Ion Budai Deleanu

83 B. Burdeau, op. Cit., p. 21.

A se vedea: Ch. Rousseau, op. Cit., p. 138 – 140; L. Cavare, Le droit internaţional public positif, t. I, Paris, 1967, p. 323 – 329; G. Burdeau, op. Cit., p. 18 – 23; J. Gicquel, op. Cit., p. 65; 1. Deleanu, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 187 – 188; T. Drăganu, op. Cit., p. 153 şi urm.

Ecourile teritoriilor de factură „civilistă” se resimt în unele dintre concepţiile mai recente asupra naturii juridice a teritoriului. Bunăoară, G. Burdeau califică teritoriul ca fiind expresia unui „drept real instituţional”.

Suveranitatea. Dar această suveranitate nu se poate manifesta decât în interiorul unui teritoriu, care – prin aceasta – devine un element al voinţei şi al personalităţii statului; c) Teoria „teritoriului-obiect” are, dimpotrivă, ca punct de sprijin constatarea că relaţia dintre stat şi teritoriu nu poate fi calificată ca imperium, ca drept de a comanda, căci suveranitatea – exprimând autonomia autorităţii – se exercită asupra persoanelor, nu asupra bunurilor. Or, drepturile asupra bunurilor sunt un dominium, nu un imperium. Şi cum dreptul statului asupra teritoriului semnifică un dominium, înseamnă că teritoriul este un obiect al unui drept real de suveranitate; d) Teoria „teritoriului-limită” consideră teritoriul ca „spaţiu” sau „limită” a exercitării puterii, „circumscripţia” în interiorul căreia se realizează prerogativele statului, „bornele” autorităţii statului; e) Teoria competenţei, contiguă teoriei „teritoriului-limită”, recurge la un concept „plastic” şi adaptabil diverselor situaţii internaţionale (cesiuni teritoriale, partajarea competenţelor teritoriale etc), acela de „competenţă”, pentru a explica astfel natura juridică a teritoriului, acesta fiind „sfera de competenţă spaţială a statului”, „cadrul validităţii ordinii statale”.

În încercarea de a desluşi natura juridică a teritoriului, credem că nu trebuie pornit de la o posibilă definiţie a acestuia (omni tempore definiţiile sunt anevoioase şi primejdioase)86. Natura juridică a teritoriului nu poate fi desprinsă de rolul pe care acesta îl are, iar rolul teritoriului este sinteza calitativă a funcţiilor lui.

Constituţia României, în art. 3, nominalizând teritoriul ca element constitutiv al statului, precizează că el este „inalienabil”

86 Definiţiile date teritoriului sunt diferite în formulare, dar relativ identice în esenţă, bunăoară: „Teritoriul de stat este spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape, precum şi din coloana aeriană de deasupra solului şi apelor, asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa exclusivă şi deplină” (Gr. Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, voi. I, Editura Didactică şi Pedagogica, Bucureşti, 1975, p. 475; C. Ionescu, op. Cit., voi. I, p. 40); „Prin teritoriul statului se înţelege partea din globul pământesc, cuprinzând solul, subsolul, apele şi coloana aeriană de deasupra solului, apelor, asupra căreia statul îşi exercită suveranitatea” (T. Drăganu, op. Cit., voi. I, p. 152); „Teritoriul este elementul material al statului… Drerjtul statului asupra teritoriului său nu este însă un drept direct, ci este un drept care se răsfrânge asupra persoanelor care ocupă acel teritoriu. De altfel, acest drept asupra teritoriului faţă de celelalte state capătă exact acelaşi aspect ca dreptul de proprietate, întrucât există în realitate în contra tuturor celorlalte state obligate să-1 respecte” (M. Djuvara, op. Cit., P. 65).

(alin. 1), interzicându-se astfel orice formă de înstrăinare a acestuia87. Sunt deci incompatibile cu principiul inalienabilităţii teritoriului practicile de abandonare a unor teritorii, de pierdere a acestora prin prescripţie, cesiunile, donaţiile sau vânzările de teritorii. Inalienabilitatea operează nu numai în raporturile dintre statul român cu celelalte state, dar şi în raporturile dintre persoanele fizice şi juridice române cu subiectele de drept similare străine88.

126. Elementele constitutive ale teritoriului. Teritoriul este partea din globul pământesc care cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra solului şi a apelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană89. Indiferent de întinderea lui90, teritoriul statului are aceeaşi semnificaţie şi îndeplineşte acelaşi rol.

Solul, principalul element al teritoriului, este alcătuit din uscatul aflat sub suveranitatea statului, indiferent de locul unde este situat din punct de vedere geografic91.

87 Cu prilejul dezbaterii „tezelor” viitorului proiect de Constituţie, izolat, s-a solicitat Adunării Constituante să admită precizarea a încă unui atribut al teritoriului, şi anume caracterul său „indivizibil”. Această propunere – nu lipsită de motive, dar greu de susţinut cu argumente – nu şi-a găsit locul în proiect, nici în Constituţie, întrucât „indivizibilitatea” ar fi putut inculca ideea imposibilităţii de a organiza teritoriul în unităţi administrative, cu toate că – ne grăbim să adăugăm – o astfel de „organizare” nu înseamnă „împărţire”. Atributul„indivizibil” a fost însă corelat caracterului „unitar” al statului. Şi aceasta, în mod logic şi cu mai multă expresivitate.

88 Semnificativă, sub acest aspect, este şi prevederea de la art. 41, alin. 2, teza a doua, în sensul căreia „cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”.

S9Unii autori asimilează cu teritoriul statului navele maritime, aeriene, rachetele cosmice, sateliţii artificiali, precum şi terenul pe care este situată reprezentanţa diplomatică dintr-un stat străin. (De exemplu, Oppenheim-Lauterpacht, International Law, voi. I, ed. VlII-a, Londra, 1955, p. 461.) în realitate, statutul acestor elemente este stabilit prin norme de drept internaţional sau prin regimul juridic ce guvernează activităţile umane în anumite medii.

90 începând de la statul Vatican, cu o suprafaţă de 0,44 km^, şi până la cele foste sovietice care, împreună, aveau o suprafaţă de 22 402 200 km.

Teritoriul statelor învecinate cu Artica cuprinde şi sectoarele polare ale acestui continent, adică spaţiul geografic aflat între polul nord şi ţărmurile nordice ale Europei, Asiei şi Americii de Nord. Acest spaţiu este împărţit în cinci sectoare, aparţinând S. U. A., Canadei, Norvegiei, Danemarcei şi fostei Uniuni Sovietice. Sectoare polare au fost create de unele state şi în Antarctica. Aceste state sunt: Anglia, Australia, Franţa, Chile, Argentina, Norvegia, Noua Zeelandă, S. U. A. şi U. R. S. S.

Subsolul intră în componenţa teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire juridică internaţională, statul având dreptul de a dispune de el deplin şi exclusiv.

Spaţiul acvatic este alcătuit din apele râurilor, lacurilor şi canalelor, apelor porturilor, radelor, băilor – ca ape interioare – precum şi din porţiunea maritimă, de o anumită lăţime92, care se întinde de-a lungul ţărmului, în afara limitelor apelor interioare, şi care poartă denumirea de „mare teritorială” sau „ape teritoriale”. O prelungire a teritoriului statului este „platoul continental”, adică solul şi subsolul mării adiacente coastelor, dar situate dincolo de marea teritorială, în principiu până la o adâncime de 200 m. O zonă maritimă cu regim special este, alături de platoul continental, „zona contiguă” sau „adiacentă”, adică spaţiul maritim aflat dincolo de marea teritorială, adiacentă însă acesteia, care se întinde până la o anumită distanţă în larg, dar, în principiu, nu mai mult de 12 mile de la linia de bază a mării teritoriale. În acest spaţiu, statul poate exercita anumite drepturi suverane, cu un scop precis (protejarea intereselor sale economice, vamale, fiscale, sanitare sau de altă natură)93.

Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer de deasupra teritoriului terestru şi a celui acvatic94.

127. Delimitarea teritoriului. Fixând în spaţiu competenţa statală, teritoriul statului trebuie delimitat de teritoriul altor state, de

Tratatul de la Washington, din 1 decembrie 1959, nu le-a desfiinţat, ci doar a stabilit un regim internaţional pentru Antarctica.

92 A se vedea Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale României („Monitorul Oficial” al României, nr. 99 din 9 august 1990).

93 Statul român şi-a fixat marea teritorială la o lăţime de 12 mile marine (22 224 m), iar zona contiguă la 22 mile marine, măsurate de la liniile de bază, adică de la liniile celui mai mare reflux sau, după caz, de la liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului (art. 1 şi art. 6-7 din Legea nr. 18/1990). Alte state însă, îndeosebi cele din America Latină, şi-au fixat limitele mării teritoriale la 200 mile, generând astfel dezbateri în jurul unui aşa-zis „naţionalism maritim”. Progresiv şi constant, statele exercită prerogative identice cu cele care privesc teritoriul statului asupra platoului continental sau asupra zonei economice exclusive, precum şi asupra zonei contigue, în pofida regimului juridic special al acestora. Dreptul forţei se substituie forţei dreptului, uneori, şi în acest domeniu.

94 Până la începutul secolului al XX-lea a fost vehiculată teoria „aerului liber”, dând expresie adagiului roman res communis omnium. Prima reglementare în domeniu a realizat-o Convenţia de la Paris, din 13 octombrie 1919.

Marea liberă şi de spaţiul cosmic. Delimitarea se face prin frontiere. Frontierele sunt liniile reale sau imaginare trasate între diferite puncte din globul pământesc pentru a delimita teritoriul unui stat. Ele sunt terestre, fluviale, maritime, aeriene.

Frontierele pot fi „orografice” – cele trasate cu ajutorul formelor de relief – „geometrice” – cele trasate prin linii drepte între anumite puncte – sau „astronomice” – cele trasate cu ajutorul unor meridiane sau paralele geografice95. Delimitarea mării teritoriale şi a zonelor maritime cu regim special se face, deocamdată, fie prin manifestarea de voinţă a statului respectiv, fie prin convenţii internaţionale încheiate de statele interesate. Cât priveşte coloana de aer care intră în componenţa teritoriului, aceasta ajunge -convenţional vorbind – până la limita inferioară a spaţiului cosmic.

Frontierele, făcând parte din teritoriu, sunt, de asemenea, inviolabile96.

Constituţia României, în art. 3, alin. 2, postulează inviolabilitatea frontierelor, precizând că acestea „sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional'*1.

95 De exemplu, o porţiune de frontieră între S. U. A. şi Canada.

96 Trebuie deci tratate cu circumspecţie intenţiile sau atitudinile ce rezultă din unele teorii, precum teoria „frontierelor naturale”, teoria „frontierelor lingvistice”, teoria „frontierelor strategice” etc, etc.

97 între amendamentele la proiectul de constituţie s-au aflat şi două care privesc frontierele: în loc de „consfinţite” să se spună „stabilite” prin lege organică; textul să fie completat astfel încât să rezulte că frontierele ţării sunt consfinţite prin „tradiţii istorice”. Ambele amendamente au fost respinse, atât în Comisia pentru elaborarea proiectului, cât şi în Adunarea Constituantă, întrucât: termenul „consfinţite” este mai solemn şi el semnifică durabilitatea; unele„tradiţii istorice” sunt condamnabile şi prejudiciabile pentru poporul român. Tocmai asemenea aşa-zise „tradiţii” ne fac să credem că frontierele sunt, poate, „cicatricele istoriei”. A fost însă însuşit de Comisia de redactare a proiectului şi admis de Adunarea Constituantă amendamentul care se regăseşte în ultima parte a alineatului 2 de la art. 3: „cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional”. Aceasta, pentru a învedera incriminarea ab initio a voluntarismului în operaţiile de stabilire a frontierelor.

Există vreo relaţie între teritoriu şi populaţie? Bineînţeles98. Puterea de stat este, între altele şi poate mai întâi, puterea de a guverna. Această putere trebuie circumscrisă unui spaţiu şi cu privire la o anume colectivitate, cu privire la populaţia care s-a fixat pe teritoriul statului şi care, în covârşitoarea ei majoritate, aparţine statului prin cetăţenie. Rezultă de aici sensul celor cuprinse în art. 3, alin. 4 din Constituţie: „Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine'*9.

128. Organizarea administrativă a teritoriului. „Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe, în condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii” (art. 3, alin.3 din Constituţie). Prin „organizarea administrativă a teritoriului” se înţelege delimitarea acestuia în „unităţi administrativ-teritoriale”100 în scopul situării autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene, precum şi a instanţelor judecătoreşti, ca şi în scopul aplicării principiilor autonomiei locale şi al descentralizării serviciilor publice101.

98 Nu însă relaţia pe care a făcut-o Montesquieu între forma reliefului şi climă, pe de o parte, şi regimul politic sau temperamentul oamenilor, pe de altă parte („câmpiile” sunt favorabile „tiraniei”, „clima caldă” provoacă „timiditatea” ş.a.m.d.). „în ideea unui amendament, respins, textul ar fi inutil sau, cel mult, de domeniul legii ordinare. Utilitatea textului este însă confirmată de realitate. În ideea altui amendament, de asemenea respins, ar fi fost recomandabil numai termenul „colonizare„. Într-adevăr, atât Constituţia din 1866, cât şi cea din 1923 s-au referit la interdicţia „colonizării„ pe teritoriul statului român. În cele din urmă, Adunarea Constituantă a precizat interdicţia sub ambele forme, termenii „strămutare„ şi „colonizare” având semnificaţii diferite.

100 „Municipiul” nu este o unitate administrativ-teritorială distinctă, cum de altfel şi rezultă din prima teză a articolului reprodus. Totuşi, în teza a doua sunt nominalizate „municipiile” pentru că alte texte constituţionale, în mod necesar, trebuiau să se refere la ele (art. 14, art. 120, alin. 3).

101 Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală („Monitorul Oficial” al României, nr. 238 din 28 noiembrie 1991, republicată cu modificările şi completările ce i s-au adus în „Monitorul Oficial” al României, nr. 79 din 18 aprilie 1996.) concretizează conţinutul autonomiei locale şi al descentralizării, stabilind atribuţiile ce revin consiliilor locale şi primarilor din comune şi oraşe, precum şi cele ale consiliilor judeţene, fără a anula însă, în întregime, rigorile unui admisibil centralism pozitiv, care derivă din însăşi constituirea în sistem a autorităţilor administraţiei. Legea nr. 69/1991 a fost modificată şi completată prin Legea nr. 24 din 3 aprilie 1996. Cu modificările ce i s-au adus, Legea nr. 69/1991 a fost republicată în „Monitorul Oficial” al României, nr. 79 din 18 aprilie 1996. Prin Decizia nr. 40 din 11 aprilie 1996, Curtea Constituţională a respins obiecţiile de neconstituţionalitate formulate în

Ordinea nominalizării unităţilor administraţiv-teritoriale nu este întâmplătoare, comuna şi oraşul constituind unităţile de bază102.

Secţiunea a 4-a AUTORITATEA POLITICĂ EXCLUSIVĂ SAU

SUVERANĂ

129. Imanenţa acestui element constitutiv al statului.

Autoritatea politică exclusivă sau suverană este o formă superioară de organizare socială care, alături de naţiune şi teritoriu, concură la alcătuirea statului103. Pentru a sesiza „contribuţia” acestui element, să ne imaginăm o ipoteză de şcoală: o familie – deci o colectivitate – are în proprietate o suprafaţă de teren – are deci un teritoriu – şi dispune, în condiţiile legii, de autoritatea juridică asupra lui. Nu este totuşi un „stat”, pentru prea simplul motiv că autoritatea nu este „suverană”. Sau, în condiţiile autonomiei locale şi ale descentralizării administrative, consiliile locale de la nivelul comunelor şi ale oraşelor dispun de largi prerogative, mult apropiate de cele ale autorităţilor centrale. Comunele şi oraşele nu sunt totuşi „state”, autoritatea lor politică şi juridică nefiind „suverană”, nici măcar în parte.

Autoritatea politică este instituţionalizată, impersonalizată. Ea există în „instituţii”104, în ea însăşi, nu în oamenii care o exercită legătură cu prevederile art. I, pct. 12 şi pct. 65 din legea modificatoare). „Monitorul Oficial” al României, nr. 76 din 13 aprilie 1996.)

10~ S-a propus consacrarea a încă două alte unităţi: „plasa”, ca verigă intermediară între comună şi judeţ, şi „provincia”, care să cuprindă mai multe judeţe. (Ar fi fost vorba despre „provinciile istorice” ale României.) Amendamentul n-a putut fi acceptat. O structură administrativă locală arborescentă ar fi fost de natură să accentueze birocratizarea administraţiei locale, să amplifice costurile acesteia -acoperite prin impozite şi taxe locale – şi, în cele din urmă, chiar să pericliteze realizarea practică a autonomiei locale şi a descentralizării.

Asincronismul pasager nu înfrânge regula cumulului celor trei elemente constitutive ale statului. Poate exista, vremelnic, o autoritate politică fără teritoriu sau un teritoriu fără autoritate politică proprie.

În sens larg, prin „instituţii politice” înţelegem organele abilitate să exercite puterea politică şi normele relative la această exercitare. Sunt aşa-zisele „instituţii-organism”. In sens strict juridic, prin „instituţii” se înţelege un ansamblu sau un sistem de norme care se raportează la acelaşi obiect şi care, în consecinţă, prezintă o oarecare „unitate, efemer. Tocmai această instituţionalizare sau impersonalizare îi asigură permanenţa. Schimbarea deci a autorităţii politice nu afectează identitatea şi continuitatea statului.

În societate, există multiple şi diverse „autorităţi” sau „puteri”. Puterea de stat – ca formă instituţionalizată a puterii politice – este ireductibilă la celelalte „puteri” din societate, în considerarea câtorva trăsături specifice105. Între acestea, suveranitatea este neîndoios cea mai importantă şi singura cu adevărat proprie.

130. Autoritatea politică sau suveranitatea? Uneori, pentru a se desemna „autoritatea politică” s-a întrebuinţat termenul de „suveranitate”106. O asemenea întrebuinţare a noţiunii de „suveranitate” poate conduce la o confuzie regretabilă, din moment ce numeroase constituţii şi documente internaţionale nu echivalează noţiunea de „suveranitate” cu cea de „putere de stat” sau cu „autoritatea politică”. Pe de altă parte, cum de asemenea s-a remarcat, utilizarea noţiunii de „suveranitate” ca sinonimă cu „puterea de stat” sau cu „autoritatea politică” prezintă şi un alt risc, întrucât, adeseori, noţiunea de „suveranitate” este folosită pentru a sublinia o anumită calitate a „puterii de stat”, anume aceea de a fi supremă. Alteori, „suveranitatea” a fost definită ca „atribut esenţial al statului”, care are ca scop „crearea, organizarea şi realizarea dreptului”107, „ea stă într-o putere originară de a organiza şi aplica dreptul pozitiv înfăptuind o ordine juridică”108.

Indiferent însă de accepţiunile atribuite suveranităţii, este limpede că ea nu este însăşi autoritatea politică, ci unul dintre atributele acesteia sau ale puterii de stat109.

Putând exista de o manieră relativ autonomă. Acestea sunt aşa-zisele „instituţii-mecanism”. (P. Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, 9e ed., Masson, 1989, p. 34). Termenul generic de „instituţie” desemnează ansamblul organismelor şi mecanismelor existente într-o societate. (M. Prelot, J. Boulouis, op. Cit., nr. 26, p. 43 – 44).

105 A se vedea: J. Gicquel, op. Cit., p. 67 – 69. A se vedea, de asemenea: I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, voi. 1, cit. Supra, nr. 3.

106 C. C. Rarincescu, Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1940, p. 487, J. Laferriere, Manuel de droit constitutionnel, Paris, 1947, p. 358 – 359.

107 T. Drăganu, op. Cit., voi. I, p. 162.

108 M. Djuvara, op. Cit., p. 64.

A se vedea şi supra, nr. 21.

Capitolul III ATRIBUTELE STATULUI ROMÂN

131. Enumerare. Prin „atribute'^_ale statului român urmează să se înţeleagă dimensiunile lui definitorii, care, astfel cum rezultă din economia dispoziţiilor constituţionale, pot fi considerate următoarele: stat suveranei independent, stat unitarjJJndjvizibiL^stat republican, stat de dreptjjţaţ social, stat pluralist^ stat democratic._

Secţiunea 1-a STAT SUVERAN ŞI INDEPENDENT

132. Ipostazele suveranităţii democratice. Atunci când J. Bodin, în secolul al XVI-lea, a conceptualizat „suveranitatea”, el a asimilat-o unei forme de organizare politică – republica. Suveranitatea, considerată ca fundament al unităţii statului şi ca simbol al acestuia, era – pe cale de consecinţă – indivizibilă, inalienabilă şi imprescriptibilă. Revoluţia franceză şi-a propus – în replică la suveranitatea monarhică – să tranşeze natura şi apartenenţa suveranităţii: „suveranitate populară” sau „suveranitate naţională”. Adunarea Constituantă a avut de optat între aceste două concepţii fundamentale asupra „suveranităţii democratice”, ambele profesate în diversele sisteme constituţionale112.

Suveranitatea populară este fundată pe ideea universalismului cetăţenilor.

Poporul – juridiceşte definit ca totalitate a indivizilor de pe un anumit teritoriu, o categorie deci social-politică şi juridică concretă, în

112 A se vedea, de asemenea, supra, nr. 44. C. Grewe şi H. Fabri (op. Cit., p. 204 şi urm.), sistematizând, consideră că se poate vorbi despre trei modele cu privire la suveranitate: a) Modelul englez al „suveranităţii parlamentare”; b) Modelul francez al „suveranităţii naţionale”, având ca trăsătură dominantă obligaţia de supunere faţă de voinţa poporului; c) Modelul elveţian al „suveranităţii populare”, cu alte cuvinte, al „democraţiei directe” sau al „democraţiei semi-directe”. Indiferent însă de modelul practicat, o nouă dimensiune se ataşează suveranităţii între state sau în stat: limitarea ei prin drept; circumscrierea ei la exigenţele statului de drept.

—*„p (conaiimkmal II raport cu Naţiunea – este titularul suveranităţii. O suveranitate însă rezultată din cutumul „cotelor-părţi egale„ de suveranitate, care aparţin fiecărui cetăţean, fiecărei „molecule„ sociale ce intră în alcătuirea poporului 13. Cu alte cuvinte, fiecare cetăţean este detentorul unei „parcele” din suveranitate, iar suveranitatea poporului este suma voinţelor indivizilor. Guvernanţilor li se încredinţează, prin sufragiu, nu suveranitatea – care este inalienabilă – ci exerciţiul acesteia. Ei sunt simpli mandatari, delegaţi ai poporului.

Rezultă de aici câteva consecinţe 14: a) Exprimarea suveranităţii, prin voinţa poporului, reclamă acordul unanim sau controlul majoritar al celor ce-1 alcătuiesc, ceea ce echivalează cu „absolutismul democratic”; b) întrucât poporul este titularul suveranităţii, iar suveranitatea nu poate fi alienată, democraţia trebuie să se realizeze direct (iniţiativa legislativă populară, veto legislativ popular, referendum etc); c) Legea fiind expresia „voinţei generale”, iar guvernanţii neavând decât statutul de „commiş”, supremaţia legislativului asupra executivului este indubitabilă; d) întrucât fiecare individ posedă o „cotă” din suveranitate, logic sufragiul nu poate fi decât universal; e) Exprimarea voinţei fiecărui individ, prin sufragiu, constituie un drept fundamental; f) Mandatul conferit celor aleşi nu poate fi decât imperativ, asociat cu dreptul de revocare a aleşilor; g) Forma de guvernământ este necesarmente republicană.

Suveranitatea naţională se sprijină de asemenea pe ideea că aceasta aparţine poporului, dar nu ca ansamblu al indivizilor ce-1 alcătuiesc, ci ca entitate abstractă, ca persoană morală, numită Naţiune. Naţiunea nu se identifică cu „suma” celor care trăiesc pe un anumit teritoriu, ea sintetizând totodată „trecutul, prezentul şi viitorul”115. Statutul juridic al Naţiunii – şi în acelaşi timp al Statului -este Constituţia. Naţiunea – ca persoană morală – are o voinţă proprie. Dar această voinţă nu poate fi exprimată direct, de ea însăşi, ci prin reprezentanţii ei”6. Mandatul acordat acestora este naţional, reprezentativ şi perfect117: naţional, întrucât, invers decât în dreptul privat, el îmbrace o formă colectivă, în considerarea interesului