestigiul.

O deosebită importanţă are, din punctul de vedere al tactului pastoral şi al legăturilor preotului cu credincioşii, Taina Pocăinţei, în care preotul îşi exercită calitatea sa de duhovnic, de îndrumător spiritual al sufletelor. Este cel mai frecvent mijloc de pastoraţie individuală, care stă la îndemâna oricărui preot şi în care acesta vine în contact direct cu fiecare dintre credincioşii săi în parte, care vin la scaunul de spovedanie ca să-şi descarce sufletul şi conştiinţa de povara păcatelor şi să dobândească de la preotul-duhovnic iertarea lui Dumnezeu şi a Bisericii.

Dacă preotul va şti să-şi îndeplinească aici misiunea sa de confident al penitentului, să-i administreze sfaturile şi îndrumările necesare spre a-l smulge din ghearele păcatului şi a-l readuce pe cărările virtuţii, să aplice canonul sau epitimia cea mai potrivită fiecăruia, să urmărească ulterior îndreptarea lui morală, va reuşi să facă din această sfântă taină un adevărat mijloc de redresare morală a enoriaşilor săi şi de menţinere pe calea virtuţilor creştine.

Mai ales în scaunul de spovedanie preotul trebuie să facă uz de tactul său pastoral, procedând cu foarte multă grijă, cu înţelepciune, măsură şi echilibru, pentru ca nici să nu încurajeze sau promoveze păcatul printr-o blândeţe sau îngăduinţă excesivă, dar nici să descurajeze pe penitent sau să-1 depărteze de Biserică printr-o prea mare asprime şi severitate, ci sa aibă în vedere numai şi numai îndreptarea penitentului şi desăvârşirea lui progresivă în virtute. Acesta grea sarcină a preotului duhovnic este minunat de bine formulată în Canonul 102 al Sinodului trulan (quini-sext, 691-692): "Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega trebuie să ţină seama de calitatea păcatului şi de aplecarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să dea boalei tratament potrivit, ca nu cumva aplicând (tratamentul) în chip disproporţionat pentru fiecare din cele două, să greşească în privinţa mântuirii celui bolnav. Căci boala păcatului nu este simplă, ci de multe feluri şi deosebiri, şi odrăzleşte multe vlăstare ale pierzaniei, din acel rău mult se revarsă şi se lăţeşte mai departe, până când se opreşte prin puterea medicului. Drept aceea, cel ce dovedeşte priceperea medicală în privinţa sufletului, mai întâi trebuie să cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit, şi dacă (acela) înclină spre sănătate, sau dimpotrivă, dacă prin moravurile sale provoacă asupră-şi boala, să supravegheze în ce chip se înjoseşte el între timp de întoarcere sa, şi de nu se împotriveşte medicului şi de nu creşte rana sufletului prin întrebuinţarea doftoriilor puse asupra ei, şi aşa măsoară milostivirea după vrednice. Căci toată grija lui Dumnezeu şi a celui ce i s-a încredinţat puterea patorală este de a întoarce oaia cea rătăcită şi de a tămădui pe cea rănită de şarpe, şi nici spre prăpastia deznădejdii de a o împinge, nici frânele a le slăbi spre renunţarea la viaţă şi spre dispreţuirea ei; că la orice să stea într-un chip împotriva patimii, ori prin doftoriile cele mai amare şi stringente, ori prin cele mai deghizate şi blânde, şi să se nevoiască spre cicatrizarea ranei, cercetând roadele pocăinţei şi îndreptând înţelepţeşte pe omul chemat către strălucirea cea de sus. Deci se cuvine nouă să le ştim pe amândouă, şi pe cele ale stricteţei, şi pe cele ale obiceiului, şi la cei ce nu primesc pe cele extreme, să urmăm felul cel predanist, precum ne învaţă Sfântul Vasile" (Nicolae Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, trad. românească, vol. I, partea I-a, p.488).