Ion Budai Deleanu

¦„. ¦ ve” „ '! E oi-tii/itot^o inrlir'iţiră ctatplp trphnip „să aarnntpyp rlrpmtiil npr<; r>anei aparţinând unei minorităţi naţionale de_a_ fi informată_cu arestăriU-natura şj_cauzslsiâcuzaţigi^recunTşrdreptul de a se_arjărajn

Ii. Jer.

Însă şi cu privire la aceste autorităţi, pfevederiTe~arătate au îost iormuiaie ini-o maniera ioane nexiona. Existenţa unei nevoi-icaie

Aprecierii statului l. xpresia „arii locuite tradiţional >au în număr substanţial” nu >e reteră la „minorităţi < „ <„ice”. ci '. Uelea ^arc tncă trăiesc în aceeaşi ane „eotirafică. <> iţia -4at la admirarea

^fî^iaW i^ Art 11 Hin Convenţie se referă. Între altele, la drentul de a expune în nmna rninoriutriL. Iiisciimc. Mscnpui şi ai ic uiiuunayn, uai iri locale tradiţionale, denumiri de străzi sau alte indicaţii

UGdllilâllc piiUill/Ulul. Otaicic wi irui^a aunwu uwtiuui aispuz, iuc uiiaiiu stan ia ut ^unuiţiin* iui ajj^wixi^v^ 91 uv jwiwuui iui juridic„, inclusiv, atunci când este cazul, „de acordurile cu alte state”.

I I I I I 11 11^^ IA IUI 1 WWL411V7CIO LWI W ui 1W JLC4A14 d V4 W.lJllAA. T X11 UVyi l^fVUAV 111 llluiyi A w

/^^.„x/^ntâo Ao fx rf>r>nnr\u238? >ctf” nf>rcrvanplnr anartinânH minnritătiinr naţionale drepţul^de a înfiinţaşi administra propriile jnsftfuţn private

Potrivit art 14 rlin P.onventie. Nărtile semnatare s-au aneaiat să recunoască „dreptul oncărei persoane_aparţmand unei minorităţi naţionale de a învăţa Târnha sa minoritară”. Această prevedere nu implică însă nici o obligaţie pozitivă pentru stat. în special de natură financiară. Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a primi o educaţie în limba minoritară este supus mai multor condiţii, în '. A; 1 „cerere 'Icientă” din _ ¦; „ pe1-'„ „1”+nţ^„ţtt rŞ^ *ţ „*<^ţ„o-fo/*^ *ţ^^*”9f3ţ-/„^Ţ”r*„ Pr”i1it3ti1f„ rip ţ^rpHarp a minoritare sau ae primire a unei euutayn m aucasia mnua – ac – nu auuc atingere nivaiaiii iimuii unciaic un aceast:” nit ci int^rrrării cr>^ia1p„- 1”> Art 70 flân

Irsoanelor aparţinând minorităţilor naţionale să respecte „legislaţia yorâtăţii sau altor minorităţi naţionale”. În această privinţă se are în ve ii ai ituaţia în care persoaiu ipatlinai; – na”; repi. Ită o minoritate la im aţional. Ăt'. N y.

— Ilaloa mi: Anumită zorui_. Gei'graf îcă atu_ljji_ în art. 24. Dct. 1 din Convenţia-cadru – să vegheze la aplicarea

Acesteia de către părţile contractante. Urmărirea aplicării Convenţiei „Sârf&ce, * îffrriâsura posibilului, în condiţiile de transparenţă.

Secţiunea a 2-a CETĂŢENIA

119. Noţiunea de cetăţenie. Organizarea concretă a statului nu se poate realiza decât în raport cu populaţia şi cu fenforâuT.

/”Populaţia îşi găseşte reflectare în ştiinţa dreptului constituţional sub

/aspectul cetăţeniei. Cetăţenia exprimă apartenenţaunejjjgrsoane la

(statul român. Ea nu este însă numai o simplă reIaţie~BiT”apartenenţă'.

^Cetăţenia este situaţia juridică care rezultă din raporturile juridice

^statornice ce intervin între o persoană fizică şi statul român, situaţie caracterizată prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce, prevăzute de Constituţie şi de celelalte legi49.

Noţiunea de cetăţenie poate fi examinată în două accepţiuni: ca instituţie juridică şi ca termen desemnând condiţia juridică sau statutul ce se creează prin normele dreptului acelor persoane care au calitatea de cetăţean. În prima accepţiune, cetăţenia constituie o categorie legată de dreptul obiectiv, pe când în cea de-a doua, ea se axează în jurul ideii de subiect de drept.

Art. 5, alin. 1 din Constituţie precizează doar că „cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează

~jjrevd'2. Uie ile legeu oyjjiihicâ^T In extenso, cetăţenia română a fost

21/1991, care a abrogat explicit ca nr.

Reglementată prin Legea reglementările anterioare în materie

48 în istoria dreptului românesc se întâlnesc diverşi termeni pentru a desemna cetăţenia: indigenat, naţionalitate, resortisanţă, suditenţă, supuşenie.

49 Accentele doctrinei româneşti, în demersul având ca obiect definirea cetăţeniei, sunt diferite. Bunăoară, cetăţenia a fost definită ca fiind „situaţia juridică rezultând din apartenenţa unei persoane fizice la un stat determinat, caracterizată prin faptul că aceasta are plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Constituţie şi legi, inclusiv drepturile politice, obligaţia de fidelitate faţă de patrie şi cea de apărare a ei”. (T. Drăganu, op. Cit., p. 106). Cetăţenia a fost considerată ca fiind „acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi legile României”. (I. Muraru, op. Cit., p. 168).

50 „Monitorul Oficial” al României, nr. 44 din 6 martie 1991. În legătură cu acesta „nouă” lege am face deja două precizări: deşi ea şi-a propus – în sensul celor declarate

Instituţia juridică a cetăţeniei române, în reglementarea actuală, nu mai este o instituţie care să aparţină în exclusivitate dreptului constituţional. Ea nu aparţine însă, în exclusivitate, nici altei ramuri a dreptului. Este o instituţie complexă, integrând elemente specifice mai multor ramuri ale dreptului sau, altfel zis, este o instituţie juridică aflată la confluenţa mai multor subsisteme juridice normative. Ne interesează, desigur, elementele de impact cu dreptul constituţional. Cetăţenia este şi o instituţie de drept constituţional, întrucât: a) Ea este o expresie a suveranităţii puterii politice. Statul, pe temeiul suveranităţii lui, stabileşte statutul juridic al cetăţenilor săi; b) Numai cetăţenii români au dreptul de a participa la exercitarea puterii în formele instituţionalizate ale democraţiei directe (sufragiul, referendum-ul, iniţiativa legislativă populară) sau în cele ale democraţiei reprezentative (alegerea şi exercitarea prerogativelor ca membru în consiliul local, ca primar, ca deputat sau senator, ca Preşedinte al României).

În cele ce urmează vom examina succint: natura juridică a cetăţeniei; principiile cetăţeniei române: modurile de dobândire şi modurile de pierdere a cetăţeniei române; procedura de acordare a cetăţeniei române, de renunţare la această cetăţenie şi de retragere a cetăţeniei române51.

120. Natura juridică a cetăţeniei. Cu privire la natura juridică a cetăţeniei, în literatura juridică au fost exprimate numeroase şi contradictorii puncte de vedere5”:

— Potrivit unei opinii, cetăţenia exprimă legătura ce uneşte un individ, un grup de indivizi sau anumite bunuri cu un anumit stat. Este o'conceplie neşliillllfiua, îllU'ucat ea porneşte de la ideea că raporturile juridice – raporturi esenţialmente sociale, aflate sub incidenţa unei norme juridice – ar putea lua naştere între bunuri şi persoane, pe de o în expunerea de motive – să statueze o „nouă concepţie”, în materie, reglementarea se află mult sub nivelul promisiunii, legea „nouă” fiind, în mare măsură, o copie a celei vechi (Legea nr. 24 din 17 decembrie 1971), preluând şi chiar amplificând imperfecţiunile ei: această „nouă” lege nu este organică, în sensul Constituţiei.

Pentru dezvoltări, în legătură cu unele dintre aceste teme, a se vedea: 1. Deleanu, Cetăţenia română, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca.

„ibidem, p. 31 şi urm., precum şi referinţele bibliografice cuprinse în aparatul ştiinţific al lucrării.

Parte, iar pe de alta, pentru că pune pe plan de egalitate persoanele cu bunurile. Omul este subiect nu numai pentru că el este supus legilor naturii şi legilor de dezvoltare a societăţii, ci şi pentru că el estes producător şi purtător al relaţiilor sociale. ';

— Într-o altă opinie, cetăţenia este pur şi simplu un_element constitutiv al statului. Într-adevăr, organizarea puterii de stat se realizează în raport cu populaţia şi cu teritoriul. Dar cetăţenia nu trebuie redusă doar la semnificaţia unuia dintre elementele constitutive ale statului. Ca apartenenţă a unei persoane la un anumit stat, cetăţenia este o legătură juridică din care decurg drepturi şi obligaţii specifice, reciproce, între acea persoană şi acel stat.

— În sensul unei păreri, cetăţenia ar fi un raport politic şi juridic de „dominaţiune şi supuşenie”, din care izvorăsc drepturi şi obligaţii, „atât în ceea ce priveşte pe individ faţă de stat, cât şi pe stat faţă de individ”. Acest raport nu este deci de natură voluntară. Pe marginea acestei păreri, mai întâi poate fi făcută observaţia că, uneori, „raportul de cetăţenie” este totuşi un raport voluntar (de exemplu, caztal dobândirii cetăţeniei la cerere). Apoi – şi mai ales -această concepţie este tributară tendinţelor de fetişizare a statului, faţă de care cetăţeanul este un simplu „supus”, un element pasiv, la discreţia acestuia. În fine, cetăţenia nu poate fi calificată ca „raport”, deoarece prin noţiunea de raport juridic nu se desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la acea relaţie juridică.

— Alteori, cetăţenia a fost considerată drept „raport contractual”;„legătura naţionalului sau a supuşeniei este contractuală, ceea ce înseamnă că ea naşte dintr-un acord de voinţe – aceea a statului de o parte, aceea a naţionalului de alta”. Critica acestei concepţii a fost amplă şi substanţială53. Reţinem doar următoarele idei, persuasive şi suficiente: a) Contractul fiind produsul unui acord de voinţe, ambele voinţe trebuie să se manifeste anterior încheierii acestuia. Or, în cazul dobândirii cetăţeniei prin naştere, voinţa celui născut nu se poate exprima nici înainte de încheierea contractului, nici în momentul dobândirii cetăţeniei, adică al naşterii; b) în cazul „ A se vedea: T. Drăganu, Natura juridică a cetăţenei, în „Studia Universitatis Babes-Bolyai”, 1968. Teza contractual istă asupra naturii juridice a cetăţeniei este, poate, ecoul ideii că statul semnifică o uniune de oameni, uniune care ia naştere printr-o serie de contracte sinalagmatice succesive între indivizi şi puterea de stat.

Contractului, prin acordul de voinţe se stabileşte atât legătura dintre participanţii la contract, cât şi conţinutul acestuia. Pe când, în cazul cetăţeniei, nici la dobândirea acesteia prin naştere, nici la dobândirea ei pe calea cererii, nu se stabileşte de către părţi un conţinut diferenţiat de drepturi şi obligaţii ce revin „părţilor contractante”, conţinutul raportului juridic de cetăţenie fiind cel prevăzut de lege; c) în plus, teoria contractual istă asupra naturii juridice a cetăţeniei apare neîntemeiată şi pentru că, potrivit unuia dintre principiile care cârmuiesc regimul juridic al contractelor, efectele juridice ale acestora nu pot fi desfiinţate prin manifestarea unilaterală de voinţă a uneia din părţi. Or, în materia cetăţeniei, există situaţii în care cetăţenia poate fi pierdută fără ca cetăţeanul să-şi manifeste o voinţă în acest sens.

— Potrivit unei alte concepţii, cetăţenia ar fun „statut personal”, cum este clasa socială, vârsta, sexul etc. Şi constă în ' supUŞenia la o anumită putere de stat. Dacă prin conceptul de„statut” sau prin cel de„situaţie juridică” se urmăreşte să se constate că producerea anumitor fapte juridice este de natură să învestească o persoană cu un „complex de drepturi şi obligaţii”, derivate din conţinutul şi scopul social atribuite de lege faptelor juridice care le-au generat, atunci cu siguranţă conceptele în discuţie sunt trebuitoare. Dar, cum se poate observa, sintagma „statut personal” sau „situaţie juridică” este asociată vârstei, sexului etc, adică unor categorii biologice, ceea ce nu este admisibil, întrucât cetăţenia nu semnifică asemenea atribute.

— Cetăţenia a fost considerată un element al capacităţii juridice, aşa cum apare capacitatea numai în unele ramuri ale dreptului, adică nedisociată în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu. Or, dacă este adevărat că distincţia între cele două forme ale capacităţii este lipsită de însemnătate practică şi teoretică în acele ramuri ale dreptului în care capacitatea de exerciţiu a persoanei se naşte o dată cu capacitatea de folosinţă şi în aceleaşi condiţii cu ea, nu este mai puţin adevărat că, tocmai în aceste condiţii, capacitatea juridică nu este decât posibilitatea de a fi subiect de drept şi, în consecinţă, de a avea anumite drepturi şi obligaţii subiective. Dar cetăţenia nu este o abstracţie, o simplă „posibilitate” de a dobândi drepturi şi de a-ţi asuma obligaţii subiective, ci o categorie cu un conţinut concret şi complex, care se exprimă prin drepturile şi obligaţiile precizate ca atare de normele juridice.

— Cetăţenia a fost calificată şi ca apartenenţă a persoanei la stat, în virtutea căreia persoana are faţă de stat drepturile stabilite prin lege, precum şi obligaţiile corespunzătoare drepturilor statului faţă de ea. Această concepţie se reflectă şi în „Legea cetăţeniei române”: „Qetăţenia română exprimă apartenenţa unei persoane la statul roman” {Art. I, alin. 1). Aşadar, cetăţenia este un raport juridic. Acest Trâocnie*a defini rămâne însă discutabil: a) Din punct de vedere tehnic-juridic, cetăţenia nu poate fi încadrată în categoria raporturilor juridice, ea limitându-se să desemneze ansamblul drepturilor şi obligaţiilor specifice condiţiei de cetăţean; b) Simpla caracterizare a cetăţeniei ca raport juridic lasă deschisă problema de a şti care este categoria de raporturi juridice din care ea face parte; c) Cetăţenia nu ar putea fi definită ca „raport juridic” şi pentru că, în realitate, ea exprimă poziţia unei persoane nu doar într-un raport juridic, ci într-un complex de asemenea raporturi.

În concluzie, considerăm că două constatări sunt indeniabile: a) Cetăţenia exprimă un ansamblu organic de drepturi şi obligaţii, iar sistemul acestora formează „statutul juridic” sau „situaţia juridică” a cetăţeanului; b) Aceste drepturi şi obligaţii, predeterminate prin lege, trebuie evaluate în cadrul raporturilor generale existente între stat şi cetăţenii săi, raporturi care au, fără îndoială, un caracter juridic. Aşa fiind, cetăţenia este situaţia juridică care rezultă din raporturile juridice statornice care intervin între o persoană fizică şi statul român, exprimând apartenenţa persoanei la stat, situaţie caracterizată prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce predeterminate de lege.

121. Principiile reglementării cetăţeniei românje_sunt acele reguli, de ma^mare generalitate, care guvernează întreaga materie a cetăţeniei. /Aceste reguli poT~fi considerate următoarele: a) Consacrarea egalâtăţii între cetăţeni, înlăturarea, deci, a tuturor criteriilor discriminatDxii-„Statul este~acelaşi pentru toţi cetătenjjjyij^ imparţial şi proteguitor^ „fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de

3 în mod cu totul nejustificat, Legea cetăţeniei (art. 1, alin. 2 şi 3) reduce semnificaţia egalităţii la situaţia cetăţenilor în faţa legii, la accesul acestora la „funcţiile publice şi militare” şi la protecţia pe care o datorează statul român cetăţenilor săi.

Origine etnică de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă apolitică, de~a^fe~„sâu'^ăe~iyf'Tgmki sutkdăl'^} ui. 4, arirr. 2 din Constituţie). Nu este o egalitate ipotetică, abstractă, demagogică şi speculativă, ci una reală, efectivă. Nu o egalitate a forţelor şi aptitudinilor fizice şi spirituale, o egalitate „standardizată„, ci una în statutul politic şi juridic al cetăţenilor. Egalitatea astfel înţeleasă este sinonimă valorii de dreptate socială – ca una dintre „valorile supreme„ ale statului român (art. 1, alin. 3 din Constituţie); b) Cetăţenia se dobândeşte, de regulă^ca efect al legăturii de sânge (ius~sangitihls), aşa încât, copiii, indiferent de locul naşterTnorfsuntrcetăţeni români, dacă ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenia română. Nici în situaţia prevăzută de art. 5, alin. Ultim al legii cetăţeniei, nu s-a făcut aplicarea principiului ius soli ci, pe baza unei prezumpţii, iuris tantum, s-a pornit de la ideea că acela care s-a născut pe teritoriul statului român are cel puţin un părinte cetăţean român; c) Nici o discriminare nu este admisă între părinţi cât priveşte stabilirea cetăţeniei copilului lor pe baza legăturii de sânge, acesta dobândind cetăţenia română, indiferent unde s-a născut, „chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean român„ (art. 5, alin. 1, lit. „a„ şi „b„ din Legea cetăţeniei)55; d) Consecinţă a caracterului unitar al statului, cei ce aparţin statului român jiiLpşmguiJLCjstăţerne – cetăţenia română. Este adevărat că, aşa cum rezultă din art. 16, alin. 3 din Constituţie ~şT art. 37 din legea în materie, cetătgnii_rornâni mai pot avea şi o altă cetăţenie. Dar aceasta nu înfrânge principiu|^nunţat, căci, în raport cu statul român, cetăţenia nu poate fi decât una: română56; e) încheierea, declararea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei, între un cetăţean român şi un străin, nu produc efecte asupra cetăţeniei soţilor (art. 3 din lege). Cu alte cuvinte, cetăţenia română nu se dobândeşte şi nici nu^p piprHp prin r5”; ătnriiv f) Dobândirea cetăţeniei române He jf către unul dintre soţi sau pierderea acestei cetăţenii, nu produce nici < un efect asupra cetăţeniei celuilalt soţ/” sau asupra cetăţeniei copiilor

Brevitatis causa ne vom referi de acum înainte numai la „lege”, termenul semnificând însă „legea cetăţeniei”.

Trebuie observate şi prevederile art. 16, alin. 3 din Constituţie, în sensul cărora funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele „care au numai cetăţenia română”.

Potrivit Convenţiei asupra cetăţeniei femeii căsătorite, intrată în vigoare la 11 august 1958, la care România a aderat tară rezerve prin Decretul nr. 339/1960

(art. 8, alin. 3, art. 10, alin. 2, art. 26, art. 28, alin. 1 din lege); g) Sunt şi rămân cetăţeni românjjejsoanele care au_dobândit şi au păstrat această cetăţenie JpotrTvit legislaţiei anterioare (art. 36 din lege). Aşadar, legea cetăţeniei române s-a axat pe principiul tempus regit actum; h) Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prTn naştere (art. 5, alin. 2 din Constituţie). Se exprimă astfel ideea de apartenenţă genetică a unei persoane la generaţiile care s-au succedat pe teritoriul românesc, ideea de permanenţă a identităţii naţionale, precum şi dreptul omului, mai presus de legile statului, de a avea o Cetate59; i) în situaţiile prevăzute de lege (art. 6, alin. 2, art. 8, alin. 2, art. 10, alin. 2), cetăţenia copilului minor poate fi stabilită prin acordul părinţilor; j) La propunerea Guvernului, Parlamentul atru

României poate acorda unor străini „cetăţenia de onoare* în romane Persoănşlf, pare an servicii deosebite aduse dobândit „cetăţenia de onoare” se bucură de toate drepturile civile şi politice recunoscute ceiaŢenllnr romanţ r. n excepţia dreptului de_a alege şi de a fi ales în organele reprezentative ale puterii, precum şi a drepfuTuTde î ocupa o funcjâej

122. Modurile de dobândire 2§LJllo^! 1IiIe_de J? Ierdere_a cetăţeniei române sunt expres şi limitativ prevăzute de'lega. Ele pot fi: 1°. De drept^2°. Prin efectul unui act juridic.

— PâePderea^etăţeniei române se poate produce numai prin efectul unui acTJuTâalc (3o).

— Unica şi cea mai importantă modalitate de drept de dobândire a cetăţeniei române este cea reglementată de art. 5 din lege: 'dobândirea cetăţeniei române ca efect al naşterii.

— Copiii născuţi pe teritoriul României, din părinţi cetăţeni români, sunt cetăţeni români. Sunt de asemenea cetăţeni români cei care: a) S-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul

(„Buletinul Oficial”, nr. 20 din 22 septembrie 1960), „nici încheierea şi nici desfacerea căsătoriei între cetăţeni şi străini, nici schimbarea cetăţeniei soţului în timpul căsătoriei, nu pot ipsofacto să aibă efect asupra cetăţeniei femeii. 58 Este limpede că, în aceste condiţii, dispoziţiile cuprinse în art. 25 din lege, privind retragerea cetăţeniei române, trebuie considerate ca implicit amendate, art. 25 găsindu-şi aplicarea numai faţă de acei cetăţeni români care au dobândit cetăţenia într-un alt mod decât prin naştere.

>9Art. 15 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Prin acest articol se dispune că: a) „Orice individ are dreptul la o naţionalitate”; b) „Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de naţionalitatea sa, nici de dreptul de a-şi schimba naţionalitatea”: dintre părinţi este_cetăţean român; b) S-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numaiunul dintre ei are cetăţenia română.

Rezultă că s-a făcut aplicarea principiului ius sanguinis şi, totodată, a principiului e^aJilă^LdjepiiQeJnţre părinţi.

— CopilujjŢăsit pe teritoriul statului român este cetăţean român – precizează art. 5, alin. Ultim din lege – dacă niciunul dintre părinţi nu este cunoscut. Considerăm că şi în acest căzTs^Tacutaplicarea prih'ciplulur ins sanguinis, prezumându-se că, din moment ce copilul a fost găsit pe teritoriul statului nostru, cel puţin unul dintre părinţii săi este cetăţean romanţ'. Este o prezumpţie relativă, care poate fî răsturnată prin orice mijloc de dovadă. Stabilirea filiaţiei faţă de unul dintre părinţi ori faţă de amândoi părinţii, determină efecte în ceea ce priveşte cetăţenia copilului, în raport cu cetăţenia părinţilor, dacă aceşţa_nu^ajţmplinit încă vârsta de^ 18 ani. Copilul găsit pâerde_ cetăţenia-română dacă i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini. Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut (art. 30, alin. 1 şi 2 din lege).

2°. Dobândirea cetăţeiriernomâne prin efectul unui act juridic cuprinde mai multe modalităţi: * jjopanairea cetăţeniei române prin adopţie^edohândirea'cetăţeniei române prin repatriere. Dobândirea cetăţeniei române la cerere. ^lobândirea cetăţeniei române prin acordul

60 Legea din 24 februarie 1924 şi cea din 16 ianuarie 1939, având ca obiect reglementarea dobândirii şi a pierderii cetăţeniei române, au stabilit că în cazul unor căsătorii în care unul dintre soţi nu are cetăţenia română, copilul urmează totdeauna cetăţenia tatălui. Numai în situaţia în care paternitatea nu era stabilită, iar mama avea cetăţenia română, copilul dobândea cetăţenia mamei, chiar dacă s-a născut pe teritoriul unui alt stat. Decretul nr. 33 din 24 ianuarie 1952, deşi a pornit de la principiul egalităţii între părinţi, totuşi, în ipoteza în care numai unul dintre aceştia avea cetăţenia română, el a conjugat principiul legăturii de sânge cu criteriul locului de domiciliere a părţilor. Astfel, dacă ambii sau unul dintre părinţi locuia, la data naşterii copilului, pe teritoriu) român, copilul dobândea cetăţenia română. Dacă ambii părinţi locuiau, la data naşterii copilului, în afara teritoriului ţării, cetăţenia copilului era determinată prin acordul părinţilor. Această din urmă reglementare putea ti preluată, mai ales în considerarea faptului că alte legislaţii fac aplicarea principiului ius soli, precum şi pentru că noua lege a cetăţeniei române, în alte ipoteze, consacră instituţia acordului între părinţi.

De altfel, este semnificativ faptul că – în sensul concluziei la care ne-am oprit -reglementarea cetăţeniei copilului găsit pe teritoriul statului român a fost cuprinsă în secţiunea A din lege: dobândirea cetăţeniei române prin naştere.

Prin părinţilor-copilului minor, {dobândirea cetăţeniei române hotărârea instanţei judecătoreşti cuuipilmie. Aşadai^ suntem în prezenţa unorjictejuridice diferiţe_ (act de dreptul familiei – adopţia62; act administrativ unilateral – actul de aprobare a repatrierii şi a cererii de redobândire a cetăţeniei române, actul GuvernuluTcIe acordare a cetăţeniei63; act jurisdicţional al instanţei; contractul-convenţie al părinţilor) care fac din instituţia dobândirii cetăţeniei române prin efectul unui act juridic o instituţie eteroclită.

— Cetăţenia română se dobândeşte, de către copilul cetăţean străin sau fărăjxtăţenie, prnj^adorjtje6/. JDar nu în orice condiţâî, ~cT numai dacă: a) Adoptatorii stmţ^c^ăjejii_români_sau, atunci când adopţia se face de către o singurăjjersoană, aceasta este cetăţean rornân^b) Adoptatul nu a împlinit vârsta del8jmH (jirt~6, alin. 1 şi 3 di l)65 îii diii din lege)65 încuviinţarea 66î judecătoreşti66. În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei,