Ion Budai Deleanu

Constrângerea, ci o încadrează într-un sistem de mijloace şi proceduri je natură să-i ^împiedice degenerescenta. Dintr-o asemenea perspectivă, „statuL_dj_drerjt^_ este opusul „ştatului-despot„. El caracterizează un tip de societate în care constrângerea statală.

— Admisă ca indispensabilă – este necesarmente organizată şi orientată în în societate există şi alte forme de constrângere, realizate prin diverse categorii de norme, numkg_dg_Kant „reguli autonome„, cum sunt non^ejejnoraleJ_reljgiQase_. Etc. Constrângerea de stat diferă însă esenţiafinente de celelalte forme de constrângere pfârTilpfuI că ea este instituită – după expresia aceluiaşi filosof – prin „norme heteronome”167, prin norme juridice. Rezultă de aici un original i^wTJeed-back: puterea de stat instituie sau sancţionează normele prin care reglează relaţii le ~sociâle~ şi îşi legitimează ea însăşi posibilitatea constrângerii; odată instituite sau sancţionate, respectivele norme limitează posibilitatea^enconstrângerea-puterii de stat, o -formalizeazăşi prin aceasta o încorsetează. Antagonismul latent saujâfectiv dinTfis libertate şi constrângere devine astfel solubil prin una şLaceeaşi măsură: Imitarea adecvată a libertăţii individului, dar şi a formelor şi intensităţii constrângerii. Esenţa o constituie aici proporţionalâtătea.

„~ T$. Ptâierea şi normativitatea se află într-o relaţie de condiţionare reciprocă. Puterea creează normele, normele legitimează şi limitează fiuterea, Dintr-o asemenea perspectiva, statul de drept este acel stat care_se_subordonează dreptuhn. Nimeni – persoană fizică, morală sau autoritate publică – nu poate fi mai presus de lege (art. 16, alin. 2). Această-dmenslune'turfdâmentaTă'şi de maximă generalitate a statului dejdreptpoate fi descompusă în alte câteva exigenţe specifice: a) Stabilirea unui „statut” al puterii, iar acest statut nu este altul decât ¦Constituţia; b) Organizarea puterii şi înfăptuirea prerogativelor ei în condiţiile şi în lirnâteTe~strTct predeterminate prin Constituţie; c) Instituirea unui sistem de sancţionare a supremaţiei Constituţiei; ă) Constituirea tuturor normelor juridice într-o unitate coerentă, arrnonioasă şi ierarhic articulată, implicând conformitatea unora faţă

|67 Ch. Cadoux, op. Cit, p. 95 şi urm.

Comportamentul uman este deci reglat prin „norme interioare” şi „norme e”terioare”.

De altele, până la vârful piramidei – acolo deci unde se află legea „fundarnentală; e) Xonsacrarea şi garantarea efectivă a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, nu doar ca instrumente juridice ale afirmării şi realizării omului şi cetăţeanului, dar şi ca mijloace eficiente de protecţie a persoanei în raporturile acesteia cu puterea.

140. Garanţii pentru satisfacerea exigenţelor statului de drept. Fireşte că autorităţile publice competente pot modifica sau abroga normele juridice în vigoare, inclusiv cele cuprinse în Constituţie. Pentru ca prin exercitarea acestei prerogative să nu fie periclitate condiţiile sine qua non ale statului de drept, activitatea normativă trebuie să fie – şi este – circumscrisă câtorva reguli, între care: a) Modificarea Constituţiei nu poate fi decât opera unei adunări abilitate expres, alcătuită pe baze autentic democratice, cu respectarea procedurii specifice de revizuire a Constituţiei; b) Revizuirea însăşi trebuie limitată, astfel încât prin ea să nu fie lezate valorile esenţiale ale democraţiei constituţionale; c) Legile şi celelalte acte normative cu valoare de lege trebuie supuse unui control de constituţionalitate; d) Toate celelalte acte juridice normative trebuie să respecte regula conformităţii lor cu actele având o forţă juridică superioară; e) Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale să nu poată fi restrânsă decât temporar, numai în situaţii expres determinate, proporţional cu împrejurarea care justifică restrângerea şi, în orice caz, fără să se suprime astfel însăşi substanţa dreptului sau a libertăţii; f) Nici o lege să nu poată îngrădi accesul liber la justiţie al oricărei persoane, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar justiţia să se realizeze în condiţiile legii şi ale unei reale independenţe şi imparţialităţi. Asemenea reguli – ele însele garanţii pentru satisfacerea exigenţelor statului de drept – sunt consacrate în aşezământul nostru juridic fundamental168 (art. 147 – 148, art. 144, literele, a-b şi c, art. 49, art. 21 din Constituţie).

'6* Ele vor ii examinate pe larg în contextul specific fiecărei instituţii.

Secţiunea a 5-a STAT SOCIAL

141. Conotaţia conceptului '^stat social„. Statul român -l precizează art. 1, alin. 3 din Constituţie –. Este un „stat social„m.1 Semnificaţia acestui concept – adeseori împerecheat cu „statul dej drept„170 – este clară şi directă: implicarea statului în domeniul social-1 economic. -^y~ ~ ~T~”

— ATrlbutul ^„social” _poate fi considerat un corectiv la j democrajialiberală clasică, esenţialmente politică. Esenţa democraţiei I liberale o constituie „Libertatea”. Dar în condiţiile ţăriloF 1 subdezvoltate sau în curs clelfezvofoare, „Libertatea” tinde să devină o | metaforăjlacă, aşa-zTcân37~e~a nyjeşte' susţinută materialiceşte. Pe de I altă parte, pentru aceste ţări, elaborarea unei strategii globale de I dezvoltare şi urmărirea sistematică a programului elaborat sunt l indispensabile. „Interesul general”171 în aceste ţări – şi nu numai în ele l precumpăneşte faţă*~ de interesele individuale, specifice | liberalismului. În numele interesului general, statul poate – şi trebuie -să intervină pentru aplatizarea unui monopol privat exorbitant, stimularea sau sprijjnireajdjrecjăjymor sectoare private, preluarea în gestiune proprie a unor domenii administrative, conducerea ngmijlocită ă~unoT servicii „publice” de Hebsepită importanţă sau deficitare etc. Or, adeseori, de pe poziţfalmuijjberalisnijatacerbat, se cere statului să adopte o poziţie pasivă sau neutră172. Alteori,

169 în cursul dezbaterilor din cadrul comisiei pentru elaborarea proiectului de Constituţie, dar şi din Adunarea Constituantă, locuţiunea „stat social” a provocat interpretări diverse şi deseori surprinzătoare, de la semnificaţii „social-democraţie” până la „stat intervenţionist”.

Puţine sunt constituţiile care califică statul ca fiind „social”. (De exemplu, Constituţia Franţei, în art. 2, Constituţia Spaniei, în art. 1).

„Interesul general” trebuie evaluat ca scop fundamental al serviciilor publice (de exemplu, asigurarea unui nivel de trai decent, asigurarea sănătăţii populaţiei, conservarea sau ameliorarea mediului înconjurător, dezvoltarea sistemului de instrucţie şi educaţie, a culturii etc).

„Aceasta – cu siguranţă – şi din cauza temerii că regimul politic poate degenera în autoritarism sau chiar în totalitarism, pentru că – aşa cum experienţa istorică a demonstrat – „consecinţa logică a unui regim totalitar este colectivismul integral (Ch. Ca

Dimpotrivă, i se solicită statului intervenţia masivă şi fermă, ^ conducând, în cele din urmă, la „colectivism”.

— La etatizarea societăţii civile. Atât poziţia globală şi necondiţionat negativă, cât şi cea ritos afirmativă conduc la consecinţe păgubitoare. Esenţa problemei constă, aşadar, nu în repudierea rolului statului173 sau în hipertrofierea acestui rol, ci în stabilirea gradului de intervenţie etatică sau paraetatică, „precum şi a formelor concrete de „intervenţie, adecvate fiecărei etape de dezvoltare a societăţii174.

Tehnicile de intervenţie ale statului sunt diverse. Pot fi totuşi distinse trei mari modalităţi175'. Intervenţia directă şi exclusivă (constituirea de j„gii1_jiaţionalizarea. Ş.a.), înterveriţââ~tţirectă'^§r~ concurentă (societăţi economice mixte etc), promovarea unei economii concsvtLB~ (ympimăÂQ&~^s^ula „antreprizele private, la „orgăhizaţTFsindicale etc. Pentru determinarea obiectivelor_economico-financiare şi stabilirea mijloacelor de atingefe~ă”ăcestora).

Extinderea drepturilor şi a libertăţilor ~ social-economice, accentuarea funcţiilor ce revin acestor drepturi şi libertăţi, în condiţiile unei economii deVpfâţa, ~Tesotnntâ„acţi^vismttl statului şi multiplică valenţele lui sociale. Corelativ drepturilor „şTlft^ertăţilor social-economice, obligaţiile. Statului nu constituie doar o figură retorică, ci constituie premise ale responsabilităţii lui. ~”

173 Ar fi de altfel absurd să se ignore formele evidente şi constante de intervenţie a statului în domenii care dintotdeauna au fost considerate monopolul acestuia (menţinerea ordinii publice pe plan interior şi al independenţei pe plan exterior, asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a conformităţii ierarhice a tuturor normelor juridice, înfăptuirea justiţiei, încheierea tratatelor şi a altor tipuri de acorduri internaţionale, stabilirea şi întreţinerea relaţiilor diplomatice, dezvoltarea resurselor economice şi financiare – ca una dintre condiţiile efectivităţii suveranităţii – statuarea şi înfăptuirea politicii bugetare şi gestionarea finanţelor publice etc.)- Sunt aşa-zisele „prerogative regale” ale statului, prerogative ataşate suveranităţii sau exprimând exerciţiul acesteia. (Ch. Cadoux, op. Cit., p. 80 şi urm.) La acestea se adaugă, conjunctural şi pasager, unele atribuţii secundare, fără legătură cu afirmarea sau exerciţiul suveranităţii (cele din domeniul învăţământului, sănătăţii, transportului public, ajutoarelor sociale etc). Care pot fi asumate şi de alte colectivităţi.

174 în evoluţia lor, pot fi distinse patru etape succesive: statul-jandarm, statul-antreprenor, statul-providenţial şi statul neo-liberal (ultraliberal sau moderat).

175 Ch. Cadoux, op. Cit., p. 87.

142. Prerogativele sociale ale statului. Evocând numai dispoziţiile constituţionale, statul trebuie să asigure176: a) Libertatea, comerţului, protecţia concurenţei loiale, valorificarea^ tuturor factorilor_producţieâf^) ExpIoatarea_resursfilQr~ naturale, m~ concordanţă cu interesuljniţionil^c) Refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător şi menţinerea echilibrului ecologic; d) Crearea condiţiilor” necesare pentru creşterea calităţii vieţiir e) Protejarea intereselor_ naţionale în activitatea_gconomică, financiară şi valutară; f) Stimularea cercetării şriinţifice naţionale. Cum se constată – din formulările art. 134 al Constituţiei – sunt obligaţii de mijloace ale statului, nu de rezultat.

Prevederile aduse în atenţie nu sunt singurele relevante pentru ceea ce înseamnă – sau poate să însemne – prerogativele şi obligaţiile cu caracter social ale statului. Vom alătura alte două exemple.

Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului sunt reglementate prin lege177, iar Ministerul Finanţelor – evident ca organ al statului – răspunde de elaborarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi de realizarea acestora, după aprobarea lor de către Parlament, de luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului financiar şi pentru aplicarea politicii financiare a Guvernului, de cheltuiala cu eficienţă a resurselor financiare (art. 136, alin. 1, art. 137, alin. 2, art. 62, alin. 2, lit. b ale Constituţiei şi art. 4, alin. 2 din Legea finanţelor publice).

Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice (art. 135, alin. 4 al Constituţiei). Sunt bunuri deci care aparţin „domeniului public”178. Valorificarea acestora, conservarea, S-a încercat să se spună: „statul are ca sarcini fundamentale” sau „statul are ca funcţii fundamentale”. Expresiile au fost considerate inoportune.

Legea nr. 10/1991 privind finanţele publice. („Monitorul Oficial” al României, nr. 23 din 30 ianuarie 1991).

Distincţia între „domeniul public” şi „domeniul privat” este încă polemică. (Cu privire la critica acestei distincţii, a se vedea: J.

— M. Auby et R. Ducos-Ader. Droit administratif; Dalloz, 1967, nr. 147, p. 204 – 206.) Totuşi, ea este consacrată, iar legea ataşează celor două categorii efecte juridice şi o competenţă jurisdicţională

I 73 gestionarea şi întreţinerea lor obligă statul – şi îl abilitează – să acţioneze în interesul general.

Pe un alt plan, cel al îndeplinirii obligaţiilor ce revin statului -obligaţii corelative drepturilor şi libertăţilor social-economice -funcţiile lui sunt de asemenea sugestive pentru a justifica atributul de „social”. Statul este un factor al politicii de securitate socială179, dacă nu cel mai important, în orice caz indispensabil. De exemplu, statul trebuie să asigure protecţia socială a muncii (art. 38, alin. 2 al Constituţiei), un nivel de trai decent (art. 43, alin. 1), protecţia persoanelor handicapate (art. 46), protecţia copiilor şi a tinerilor (art. 45) ş.a.m.d.180.

Secţiunea a 6-a STAT PLURALIST

143. Concepţiile „pluralismului”. Pluralismul în societatea românească – proclamă art. 8, alin. 1 al Constituţiei – este Ojcondiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale„. Prin interpretarea sistematică a textului – adică în contextul celorlalte reglementări – nu diferite. (De exemplu, inalienabilitatea bunurilor care aparţin domeniul public şi imprescriptibilitatea acţiunilor privitoare la aceste bunuri). Discutabile sunt încă criteriile pe baza cărora un bun – imobil sau mobil – aparţine domeniului public. Primul criteriu – faptul că bunul aparţine unei persoane publice – este labil şi, în ultimul timp, tot mai contestat. Rămâne un al doilea criteriu – susceptibil şi el de interpretări diferite – şi anume afectaţiunea bunului, adică dacă bunul este afectat utilităţii publice, fie folosinţei publice, fie folosinţei unui serviciu public. (A se vedea, de asemenea: P. Subra de Bieusses, Le droit administratif des biens, în Droit public, t. II, sous la direction de J.

— M. Auby, Economica, Paris, 1985, p. 867 şi urm.), Legea nr. 18/1991, legea fondului funciar („Monitorul Oficial” al României, nr. 37 din 20 februarie 1991) stabileşte, la art. 5, alin. 1, o sferă mai largă domeniului public, dar, în acelaşi timp, în unele privinţe, ea se află în contradicţie cu ceea ce cuprinde Constituţia.

179 Conceptul de „securitate socială” îl cuprinde şi pe cel de „securitate economică”. (Pe larg a se vedea: J.

— J. Dupeyroux, Droit de la securite sociale, 6e ed., Dalloz, 1975, p. 8 şi urm.)

180Ne ataşăm deci părerii că „dreptul securităţii sociale”, aflat în perspectiva configurării şi în ţara noastră, nu trebuie conceput ca unul dintre componentele dreptului muncii, pentru că persoanele beneficiare de securitate socială nu sunt exclusiv cele care au calitatea de salariaţi, ci ca o nouă ramură de drept aparţinând dreptului public. (Ibidem, nr. 140, op. 316).

Se poate ajunge Ia concluzia că a priori intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a consacra constituţional concepţiile pluralismului, deşi principiul pluralismului nu este cu totul străin de asemenea concepţii.

Pluralismul gnoseologic al pragmatismului181 – în sensul căruia este adevărat numai ceea ce este util individului – sau al personalismului ~ – potrivit căruia persoana umană este categoria supremă – a fost receptat în doctrina juridică, în termeni specifici. Pomindu-se de la constatarea, fatalistă şi fatidică, că puterea este un rău inevitabil, că promisiunile ei sunt simple formule retorice, lipsite de credibilitate, se ajunge ineluctabil la concluzia că trebuie promovate măsuri adecvate pentru protecţia persoanei în faţa acestei puteri, şi anume: consacrarea şi garantarea constituţională a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale; instituţionalizarea unor structuri de limitare a puterii. Sub ambele aspecte, Constituţia României este sugestivă.

Ea constituie o adevărată Cartă a drepturilor şi a libertăţilor. Drepturile şi libertăţile având ca scop protecţia persoanei în raporturile ei cu puterea sunt amplu detaliate în privinţa garanţiilor183. (De exemplu, libertatea individuală – art. 23, ocrotirea vieţii intime, familiale şi private – art. 26, inviolabilitatea domiciliului – art. 27, libertatea de exprimare – art. 30, dreptul la informaţie – art. 31, interzicerea muncii forţate – art. 39 etc.)

Cât priveşte cel de-al doilea aspect, readucem în atenţie câteva dintre dimensiunile statului de drept: predeterminarea constituţională a prerogativelor autorităţilor publice; partajarea acestor prerogative între cele trei „puteri” şi stabilirea unor mijloace de control şi de limitare reciprocă; supremaţia Constituţiei şi postularea principiului conformităţii stricte cu dispoziţiile ei; independenţa autorităţilor jurisdicţionale, a acelor autorităţi care, în caz de litigii, „rostesc dreptul” {ivris dictio), iar drept garanţii ale acestei independenţe consacrarea inamovibilităţii judecătorilor şi a

181 Unul dintre fondatorii pragmatismului a fost filosoful nord-american William James, mai ales cu lucrarea sa „Pragmatismuf (1907).

„ In Franţa, după 1930, personalismul a fost reprezentat de gruparea din jurul revistei „Esprit”, care a elaborat o doctrină morală şi socială fundată pe valoarea absolută a persoanei, subliniind însă şi inserţia în colectivitate a acesteia.

' A se vedea infra, nr. 40 – 43.

Unor proceduri speciale de numire şi de angajare a răspunderii lor disciplinare; constituirea pe baze largi şi autentic democratice a autorităţilor autonomiei locale şi învestirea acestor autorităţi cu reale şi substanţiale competenţe; instituţionalizarea, cu funcţie de complementarietate, atât a democraţiei reprezentative, cât şi a celei directe.

144. Pluralismul – ca fundament şi caracteristică a democraţiei constituţionaleân sens comun, prinf pluralism se înţeâegeomultipjidtate de factori echivalenţi, care nu pbTft reduşi lai unitate, în domeniuUjocial se vorbeşte, adesea, cu intenţia de a| exprima pluralismul, despre („unitate în diversitate” >

Pornind de la o asemenea accepţiune^~de_nâultiplicitate ¦pluralismul este – aici – opusul „unanimismului”.

Ambianţa liberală este indispensabilă „democraţidi constituţionale”185. Reducerea concepţiilor, ideilor, părerilor, opţiunilor, aspiraţiilor, atitudinilor la numitorul comun al unui aşa-zis „model ideal”, prefabricat, standardizarea, deci, ori uniformizarea indivizilor, în profida diversităţii opiniilor acestora, înseamnă totalitarism. Spiritul democraţiei este – cum spunea cineva – înainte de toate „sensul dialogului”. Democraţia este compatibilă cu monopolul sau chiar numai cu privilegiul unei doctrine care, în fapt sau în drept, tinde să-şi asigure exclusivitatea şi permanenţa186. Ea refuză orice formă de ortodoxie ideologică. Indiferent de provenienţa sau calitatea opiniei, ea trebuie să se bucure de aceeaşi şansă; nu trebuie nici catalogată ca irepresibilă, nici stigmatizată. Egalitatea, indispensabilă în raporturile juridice civile, poate fi tradusă în spaţiul l84ldeea „unităţii în diversitate” a devenit un loc comun. Nu trebuie însă subestimat faptul că o diversitate excesivă lasă iară noimă ideea unităţii.

185 Termenul „democraţie constituţională” a apărut destul de târziu în vocabularul doctrinei de specialitate. (A se vedea: J. Friedrich, La democraţie constitutionnel, P. U. F., Paris, 1958.) Totuşi, el a fost sugerat cu mult timp înainte. (Benjamin Constant, Cours de politique constitutionnelle. Laboulaye, Paris, Guillaumin, 1861, p. 8. 9, 13.) Termenul semnifică necesitatea limitării prin reguli precise – cuprinse în constituţie – a puterii colective, atât în conţinutul, cât şi în întinderea şi funcţionarea acesteia. (Mai pe larg, a se vedea: M. Prelot, G. Lescuyer, Histoire des ideees politiques, 5e ed, cit. Supra, nr. 445, p. 672 – 673.) în esenţă, democraţia constituţională este o democraţie care se realizează pe baza şi în limitele constituţiei. I86M. Prelot, J. Boulouis, op. Cit., nr. 35, p. 51.

Opiniilor, contradictorii sau pur şi simplu diferite, ca obligaţii a autorităţilor publice de a asigura tuturor acestor opinii o egalitate de fapt187. Prin urmare, democraţia este „relativizantă”, deoarece ea pune pe picior de egalitate opiniile majoritare, cât şi cele disidente188. În acest sens, spunem că pluralismul este opusul unanimismului. Cu două condiţii însă: a) Opiniile, concepţiile, atitudinile etc. Să fie licite, ¦îăjiu contravină democraţiei constituţionala; b) Să se respecte regula majorităţii în adoptarea deciziilor.

Manifestarea excesivă sau abuzivă a diversităţii de opinii şi mai ales de atitudini poate conduce la anarhism, la o stare haotică, netolerată în nici o societate De altminteri, societatea fiind o formă de organizare, ea se află în contradicţie vădită şi ireductibilă cu anarhia. Iată de ce, Constituţia însăşi fixează condiţia liceităţii şi limitele disponibilităţii pluralismului. Exemplificând, precizăm doar că, în sensul art. 8, alin. 2 din Constituţie, partidele politice trebuie să respecte „suveranitatea naţională”, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei„. Potrivit art. 37, alin. 2, „partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale„. (Hotărârea asupra contestaţiei care are ca obiect constituţionalitatea unui partid politic aparţine Curţii Constituţionale.) Libertatea de exprimare – precizează art. 30, alin. 6 – „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. Sunt, de asemenea, interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă, religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri (art. 30, alin. 7).

Principiul majorităţii este indenegabil în adoptarea deciziilor. O altă soluţie – compatibilă cu democraţia – nu există. (Unanimismul este adeseori tern, amorf şi incredibil.) Principiul majorităţii este -spun unii doctrinari – „pivotul guvernării democratice”189, „un precept

Cum se ştie, toate constituţiile comuniste au sacralizat rolul conducător al Partidului – unic – în societate. M Prelot, J. Boulouis, op. Cit., nr. 35, p. 31. 1119 „ Prelot, G. Lescuyer, op. Cit., nr. 448, p. 677.

Incontestabil”190, care derivă din pluralism, întrucât, esenţialmente, pluralismul tinde să confere puterea celor mulţi191. Pentru unii, aşadar, principiul majorităţii este absolut, aplicarea lui nu comportă nici restricţii, nici ezitări. Există însă aici pericolul unei dictaturi a majorităţii, care anulează sensul pluralismului. O abordare deci mai nuanţată este preferabilă. Majoritatea trebuie să se constituie într-un climat de toleranţă şi de respect faţă de opiniile minorităţii, care, virtualmente, poate fi majoritatea de mâine. Înclinăm deci să considerăm că regula majorităţii este un convenţionalism, mai degrabă un experiment decât o soluţie, o formulă de tranzacţie vremelnică, necesară, dar nu arogantă şi exclusivistă.

Principiul pluralismului este, de asemenea, opus unicităţii puterii, exprimată – în regimurile politice totalitare – prin consacrarea rolului conducător în societate a partidului unic. Instituţiile sunt doar decorul afirmării dictaturii acelui partid, care îşi subordonează toate celelalte structuri sociale.

Într-o societate compozită şi concurenţială – cum, în realitate, sunt toate societăţile – pluralismul instituţional este logic şi necesar. (Bunăoară, două Camere parlamentare, un şef al statului şi un şef al Guvernului, un Parlament şi un executiv etc, înzestrate cu mijloace de control şi de presiune reciprocă.) într-o schemă minimă, pluralismul instituţional s-ar reflecta în următoarele categorii de instituţii: populare (sufragiul, referendum-ul), deliberative (Parlamentul), executive (în principal, Guvernul), jwisdicţionale (în principal, instanţele judecătoreşti).

145. Forţele politice şi intermediare. Expresia „forţe politice” desemnează un ansamblu de fenomene sociologice şi politice având ca dimensiune comună situarea individului în raport cu puterea politică192. Forţele politice sunt toate formele de influenţare a puterii politice (forme organizate sau difuze, permanente sau ocazionale, colective sau individuale), acele forme care, cu un grad mai mare sau mai mic de intensitate, într-un fel sau altul, condiţionează funcţionarea sistemului constituţional (partidele politice, sindicatele,