Ion Budai Deleanu

190M. Prelot, J. Boulouis, op. Cit., nr. 36, p. 63.

191 P. Pactet, op. Cit., p. 85.

193 A se vedea: Ch. Cadoux, op. Cit., p. 249 şi urm.

Corpurile religioase sau culturale, precum şi asociaţiile a priori declarate ca „apolitice”193).

Noţiunea de „forţe politice” este, în sine, neutră, adică ea nu implică nici o judecată de valoare. Cea de „corpuri intermediare” se referă la o ideologie sau la un ideal, în ideea de a nu lăsa individul izolat şi neputincios în faţa puterii194. Ele sunt nu numai utile, dar şi imperios necesare. Căci, într-adevăr, deşi alegerile reprezintă principalul mijloc de participare a cetăţenilor la exercitarea puterii politice, ele sunt doar periodice, în cadrul lor persoana se exprimă izolat şi izolată rămâne după terminarea lor. Or, este necesar un contact permanent şi colectiv între guvernanţi şi guvernaţi. Corpurile intermediare sunt cele care realizează acest contact. Ele sunt, în acelaşi timp, „relee” şi „contragreutăţi”.

Aceste corpuri intermediare sunt extrem de diverse (asociaţii profesionale, religioase sau – şi mai ales – colectivităţile locale).

Totuşi, între forţele politice şi intermediare un rol aparte revine partidelor politice şi sindicatelor. Este şi motivul pentru care Constituţia le individualizează.

Partidele politice – constituite şi desfăşurându-şi activitatea în condiţiile legii'95 – contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor (art. 8, alin. 2). Două sublinieri vor fi relevante sub aspectul valorilor democratice ale societăţii: pluripartidismul196 şi libertatea de constituire şi de acţiune a partidelor politice. Ele pot fi declarate ca neconstituţionale numai dacă, prin scopurile ori prin activitatea lor, sunt potrivnice suveranităţii naţionale, independenţei statului, integrităţii lui teritoriale, pluralismului politic, principiilor statului de drept şi ale democraţiei în general.

193 Termenul este ambiguu şi anacronic, întrucât, în sine, „apolitismul” semnifică o atitudine politică, sau, altfel spus, „depolitizarea” este ea însăşi o formă de exprimare politică.

194 Ch. Cadoux, op. Cit., p. 250. A se vedea infra, nr. 146.

106Partidul unic caracterizează regimurile „autoritare” sau „totalitare”. Acest din urmă regim politic este „extraautoritar”, implicându-se şi în sfera relaţiilor private ale cetăţenilor. În acest sens, uneori, în lucrare s-a făcut distincţie între regimul „totalitar”, sinonim regimului „autoritar”, şi regimul „totalitarist”, adică atotcuprinzător autoritar.

Sindicatele reprezintă o altă „forţă politică”1 puternică. 'Neglijarea lor sau încercarea de a le absorbi prin corporatism sunt semne ale statului totalitar. Ele se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condiţiile legii2, contribuind la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor3.

146. Legea partidelor politice. Prin noua lege a partidelor * politice4 sunt stabilite elementele definitorii ale acestora (1°), i componentele organizării lor (2°), modul de înregistrare (3°), formele '. De asociere (4°), încetarea activităţii lor (5°), precum şi modul de ' finanţare (6°).

1°. În sensul art. 1 din lege, partidele politice sunt asociaţii ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la „formarea şi exercitarea voinţei lor politice”, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie. Ele sunt persoane juridice de drepţi public.

'ân sensul atribuit expresiei de „forţă politică”. Sindicatele nu sunt „organizaţii politice”, dar sunt „forţe politice”, întrucât îşi propun să influenţeze puterea politică. „Sindicatele – precizează art. 1, alin. 2 al Legii nr. 54 din 1 august 1991, cu privire la sindicate – sunt organizaţii fără caracter politic, independente faţă de organele de stat, faţă de partidele politice şi faţă de oricare alte organizaţii”. Realitatea însă nu este tot atât de tranşantă cum este norma juridică. Într-o societate în care universalizarea politizării problemelor este o tendinţă, linia de demarcaţie dintre activităţile politice şi cele nepolitice este mult estompată.

2 „Statutele sindicatelor – spune art. 7, alin. 2 din aceeaşi lege – nu pot conţine prevederi contrare Constituţiei şi legilor”.

3 Locuţiunea „economice şi sociale” a fost introdusă prin însuşirea unui amendament, pentru ca textul să fie în concordanţă cu art. 8, lit. „a” din Pactul pentru drepturile economice, sociale şi culturale. A fost însă un alt amendament, şi anume acela prin care s-a propus ca în locul termenului „salariaţi” să se vorvească de „membri”. Amendamentul n-a fost însă însuşit. Aceasta, pentru că sindicatele sunt organizaţii „profesionale” ale „salariaţilor”, nu a oricăror persoane.

4 Legea nr. 27 din 26 aprilie 1996. Curtea Constituţională a constat că dispoziţia art. 3, alin. 2 al acestei legi, privind trimiterea la art. 148, alin. 1 şi 2 din Constituţie, este neconstituţională, limitele revizuirii Constituţiei referindu-se expres şi limitativ numai la subiectele care au dreptul să ceară revizuirea, între care nu se află şi partidele politice. De altfel, extrapolarea acestor limite şi la partidele politice ar fi semnificat revizuirea Constituţiei, pe de o altă cale decât cea constituţional instituită în acest sens. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 35 din 2 aprilie 1996, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 75 din 11 aprilie 1996.)

I

Ca principale funcţii ale partidelor politice sunt identificate următoarele: a) Promovarea valorilor şi intereselor naţionale; b) Educarea politică a cetăţenilor şi încurajarea participării acestora la viaţa publică; c) Influenţarea formării opiniei publice; d) Formarea cetăţenilor capabili să-şi asume responsabilităţi politice; e) Participarea cu candidaţi în alegeri şi, unde este cazul, potrivit legii, la constituirea autorităţilor publice; f) Stimularea participării cetăţenilor la scrutinuri; g) Organizarea iniţiativei legislative a cetăţenilor.

Exigenţele constituţionalităţii şi ale legalităţii partidelor politice sunt precizate prin dispoziţiile art. 3 din lege: a) Pot funcţiona ca partide politice numai asociaţiile constituite potrivit prevederilor legii partidelor politice şi care acţionează pentru „respectarea suveranităţii naţionale, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei constituţionale”; b) Sunt interzise partidele politice care prin statutul, programele, propaganda de idei ori prin alte activităţi pe care le organizează încalcă prevederile art. 30, alin. 7, art. 37, alin. 2 sau 4, din Constituţie201; sunt de asemenea interzise partidele politice asociate la organizaţii din străinătate ale căror dispoziţii sunt imperative. În fine, partidelor politice le este interzisă organizarea de activităţi militare sau paramilitare.

Cât priveşte calitatea de membru al unui partid politic sunt semnificative prevederile legii cu privire la interdicţii (a) şi cele cu privire la admisibilităţi (b). Astfel: a) Din partidele politice nu pot face parte: judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii şi asimilaţii acestora, membrii Curţii de Conturi, personalul militar şi civil care îşi desfăşoară activitatea în structurile forţelor armate, ale celor de apărare a ordinii publice şi siguranţei naţionale, membrii Consiliului Legislativ, membrii consiliilor de „Ol Art. 30, alin. 7 din Constituţie interzice: defăimarea ţării şi a naţiunii; îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă; incitarea Ia discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică; manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

Art. 37, alin. 2 din Constituţie declară ca neconstituţionale partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva: pluralismului politic, principiilor statului de drept, a suveranităţii sau independenţei României. Sunt interzise – precizează alin. 4 al aceluiaşi articol – asociaţiile cu caracter secret.

Administraţie şi personalul de specialitate de la Societatea Naţională de Radiodifuziune, Societatea Naţională de Televiziune, Agenţia Naţională de Presă, precum şi alte categorii de persoane cărora, în mod expres, prin lege, le este interzisă asocierea politică; b) Se află în afara acestor interdicţii persoanelr care ocupă funcţii de subsecretari de stat sau superioare acestora, precum şi consilierii sau personalul de la cabinetele celor care îndeplinesc funcţiile respective, dacă sunt civili.

Nici o persoană nu poate fi constrânsă să facă sau să nu facă parte dintr-un partid politic. Exceptând membrii organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care înscriu candidaţi în alegeri, un cetăţean român nu poate face parte în acelaşi timp din două sau mai multe partide politice.

Partidele politice se organizează şi funcţionează pe criteriul administrativ – teritorial.

2°. Fiecare partid trebuie să aibă statut şi program politic proprii.

3°. Cererea de înregistrare a unui partid politic se depune la Tribunalul municipiului Bucureşti, însoţită de: a) Statutul şi programul partidului; b) Actul de constituire împreună cu lista semnăturilor de susţinere a cel puţin 10.000 membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 15 judeţe, dar nu mai puţin de 300 în fiecare judeţ; c) O declaraţie privitoare la sediul şi patrimoniul partidului; d) Dovada deschiderii contului bancar.

Instanţa examinează cererea de înregistrare a partidului politic în şedinţă publică, cu participarea reprezentantului Ministerului Public. Orice persoană interesată-fizică sau juridică – poate interveni în proces în interes propriu.

Împotriva deciziei Tribunalului municipiului Bucureşti se poate face contestaţie la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 5 zile de la comunicarea deciziei atacate.

Modificările aprobate de organul competent al partidului se comunică Tribunalului municipiului Bucureşti, pentru înregistrare, altminteri, la cererea Ministefului Public, partidul în cauză îşi încetează activitatea şi el este radiat din Registrul partidelor politice.

4°. Partidele politice se pot asocia între ele, pentru a constitui o alianţă politică. În cazul că alianţa politică se prezintă în alegeri cu liste comune, candidaţii trebuie să facă parte dintr-un partid politic legal constituit, membru al alianţei.

5°. Un partid politic îşi încetează activitatea ca urmare a autodizolvării, a dizolvării pronunţate pe cale judecătorească ori prin hotărâre a Curţii Constituţionale sau ca urmare a inactivităţii constatate de Tribunalul municipiului Bucureşti. (Dacă respectivul partid nu desemnează candidaţi, singur sau în alianţă, în două campanii electorale legislative succesive, în cel puţin 10 circumscripţii, sau dacă nu a ţinut nici o adunare generală timp de 5 ani, Tribunalul municipiului Bucureşti, la cererea Ministerului Public, va constata încetarea existenţei sale.)

6°. Sursele de finanţare a unui partid politic pot fi: a) Cotizaţii ale membrilor de partid; b) Donaţii şi legate; c) Venituri provenite din activităţi proprii; d) Subvenţii de la bugetul de stat, potrivit legii bugetare anuale. Legea plafonează suma cotizaţiilor plătite într-un an, donaţia primită de la o persoană fizică într-un an. Partidele politice nu pot primi donaţii de la instituţiile publice, de la regiile autonome, de la societăţile comerciale şi băncile cu capital majoritar de stat. Donaţiile din partea altor state ori a organizaţiilor din străinătate sunt interzise. Fac excepţie donaţiile constând în bunuri materiale necesare activităţii politice, primite de la organizaţiile politice internaţionale la care partidul respectiv este afiliat sau de la partide aflate în relaţii de colaborare politică. (Aceste donaţii se publică în Monitorul Oficial al României.)

Secţiunea a 7-a STAT DEMOCRATIC

147. Conotaţia conceptului „democraţie”. Democraţia este morală. Ea dimensionează atât organizarea şi funcţionarea puterii, pentru a o umaniza, cât şi modul de viaţă al cetăţenilor, pentru aJjQodera^_

Cea mai succintă, dar şi cea mai densă _ definiţie c, °HSâiluţjonalăademocratei o întâlnim în Constituţia Republicii Franceze, care, în arj^_ptoclamă: „guvernarea poporului, prin popor §L Pentru popor”/^Dembcraţ|â->este un_jC_QnLepJ_Ş_Lun fenomen integratoare, ea ctmTuiânHTarticulând valorile morale, politice şi juridice ale societăţii, într-un context social-iştoric determinat., Ea presupune: a) ExCToţarej|j^uyera^ b) Asigurarea participării poporului la rezolvarea treburilor publice printr-un, sufragiu universal^jirecum şi prin intermediul unui organ legiuitor autentic reprezentativ; c) Partajarea prerogativelor autorităţilor publice, colaborarea şi controlul reciproc între aceste autorităţij d) Descentralizarea adrnimstrătâvă; e) Pluralismul social (îndeosebi cel ideologic, organic_şjiLÂnstituţional, 'poâitic, sindical şi al altor corpuri intermediare); f) Aplicarea principiului majorităţii în„ ' activitatea deliberativă a organelor colegiale; g) Consacrarea şt garantarea constituţională a drepturilor şi a libertăţilor fundameatale ale omului şi cetăţeanului. Fundamentul vjdeologicjal democraţiei îl il constituie „Libertatea”. Principiul libertăţii trebuie însă consacrat şi_^ controlat, prin conjugare cu alte două principii: cel al egalităţii şi cel L

~ al lee&iilătij-^-Tbertatea„, „Egalitatea şi Legaliţaţsa2xonstituâe deci y trinomul democraţiei^^/-^

— 148TKepere ale democraţiei constituţionale. „Statul român

— Proclamă art. 1, alin. 3 al Constituţiei – este stat de drept, democraţic_^i_sociaL/^_ (s.n.). Dintre dispoziţiile constituţionale care pot fi considerate ca repere relevante pentru democraţia românească reţinem următoarele: a) Suveranitatea naţională aparţine poporului român (art. 2, alin. 1); b) Detentorul exclusiv al suveranităţii o exercită, indirect, prin organele sale reprezentative, şi direct, prin referendum (art. 2, alin. 1). Parlamentul este organul reprezentativ al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 58, alin. 1). El este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Preşedintele României este de asemenea ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, iar demiterea lui din funcţie poate fi făcută numai prin referendum (art. 81, alin. 1 şi art. 95, alin. 3 ale Constituţiei). În condiţiile prevăzute de art. 90 al Constituţiei, poporul îşi exprimă prin referendum voinţa sa cu privire la probleme de interes naţional. Dar, totodată, poporul este şi subiect nemijlocit în procesul legiferării. Iniţiativa legislativă aparţine şi unui număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot, dacă această iniţiativă provine din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre aceste judeţe şi în municipiul Bucureşti s-au înregistrat cel puţin 100.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. O iniţiativă f

Populară a fost consacrată şi în domeniul revizuirii Constituţiei. Aceasta poate să aparţină şi unui număr de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, dacă iniţiativa provine din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, sau în municipiul Bucureşti, s-au înregistrat cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul iniţiativei (art. 73, alin. 1 şi art. 146, alin. 1 şi 2). În orice caz, indiferent de subiectul iniţiativei revizuirii Constituţiei, revizuirea este definitivă numai după aprobarea ei prin referendum; c) Autorităţile publice centrale (Parlamentul, Guvernul şi Autoritatea judecătorească) sunt organizate şi funcţionează ca „părţi” relativ independente şi interdependente ale unuia şi aceluiaşi sistem, organic articulat şi ierarhizat, având ca finalităţi majore afirmarea şi ocrotirea demnităţii omului, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, instaurarea dreptăţii şi promovarea pluralismului politic (art. 1, alin. 3). Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării, iar autorităţile administraţiei publice -consiliile locale şi primarii – prin care se realizează autonomia locală în comune şi în oraşe, sunt alese prin vot universal, egal, direct şi secret; d) Art. 8, alin. 1, al Constituţiei valorizează principiul pluralismului ca o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale; e) Principiul majorităţii este – în mod necesar – consacrat prin instituirea cvorumului legal pentru adoptarea legilor şi a hotărârilor de către Camerele Parlamentului, precum şi a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; e) Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt consacrate exhaustiv şi majoritatea covârşitoare a acestora sunt garantate constituţional, într-o asemenea formă încât textele constituţionale însele sunt de aplicaţie nemijlocită; f) Constituţia este supremă în arhitectura juridică a societăţii, iar sancţiunea supremaţiei ei este controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor Camerelor şi ordonanţelor, printr-un organ special şi specializat (art. 51 şi art. 144, lit. a-c, ale Constituţiei).

Titlul II

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI

ŞI STATUTUL CONSTITUŢIONAL AL

OMULUI ŞI CETĂŢEANULUI

Capitolul I CONSTITUŢIA ŞI CONSTITUŢIONALITATEA

Secţiunea 1-a PROCESUL CONSTITUŢIONAL

149. Semnificaţiile Constituţiei. Metaforic şi euforic, constituţia este considerată, uneori, un cuvânt magic, o dimensiune miraculoasă a statului de drept. Venerabila vârstă a constituţiei, virtuţile ei dovedite, imanenţa acesteia în societăţile civilizate şi civilizatoare îi justifică, poate, vocaţiile miraculoase. Totuşi, magia stă în vecinătatea ocultismului şi a fetişismului netămăduitoare. Organismul social nu poate exista şi nu poate funcţiona doar prin veneraţia pe care el o exprimă faţă de o credinţă. Subordonat unor sensuri profund umane şi pământeşti, el trebuie să funcţioneze aidoma mecanismului unui ceasornic. Păstrându-ne în spaţiul metaforelor, constituţia este cartea tehnică a mecanismului social.

Constituţia poate fi definită în diferite forme şi din varii perspective: ea este un sistem de rigori şi prin aceasta, reluând cuvintele lui Ihering, ea este „sora geamănă a libertăţii”; constituţia este un „pact social” între guvernaţi şi guvernanţi; ea este actul prin care s-a „naţionalizat puterea”; constituţia este „statutul” persoanei jmorale – stat; forma prin care se tinde la „raţionalizarea puterii şi a statului” etc.

Încercarea de definire a constituţiei trebuie să pornească de la fenomenul puterii, obiectivat prin instituţia politică a statului. Constituţia este instrumentul prin care se instituţionalizează puterea. Ea constituie deci certificatul de legalitate şi de legitimitate a puterii1. Dar ea este totodată şi instrumentul de „închidere” a puterii într-un cadru juridic determinat, este mijlocul de limitare a puterii, de „stăpânire” a ei. Pe scurt, constituţia instituţionalizează puterea şi totodată o limitează în exerciţiul ei2. Acesta este însă un aspect descriptiv, insuficient pentru caracterizarea constituţiei3.

Constituţia poate fi definită pornind de la două criterii diferite şi, de fapt, conjugabile: criteriul material şi criteriul formal.

Potrivit criteriului material, constituţia reprezintă ansamblul regulilor, indiferent de sursa şi de forma lor, prin care se instituie puterea şi conform cărora ea se exercită (reguli având ca obiect statutul guvernanţilor, modul în care ei dobândesc prerogativele puterii şi le exercită, independenţa şi interdependenţa autorităţilor

1 „Legalitatea” puterii, semnificând „legalitatea constituţională”, este un concept riguros, fără ambiguităţi, evocând prerogativele de constrângere ataşate puterii, „puterea puterii” de a se impune, la nevoie prin măsuri sancţionatoare. „Legalitatea puterii” este un concept ambiguu, subiectiv, nemăsurabil, desemnând o calitate ataşată puterii, a cărei ideologie, ale cărei surse de inspiraţie şi criterii de referinţă fac obiectul unei adeziuni unanime sau, în orice caz, a majorităţii celor ce se află în spaţiul acelei puteri. Este o diferenţă de natură, nu de grad. În fond, cele două concepte, uneori, nu se exclud. Ordinea constituţională poate fi şi o ordine legitimă. Dar adeseori distorsiunile dintre legalitatea şi legitimitatea puterii sunt frapante sau greu de soluţionat. (A se vedea: P. Pactet, op. Cit., p. 71 – 72.) 2Frecvent se face distincţie între „constituţia politică” şi „constituţia socială”. Nu este vorba de două constituţii, ci de două moduri de a exprima semnificaţia constituţiei. „Constituţia politică” este aşezământul fundamental care defineşte organizarea şi exercitarea puterii. „Constituţia socială” relevă aspectul sociologic ş; ideologic al aşezământului fundamental, ea reflectă proiectul societăţii, bazele şi scopurile esenţiale ale vieţii în comun a tuturor sau a majorităţii membrilor respectivi colectivităţi umane. Sub acest aspect, se poate spune că legea fundamentală este o retrospectivă şi totodată o perspectivă socială, este o sinteză a evoluţiei sociale şi totodată un proiect de evoluţie. (A se vedea: J. Gicquel, op. Cit, p. 186; Ch. Cadoux, op. Cit, p. 129).

A se vedea, de asemenea: J. Gicquel, op. Cit., p. 187 şi urm.; P. Pactet, op. Cit, p. 67 şi urm.; Ch. Cadoux, op. Cit, p. 128 şi urm.; B. Chantebout, op. Cit, p. 24 şi urm.

T puterii, raporturile dintre autorităţi şi guvernaţi, drepturile şi libertăţile acestora etc). Axându-se exclusiv pe obiectul reglementării, pe conţinutul acesteia, indiferent de forma ei, criteriul material este imprecis şi extensiv, incluzând necondiţionat în corpul materiei constituţionale şi reglementările care au ca obiect, bunăoară, dreptul parlamentar, sistemul electoral, statutul partidelor politice ş.a.

Potrivit criteriului formal sau organic, criteriul regimului juridic, mai precis, mai clar, constituţia este ansamblul regulilor, indiferent de obiectul lor, adoptate în forme procedurale specifice, distincte, exclusive. Normele constituţiei se înfăţişează astfel ca norme „privilegiate şi protejate special”. Axându-se exclusiv pe forma reglementării, indiferent de conţinutul ei, criteriul organic implică riscul includerii în corpul materiei constituţionale a unor norme marginale, fără nici o legătură cu dreptul constituţional.

Deşi interesul practic de a disocia criteriul material de cel formal este uneori real, pentru a înlătura neajunsurile fiecărui criteriu este preferabilă conjugarea lor, definind constituţia potrivit cu rigorile ambelor criterii. [Constituţia ar fi (deci) ansamblul regulilor juridice, adoptate după o procedură specifică şi fiind superioare tuturor celorlalte norme juridice, prin care se instituie puterea şi se limitează exercitarea ei. \par Normele constituţionale pot fi grupate în două categorii: a) Norme care se află în legătură nemijlocită cu fenomenul puterii şi cu formele lui de manifestare4. Acele norme deci prin care se formulează în principii, se organizează şi se consolidează în instituţii regimul

4 Sunt cuprinse aici nu numai normele care stabilesc structura guvernamentală – în sens larg vorbind – diferitele organe ale puterii şi mecanismele de funcţionare a acestora, dar şi regulile tranzitorii, interimare sau provizorii. Astfel, fac parte bunăoară din această categorie majoritatea covârşitoare a normelor care au ca obiect statuarea şi înzestrarea cu prerogative a autorităţilor publice (parlamentul, şeful statului, guvernul, justiţia, administraţia publică locală), dar şi cele care privesc „soarta” instituţiilor existente ale Republicii, până la constituirea celor noi (art. 151), ca şi normele referitoare la înfiinţarea noilor organe constituţionale (art. 152). Perioadele tranzitorii, interimare sau provizorii trebuie să fie cât mai scurte. Altfel, incertitudinea, instabilitatea politică şi constituţională, suspiciunea şi resentimentele se multiplică şi sunt de natură să bulverseze iremediabil ordinea preconizată. (Exemplele sunt semnificative: Constituţia „provizorie” a Pakistan-ului a durat între anii 1947 şi 1958, cea din Congo-Kinshasa între 1960 şi 1965, a Republicii Arabe Unite între 1964 şi 1971 etc.) politic al societăţii; b) Norme care nu au legătură directă cu fenomenul puterii sau chiar par cu totul străine de acest fenomen. Sunt aşa-zisele reguli formale ale constituţiei5.