Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Ipăratul Henric al V-lea (1106-1125) a urmat aceeaşi politică igentă ca şi tatăl său, lăsând ca toate scaunele episcopale germa-[ie ocupate de „oamenii lui”. La 1111 a trecut Alpii silind pe 3ascal al II-lea (1099-1118) să-1 încoroneze. În convenţia de la papa Pascal al II-lea a declarat că Biserica renunţă la toate bu-feudale primite de la Imperiu dacă şi împăratul renunţă la inves-episcopilor şi abaţilor. La auzul acestor veşti prelaţii germani au at, cerând anularea hotărârii. Pascal al II-lea a trebuit să cedeze, săratul, văzând că nu-1 încoronează, 1-a aruncat în temniţă. După ni papa a recunoscut dreptul de învestitură al monarhului, în i şi împăratul a declarat că acceptă ca alegerea episcopilor să fie fără simonie.

1122_ prin aşa numita „tranzacţie calixtină”, semnată în concor-ie la Worms de împăratul Henric al V-lea şi de papa Calixt al (1119-1124), se rezolvă controversa, în sensul că împăratul re-pentru totdeauna Ia învestitura cu cârjă şi inel, lăsând libertate ii să-şi aleagă personalul superior şi restituind toate bunurile romane. In schimb papa îşi ia angajamentul ca toate alegerile i să se facă în prezenţa împăratului de către demnitari biseri-: iber şi fără simonie. Noul ales primea de la Biserică semnele şi puterii bisericeşti: cârja şi inelul, iar de la împărat: sceptrul, jl înzestrării cu feudă seniorială. Drept mulţumire, papa a con-: el de „al IX-lea Sinod ecumenic”, în martie 1123 la Roma, pen-ace cunoscută împăcarea.

: pii ajunseseră conducători şi judecători fără apel. Pe lângă săru-oiciorului, li se mai făcea şi aşa numitul „officium stratonis”, erviciul de valet, ţinându-li-se scara şeii când încălecau pe cal. Din al XII-lea aparatul administrativ al papei a primit numele de

Romană„. Afacerile mai importante se rezolvau în Consistoriu, e alegeau, începând cu papa Grigorie al Vll-lea, şi legaţii papali îgati a latere”, însărcinaţii cu afaceri ai papalităţii. In semn de izare mai mare, orice arhiepiscop trebuia să ceară personal „pal-de la papa, depunând jurământ de obedienţă. Tot de la papa Gri-il Vll-lea s-a introdus şi apelul pentru „causae majores”, motiv care s-au înregistrat destule abuzuri, cum observă şi Bernard de iux (f 1153).

^niturile Curiei constau dintr-un census (bir) anual, din taxele „pallium”, din vizitaţii, la care dacă mai adăugăm sistemele de ită, de expectative sau de rezervaţii pentru anumite însărcinări 5Şti, toate rămase la latitudinea papei, atunci ne explicăm de ce urnirile provinciilor, se ţineau lanţ. Tiara papală avusese înainte de sec. al Xl-lea diademă cu o singură coroană de pietre preţioase cu flori, în sec. al XH-lea s-a adăugat a doua coroană, în sec. al XlII-lea a treia, simbolul acelui triregnum care întrunea puterea cerului, a pă-mântului şi a celor de dedesubt.

În Friederich I Barbarossa (1152-1190), resturatorul strălucit al puterii imperiale, monarh străbătut de conştiinţa măreţiei şi neatârnării înaltei sale poziţii, a găsit papalitatea un rival care n-a vrut să se plece. După înscăunare el a comunicat că a ajuns la tron „din voinţa lui Dumnezeu”, iar prin faptul că a numit la Magdeburg ca episcop pe un prieten al său (împotriva hotărârilor de la Worms), dădea papei să înţeleagă că s-a terminat cu supunerea în faţa tronului papal. Deşi în formă se silea să respecte tranzacţia calixtină, totuşi iniţiativa numirilor de epis-copi o lua el. Spre deosebire de vremea papei Grigorie al VH-lea, când se observa teoria contractuală a regalităţii, potrivit căreia orice suveran se obliga în faţa supuşilor să aplice dreptatea, Friederich I Barbarossa şi cercul din jurul lui afişau principiul că ceea ce place principelui este legea supremă în stat. De aceea el a anulat toate concesiile făcute Curiei de către antecesorii săi. Papa Adrian al IV-lea (1154- 1159), având nevoie de ajutorul împăratului, atât ca să-1 apere de normanzi, cât şi ca să liniştească mişcarea revoluţionară din Roma, desfăşurată de Îrnold de Brescia (1100-1155), în Lombardia, 1-a încoronai pe Friederich I Barbarossa în 1155. Împăratul nu a putut satisface toate angajamentele luate, iar papa s-a aliat cu cetăţile italiene şi cu lom-barzii. Până la urmă, după războaie purtate fără succes, împăratul a fost nevoit să facă serviciul de valet atât lui Adrian al IV-lea (1154-1159), în 1155, cât şi lui Alexandru al III-lea (1159-1181) în 1177. Idealul acelui „imperium mundi”, în genul lui Carol cel Mare (768-814), n-a putut fi realizat niciodată de el, deşi era un spirit generos. La 1190, împăratul Friederich I Barbarossa muri, înecându-se în râul Selef (Kaby-kadnus), în Cilicia, în timpul cruciadei a IlI-a.

^ ^^Culmea puterii papale e legată de păstorirea papei („Tnocenţiu al IH-lea_fI198-I^TŞ), care avea credinţa că e „mai mic decâT Dumnezeu! Dar mai mare decât omul„ şi că „prin el vorbeşte şi acţionează Dumnezeu„. Papei, zicea el, i s-au dat ambele săbii (Luca, 22, 38), atât a împărăţiei spirituale, cât şi a celei lumeşti. De aceea, precum primeşte luna lumina de la soare, tot aşa trebuie să-şi primească şi împăraţii şi regii pământului puterea de la papă, pentru că trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Când slujeşte, papa stă în picioare, pe când împăratul îngenunche. Idealul lui se cuprinde în cuvintele „domi-nium orbis christiani„, „dominium mundi„, având el singur „plenitudo potestatis„ = „deplinătatea puterii”.

„Eu am primit – spunea Inocenţiu -¦ de la Roma mitra: semn al funcţiei mele religioase, precum şi tiara: care-mi conferă puterea pă-mântească”. În timpul lui aproape toate ţările Europei ajunseseră sub ascultarea lui. În 1205, regele Angliei, Ioan fără Ţară (1199-1216), om capricios şi lacom, ajunsese să impună la dări grele poporul, provocând mari nemulţumiri. Inocenţiu a intervenit. Supărat că regele nu 1-a ascultat atunci când a vrut să numească un arhiepiscop la Canterburyi

3a a aruncat asupra regelui anatema şi interdictul, spre a-1 detrona, acest sens a dezlegat pe supuşi de jurământul de fidelitate faţă de e şi a însărcinat pe regele francez Filip August (1180-1223) să ocu-Anglia, spre a sili pe Ioan fără Ţară să predea tronul fratelui său i mare, ' Arthur. Laş cum era, regele a cedat, încă în anul 1213, şi ele şi ţara lui au devenit vasali ai papei, plătind tribut. Victoria papei ost şi rnai evidentă din clipa în care a ajuns educator şi protector al arului împărat Friederich al II-lea (1215-1250), nepotul lui Frie-ich I Barbarossa.

După moartea papei Inocenţiu, Friederich al II-lea a început şi el uptă înverşunată împotriva papilor Grigorie al IX-lea (1227-1241) nocenţiu al IV-lea (1243-1254). Ambii l-au excomunicat în mai mul-rânduri, înfierându-1 ca eretic, pervers şi fur al celor sfinte, ajungând ă acolo că s-a predicat şi cruciadă împotriva lui, pentru că nu re-îţa la planurile lui imperialiste în legătură cu Italia şi pentru că nu-Î sau expulza pe clerici contrar înţelegerilor anterioare. După moarlui Friederich al II-lea (1250), papa a confiscat toate posesiunile iene ale împăraţilor germani şi se părea că, după stingerea casei de îenstaufen (1254) şi după urcarea pe tron a lui Rudolf de Habsburg 13-1291), planurile papilor pentru realizarea monarhiei universale mai întâmpină nici o rezistenţă. În realitate, spiritele se schimbaseră Europa; lumea se săturase de amestecurile papilor în problemele îânteşti, în vreme ce luxul ierarhilor devenise îngrijorător, fiscalita-apăsătoare, iar nepotismul de nesuferit. Papa Urban al IV-lea (1261- 4) numea într-un singur an 6 cardinali francezi. Spiritul de parti-începea să se facă simţit tot mai mult, asaltând tot mai impetuos ra papală”. Francezii au ajuns să se ia la întrecere cu aristrocaţia lană (A Fliche).

Declinul papalităţii a început cu papa Bonifaciu al VlII-lea (1294- 3).

Când papii credeau mai mult în reuşita lor, Franţa le-a dejucat toa-ilanurile. Bucuroşi că au scăpat de „protecţia” împăraţilor germani, ii încredinţară Sicilia lui Carol de Anjou (1226-1285), fratele re-i francez Ludovic al IX-lea cel Sfânt (1226-1270), care jucase multă ne şi un rol de arbitru în conflictele europene ale vremii. Carol de DU nu-i semăna însă deloc fratelui său. El ori punea numai fran-pe scaunul papal, ori îl lăsa vacant cu anii. Văzând că s-a înşelat, 3, împreună cu împăratul bizantin Mihail al VlII-lea Paleologul 1-1282), a încurajat pe ascuns revolta sicilienilor -¦ numită „ves-le siciliene” din 31 martie, în lunea Paştilor 1282 – împotriva cezilor din Palermo şi Sicilia. Dar nici noii patroni, regii spanioli familia de Aragon, nu s-au arătat mai buni decât francezii, datorită ului că regatul Neapolului rămăsese tot la francezi, iar aceştia îşi ăreau interesele lor de independenţă politică fără să se arate prea-işi papei. Regii dinainte de Ludovic al IX-lea cel Sfânt, precum şi ta, prin aşa numitul „recursus ad principem”, au restrâns dreptul pate a se amesteca în viaţa statului francez. De la 1438 acest punct de vedere va fi consfinţit în aşa-numita „sancţiune pragmatică”, care a devenit normativă pentru raporturile Franţei cu scaunul papal.

Pe la sfrâşitul secolului al XHI-lea, regele Franţei Filip al IV-lea | cel Frumos (1285-1314) se afla în luptă cu Eduard I, regele Angliei! (1272-1307); papa Bonifaciu a cerut lui Filip să facă pace cu regele] englez, care era vasalul lui. Filip însă a refuzat. În 1296, Bonifaciu emis bula „Clericis laicos”, prin care interzicea puterii politice să impună la contribuţii băneşti Biserica şi clerul fără avizul şi autoritatea papei. Drept răspuns, regele Franţei a interzis ieşirea de aur şi argint din ţară pentru Roma. Cu toate că cei doi suverani s-au împăcat, lăsând pe papă să joace rol de arbitru, totuşi Filip al IV-lea cel Frumos şi-a văzut'de treburi în interesul statului său. In 1301, papa a trimis la Paris o delegaţie să invite pe rege să plece într-o cruciadă. Regele în loc să verse banii pentru cruciadă i-a folosit la înarmarea ţării. Conducătorul delegaţiei, deşi francez, a ajuns în conflict cu regele, care 1-a arestat. Papa a protestat, invitând pe prelaţii francezi la un sfat la Roma şi în decembrie acelaşi an a emis o nouă bulă, „Ajiaciiita-Jiili”, prin care soma pe rege să se prezinte înaintea lui spre a da socoteală de purtarea sa. Papa voia să imite pe Grigorie al VH-lea, dar nu era omul care s-o facă, iar Filip al IV-lea cel Frumos nu era Henric al IV-lea. Când bula a ajuns în Franţa, a fost arsă şi, în locul ei, a fost pusă în circulaţie una falsă. Regele ameninţă pe fiii săi cu blestem şi cu dezmoştenire dacă ar îndrăzni să recunoască alt stăpân spiritual în afară de Dumnezeu. Adunarea naţională a interzis prelaţilor francezi participarea la sinodul proiectat de papă.

Rezultatul sinodului a fost concretizat în bula „Unam Sanctam” (18 noiembrie 1302), în care se expune concepţia suveranităţi absolute a papalităţii. „Dacă grecii sau alţii spun că nu se supun lui Petru şi urmaşilor lui, se spunea în bulă, atunci trebuie să mărturisească cum că nu fac parte din numărul oilor lui Hristos. Papa mânuieşte două săbii, una spirituală şi alta lumească, una pentru Biserică, cealaltă de către Biserică. Potrivit acestei concepţii papa poate acorda regilor şi împăraţilor puterea, dar le-o şi poate lua înapoi”. Cardinalul care a dus bula în Franţa a trecut de partea regelui. Atunci Filip al IV-lea cel Frumos s-8 folosit de parlament pentru a hotărî că oricine ar consimţi la pretenţiile papale să fie socotit trădător. Vice-cancelarul regelui, Guillaume de No-garet, a ţinut în faţa acestui prim parlament francez o înflăcărată cu-vântare de acuzare a papei şi s-a cerut întemniţarea „sceleratului”. LE obiecţiunea că papa nu poate fi judecat de nici un muritor, cum se spusese în „Dictatus Paipae”, s-a răspuns că Bonifaciu al VUI-lea în realitate nu e papă. Filip se baza pe unitatea sufletească a întregii ţări. Vice-cancelarul francez s-a dus în Italia, unde s-a aliat cu angevinii din Neapo-le şi, însoţit de 100 de călăreţi şi pedestraşi, a intrat în zorii zilei de septembrie 1303, în oraşul Anagni, unde se refugiase papa, 1-a aresta' şi 1-a maltratat pălmuindu-1 cu o mănuşă de zale. După 3. Zile papa fost eliberat de compatrioţii săi, dar a murit în 11 octombrie 1303 ea tremore cordis = infarct miocardic sau stop cardiac, cum zicem no astăzi. Odată cu dispariţia lui Bonifaciu al VUI-lea s-a prăbuşit şi Pa' palitatea de pe culmea puterii sale.

Luptele dintre papi şi împăraţi au adus nu numai martiri, ca Thomas: et, arhiepiscopul de Canterbury (f 1170), ci şi învrăjbiri între po-e decăderea moravurilor şi mai ales compromiterea misiunii bise-tî. Ele au provocat indirect depărtarea multora de rânduielile Bi-ii şi au pregătit terenul care a favorizat apariţia Reformei. Papii au convocat în perioada aceasta nu mai puţin de 10 sinoade are le-au numit ecumenice. Ele însă au avut caracterul unor adu-care executau ordinele papilor.

La Sinodul I din Lateran, socotit ca al IX-lea ecumenic, din 1123, ocat de papa Calist al II-lea (1119-1124), s-a confirmat „Concor-1 de la Worms” din 1222 şi s-au dat canoane împotriva simoniei, a igamiei (căsătoriei clerului) etc.

Sinodul II din Lateran socotit al X-lea ecumenic, convocat de papa enţiu II (1130-1143) şi ţinut în 1139, a condamnat pe Arnold de ciâ (1100-1155) şi a combătut simonia, desfrâul, luxu] preoţilor, irea armistiţului impus cavalerilor feudali (treuga Dei), duelurile

Sinodul al IlI-lea Lateran socotit al Xl-lea ecumenic, convocat în de papa Alexandru al IlI-lea (1159-1181), a decis că numai atunci ilidă alegerea papei când se întruneşte majoritatea de cel puţin 2/3 cardinali.

Sinodul al IV-lea Lateran, socotit al XH-lea ecumenic, convocat în i de papa Inocenţiu al Ilî-lea (1198-1216), cel mai numeros (412; opi, 300 de abaţi şi alţi delegaţi), a întrunit reprezentanţi imperiali Germania şi din Constantinopol ai regilor Franţei, Angliei, Arago-li, Ungariei ş.a. S-au dat decrete cu conţinut dogmatic, liturgic şi al, care exprimau gândirea papei Inocenţiu al IlI-lea cu privire la nizarea unei Biserici tipic feudale. Totodată a condamnat erezid lui: ngar de Tours (998-1088), care nu accepta „transsubstanţierea” lentelor euharistlce.

Sinodul I de la Lyon, din 1245, socotit al XHI-lea ecumenic, con-t de papa Inocenţiu al IV-lea (1243-1254), s-a ocupat de cazul portarii scandaloase a împăratului german Friederich al II-lea 5-1250) şi de căutarea mijloacelor de a salva posesiunile cruciaţi-iin Orient.

Sinodul II de la Lyon, socotit al XlV-lea ecumenic, convocat în de papa Grigorie al X-lea L1271-1276), s-a ocupat de „unirea” în-atâ la 6 iulie 1274 la Lyon cu grecii, care n-a fost primită în Răsări-artodox.

În 1311 la Vienne, în Franţa, s-a ţinut aşa-zisul al XV-lea sinod nenic, convocat de papa Clement al V-lea (1305-1314), într-o vre-în care papii îşi aveau reşedinţa în Avignon. S-au discutat probleme egătură cu desfiinţarea ordinului „cavalerilor templieri” şi cu în-'tarea moralităţii clerului.

Sinodul de la Constanz, socotit al XVI-lea ecumenic, s-a ţinut în-^4H-1418 şi a fost convocat pentru curmarea schismei papale, reia Bisericii „in capite et membris” şi examinarea ereziei lui Hus iulie 1415).

Sinodul de la Ferrara – Florenţa (1438-1439), mutat la Roma (1439-1445), socotit al XVII-lea ecumenic, a fost convocat de papa Eugen al IV-lea (1431-1437), în care s-a încheiat unirea cu grecii la 6 iulie 1439, în catedrala din Florenţa. Unirea a fost respinsă în 1443 de patriarhii de Ierusalim, Alexandria şi Antiohia, întruniţi în sinod la Iej rusalim, care au declarat fără valoare cele făcute la Florenţa.

Sinodul al XVIII-lea ecumenic s-a ţinut în 1512-1514 sub papa Iulhj al II-lea (1503-1513) pentru confirmarea interdictului aruncat asuprr Franţei şi condamnarea sancţiunii pragmatice din 1438 dată de regele Carol al Vll-lea (1422-1461) prin care se restrângea autoritatea papei în Biserica Franţei.

Izvoare

K. Mirbt, Quellen zur Geschichte des Papsttums und des romischen Katho-lizismus, 5-e Auflage, Tubingen, 1935; 6-e Aufl., Tiibingen, 1967.

Lucrări

R. Fossier, Ie moyen îge, T. 1. Les mondes nouveaux (350-950); t. 2. L'Eveil ac l'Europe (950-1250); t. 3. Le temps de crise (7250-1550), Paris, 1982-1983;

Wilhelm Imkamp, Das Kirchenbild înnocenz UI (1198-1216), Stuttgart, 1983, XIII – 360 p.; Ch. Cheney, Pope Innocent III (1198-1216) and England, Stuttgart 1976; J. Richard, La papaute et les missions d'Orient au Moyen Îge (XHI-e-XIV-siecles), Rome, 1977.

J. Mercier, Vingt siecles d'histoire du Vatican, Paris, 1976, 530 p.; Aug. Fliche et Victor Martin, Histoire de l'Eglise depuis les origines jusqu'ă nos jours. Voi. VIII X, XII, XIII (1057-1274) de diferiţi istorici, Paris, 1946-1963.

Fr. Heiler, Altkirchliche Autonomie und păpstliche Zentralismus, Munchen, 1941; F. X. Seppelt, Das Papsttum im Spătmittelalter und în der Zeit der Renaissance, Bd. IV, Munchen, 1937; A. Cartellieri, Der Aufstieg des Papsttums im Rahme der Weltgeschichte, Berlin, 1936; Ch.

— J. Hefele – Dom H. Leclercq, Histoire des Concils d'apres les documents originaux, t. V, VI, Paris, 1916.

În limba română

Pr. prof. Milan Şesan, Naşterea ideii papale, în „Mitropolia Ardealului”, VI] (1962), nr. 7-8, p. 469-482; G. G. Stănescu, Politica imperialistă a papii Inocenţiu II, şi luptele de succesiune dintre Stauii şi VJelii, Cluj, 1939.

Prof. M. Popescu, Pr. prof. T. Bodogae, Prof. G. Stănescu, Istoria hisericeascc universală, t. II, Bucureşti, 1956, p. 52-60; Eusebiu Popovici, Istoria bisericeascc universală, trad. De At. Mironescu, t. II, ed. 2.

— A, Bucureşti, 1927, p. 90-114.

Ordine monahale în Apus. Inchiziţia * în prestigioasa sa lucrare despre istoria Bisericii din Germania Alb Hauck afirmă că ceea ce formează gloria creştinătăţii apusene dir sec. XII-XIII au fost ordinele călugăreşti, care şi-au trăit atunci perioada lor eroică. În parte are dreptate pentru că într-adevăr în ace timp s-au înregistrat acţiuni de înnoire autentică a entuziasmului ş jertfelniciei monahale, care, în comparaţie cu alunecarea spre secularisn a cercurilor conducătoare eclesiastice, au reînviat dorul după idealu evanghelic, după sărăcie, după slujirea aproapelui. Dar, în acelaşi timp spiritul epocii feudale şi-a pus pecetea şi pe o serie de organizaţii mo „ Bibliografia a fost alcătuită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu * Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae.

A căror slujire şi mijloace de lucru erau prea puţin evanghelice; a ele s-au desfiinţat nu fără a trezi conflicte şi amărăciuni. In spre deosebire de monahismul răsăritean, care înscrie în această i'ă pagini de vrednicie excepţională, atât pe linia ascetică şi con-tivă cât şi pe cea obştească, monahismul apusean se caracteri-arin'tr-o organizare centralistă şi de totală obedienţă papală, în sură încât până şi ordine cerşetoare, ca cel al dominicanilor, care ait la început cu avânt într-adevăr sincer de slujire, a ajuns să; prin inchiziţie acte grave ce mergeau până la exterminarea în i comunităţilor creştine neconformiste. De aceea, nu-i de mirare slujirea monahală din acel timp, în Apus, se întâlneşte atât iubire dă şi ascetism, cât şi intoleranţă, care merge până la preconizatei.' tre cauzele, care au dus la înfiinţarea multora din ordinele mocăci, spre deosebire de Răsărit, în Apus vom înregistra în această lă o sumedenie de formaţii mânăstireşti, cu statute şi obiective

Î, dar care toate vor fi puse de conducerea bisericească a vremii ba ideii papale, trebuie să socotim mai multe: combaterea luxului indăviei clerului, nevoia de stăvilire a mişcării sectare sau eretice, proape totdeauna avea nuanţă anticlericală, în sfârşit, chemarea re papi sau de către alţi factori la opera de răspândire a creştiui în ţările nordice ale Europei, în Asia şi chiar printre „schisi” din ţările estului şi sud-estului european, inclusiv în Imperiul n. Pe lângă ordine monahale propriu-zise au luat naştere şi asolibere sau frăţii de bărbaţi sau de femei numite „terţiarii”, care

; eau intra între zidurile mânăstirilor, ci rămâneau în lume şi pracacte de pietate, de penitenţă ori de caritate, desigur sub îndruunui duhovnic, aşa cum erau şi în Imperiul bizantin şi în celeări ortodoxe frăţii de „nevoitori”, de avramţi, de (JH^orcovot.

Nii dintre „terţiari” au introdus cu timpul în familii idealul „imilui Hristos”, aşa cum au fost cazurile regelui francez Ludovic al cel Sfânt (f 1270), al „Sfintei” Elisabeta a Ungariei sau al Turin- ' 1231), iar mai târziu, în sec. al XV-lea, fraţii de viaţă comună anda, care ne-au dat frumoasa carte „Urmarea lui Hristos”, atrilui Thomas de Kempis (f 1471). În general, toate ordinele aveau iţea lor un „general”, iar în cadrele fiecărei ţări un adjunct „prol”.

Rdinele monahale mai importante ivite în Apus, în această peau fost:

Cartusienii, ordin înfiinţat în 1086 la Chartusium (Chartreuses) i-estul Franţei, lângă Grenoble, de canonicul Bruno din Reims, scopul de a întări disciplina merală a clerului. Ei recomandau continuă contra luxului, a lenei şi a lăcomiei. Se ocupau cu tăria şi copierea de cărţi şi năzuiau spre viaţa contemplativă. Ca foloseau numai pâine, legume şi apă. A fost socotit cel mai auster monahal, cu cel mai redus număr de membri, dar cu mare merit ţa culturală.

2. Cistercienii sau cisterciţii a fost un ordin întemeiat lingă

Dijon, la Cistercium (Câteaux), în 1098, de egumenul benedictin Robert, în scopul îmbunătăţirii vieţii monahale, pe care a readus-o la simplitate, refuzând să primească donaţii în case, în bani, în dijme sau să arendeze imobile. Ei trăiau singuri, din muncă manuală, în obşti monahale. In 1112 a venit la mânăstire, dintr-o familie bogată, cel care avea să fie Bernard de Clairvaux (f 1153) şi care mai aducea tot atunci încă 4 fraţi şi un unchi. Bernard a dus o viaţă de retragere şi meditaţie. În scurtă vreme faima lui a ajuns atât de mare încât, cum spune un istoric (Hampe), timp de câţiva zeci de ani el a fost regele neîncoronat al Europei. A fost chemat să combată prin predici mişcări extremiste, precum cea a lui

Arnold de Brescia (1100-1153), în Lombardia, sau greşelile doctrinale ale unui dascăl celebru ca Petru Abelard (f 1142) şi ale petrobrusienilor, dar mai ales să pregătească atmosfera pentru plecarea în cruciada a

Ii-a. A cenzurat şi moravurile, contemporanilor săi, inclusiv ale unor papi ca Eugen al III-lea (1145-1153). În 50 de ani ordinul cistercienilor a ajuns să dobândească peste 500 de mânăstiri. Câteva au fost şi in

Transilvania.

3. Premoâistratensil, cu centrul lângă Lyon, la Premontre, era un ordin întemeiat în 1120 de canonicul Norbert din Koln, care s-a dedicat îmbunătăţirii predicii şi slujirii preoţeşti. Au activat ca misionari în părţile Balticii.

4. Carmeiiţil, ordin întemeiat în 1156 pe muntele Cârmei în Ţara

Sfântă de un cruciat italian, Berthold de Calabria, şi-au sporit faima din secolul al XlII-lea, când generalul ordinului Simon Storck a răspândit vestea că Maica Domnului i-ar fi încredinţat un veşmânt pentru umeri, scapuJarul, de culoare castanie, compus din două bucăţi, una pe piept şi alta pe spate, pe care-1 poartă până azi. De la rânduielile eremitice ordinul a trecut cu timpul la viaţă mai îngăduitoare, fapt pentru care> spre sfârşitul perioadei acesteia, a fost adeseori criticat.

5. Augustinienii – o uniune a mai multor' societăţi de eremiţi

— Cultivau, în genul Fericitului Augustin (f 430; Epist. 211), grija pentru viaţa religioasă a clerului.

6. Ordinul franrisranilor a fost înfiinţat în 1209 de Francisc din

Assisi 0182 – f 122(5}, fiu de negustor bogat din provincia Umbria, în

Italia, care s-a convertit în urma unei boli şi a mai multor încercări, schimbând viaţa de plăceri şi ambiţii cavalereşti într-una simplă, de sărăcie voită, dedicându-se la început îngrijirii leproşilor şi ridicării unor bisericuţe în locul natal (Portiuncula), iar apoi ascezei riguroase, umblând îmbrăcat numai într-o haină neagră, încins cu o funie şi desculţ. A început să predice pocăinţa cu tot oprobriul prietenilor care l-au socotit nebun. Doi câte doi, „minoriţii” (cum au mai fost numiţi pentru traiul' lor nepretenţios) sau franciscanii s-au răspândit repede. În 1212 s-a întemeiat pe aceleaşi temeiuri de asemenea un ordin franciscan feminin, numit şi al clariselor, de către Clara Sciffi din Assisi, iar în 1224 un al treilea ordin compus din mireni, cu scopul de a promova pocăinţa