113 Se poate observa aici o „atomizare” a poporului, iar maniera de manifestare a voinţei lui inculcă ideea unei oarecări edulcolări a acestei voinţe. „4Ase vedea: Ch. Cadoux, op. Cit., p. 79 şi p. 290; J. Giquel, op. Cit, p. 128 şi urm. Şi p. 228 – 230; B. Chantebout, op. Cit., p. 92-93.
115 J. Giquel, op. Cit., p. 225.
116 Aceşti „reprezentanţi” nu sunt numai parlamentari, ci toţi cei care se bucură de o învestitură populară.
117 J. Giquel, op. Cit., p. 130-131.
General; reprezentativ, în sensul că cel ales devine reprezentantul Naţiunii şi are puteri discreţionare; perfect, pentru că, sub semnul unei ficţiuni, contrar viziunii civiliste, cel ales are plenitudinea prerogativelor, este irevocabil, iar activitatea lui se bucură de prezumpţia irefragabilă de conformitate. Suveranitatea naţională se traduce astfel în suveranitate parlamentară118. Ce consecinţe rezultă din acreditarea concepţiei suveranităţii naţionale? 119: a) Suveranitatea este nu numai inalienabilă, dar ea este şi indivizibilă; b) Regimul politic este inevitabil reprezentativ; c) Votul rezumă şi epuizează misiunea alegătorilor. Deşi el este universal, sunt admise totuşi câteva censuri120; d) Votul nu se mai înfăţişează ca drept subiectiv, el este doar o funcţie; e) Calitatea de „reprezentant” nu este atribuită parlamentarilor, ci adunării sau organului deliberant, aşa încât parlamentarii nu pot fi revocaţi de alegătorii lor121. Altfel spus, orice mandat imperativ este nul; f) In fine, concepţia suveranităţii naţionale pare a fi incompatibilă cu tehnicile democraţiei directe.
Doctrina suveranităţii naţionale prezintă aşadar câteva inconveniente, dintre care cea mai importantă ni se pare a fi faptul că, pe temeiul ei, suveranitatea este „confiscată” – un termen mult vehiculat şi la noi, nu-i aşa?
— De către parlament, că se realizează deci un transfer al puterii reale de a decide către o elită restrânsă şi practic incontrolabilă. Există totuşi un remediu – care a fost încorporat şi în Constituţia României – şi anume selecţia şi conjugarea avantajelor, atât din concepţia suveranităţii populare, cât şi din cea a suveranităţii naţionale, pentru că, în fond, cele două concepţii nu sunt ireconciliabile. Dictincte, din perspectiva analizei, ele se suprapun într-o anumită măsură122.
118 Contrar logicii democratice – spunea J. Gicquel – liberalismul, prin intermediul regimului reprezentativ, confiscă suveranitatea în favoarea reprezantanţilor. (Op. Cit., p. 131 şi 225). Cu multă vreme în urmă, P. J. Proudhon făcea constatarea că, în asemenea condiţii, Naţiunii nu-i rămâne decât „nuda suveranitate”, care nu semnifică mai mult decât o „nudă proprietate”.
119 A se vedea: Ch. Cadoux, op. Cit, p. 290; B. Chantebout, op. Cit, p. 93 – 96; J. Giquel. Op. Cit, p. 225 – 227.
Din acest motiv s-a apreciat că doctrina suveranităţii naţionale se ataşează, într-o oarecare măsură, unei viziuni elitiste.
Parlamentarul nu e un „congres al ambasadorilor”, reprezentând interese diverse şi ostile, ci adunarea deiiberantă a Naţiunii. (B. Chantebout, op. Cit, p. 95 – 96). „Ch. Cadoux, op. Cit, p. 291; J. Giquel, op. Cit, p. 23.
CENTRALA
UNIVERSITARA
JLUGIAN BLMkfc*
Oui ¦ N*
133. România – stat suveran şi independent. Adunarea Constituantă, deliberând asupra'ţiroiecmluj^de^ConstituţieTşi-a însuşit – cu câteva „corective” – concepţIFiuveranităţii naţionale. România -proclamă art. 1, alin. 1 din Constituţie – este „stat naţional, suveran şi independent”. Această primă precizare trebuie corelată cu cele din art. 2 şi art. 66 ale Constituţiei: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită pnrTqrganele sale reprezentative şi prin referendum. Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea Tn nume propriu” (art. 2, alin. 1 şi 2); „în exercitarea mandatului, deputaţii: şi senatorii sunt în serviciul poporului. Orice _jnandat imperativestejruTJgiL 66, alin. 1 şi 2) „.
Având ca~reper aceste dispoziţii constituţionale şi observând alte câteva asemenea norme, se impun a fi subliniate unele idei care, prin sinteză, conduc la concluzia că, de fapt, Adunarea Constituantă a înţeles să realizeze simbioza avantajelor ce rezultă din cele două concepţii asupra suveranităţii democratice: a) Deşi suveranitatea este „naţională”, titularul acesteia nu este Naţiunea, ci Poporul. Urmare logică, în exercitarea mandatului lor, parlamentarii nu se află în „serviciul” Naţiunii, ci al Poporului; b) Suveranitatea este inalienabilă, întrucât ceea ce se transmite „organelor reprezentative” este doar „exerciţiul” acesteia. Ea este totodată indivizibilă, deoarece nu poate fi fragmentată şi distribuită „nici unui grup şi nici unei persoane”. Această din urmă precizare accentuează – şi ea – caracterul inalienabil al suveranităţii, de vreme ce suveranitatea nu poate fi
123 Sintagma „suveranitate naţională” a fost calificată, în doctrina franceză, ca mod de exprimare a unui principiu democratic, specific dreptului constituţional francez, prin care suveranitatea – înţeleasă ca un „drept subiectiv” – aparţine „în proprietate” poporului, personificat în Naţiune. (Vocabulaire juridique, sous la direction de H. Capitant, P. U. F., Paris, M936, p. 458 – 459).
În sens negativ, suveranitatea semnifică absenţa oricărei dependenţe exterioare şi a oricărei îngrădiri interioare; în sens pozitiv, ea semnifică calitatea „puterii de stat” de a fi supremă şi însăşi eficacitatea acestei puteri. Concepţia „suveranităţi naţionale” se sprijină, între altele, pe art. 3 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului de la 1789, în sensul căruia suveranitatea rezidă indivizibil în Naţiune, care o exercită prin reprezentanţii ei. Constituţia franceză din 1946 a conciliat această concepţie cu cea a suveranităţii populare. Consiliul Constituţional, printr-o decizie din 30 decembrie 1976. A statuat că „suveranitatea nu poate fi decât naţională”. (A se vedea de asemenea: P. Avril, J. Giquel, Droit constitutionnel, P. U. F., Paris, 1986, p. 121 -122).
Apropriată pentru a fi exercitată „în nume propriu”; c) Poporul îşi exercită suveranitatea nu numai prin Parlament124, ci prin toate „organele sale reprezentative”, adică prin toate acele organe care acţionează pe baza unei învestituri populare125; d) Mandatul parlamentarilor este reprezentativ („Orice mandat imperativ este nul”)- Aşadar, deputaţii şi senatorii nu pot fi revocaţi de către cei ce i-au ales. Aceasta nu împiedică însă revocarea altor „organe reprezentative”126; e) Deşi sufragiul este universal (art. 59, alin. 1 şi art. 81, alin. 1 din Constituţie), unele censuri – nu elitiste – obiectiv necesare sau legal admisibile, restrâng exerciţiul dreptului de a alege şi de a fi ales (censul de vârstă, aptitudinea intelectuală şi aptitudinea morală – art. 34, alin. 2 şi art. 35, alin. 2); f) Cu toate că, într-o logică ermetizantă, suveranitatea fiind „naţională”, ar trebui să admitem ideea „electoratului-funcţie”, totuşi, sufragiul este consacrat ca drept subiectiv fundamental (art. 34, alin. 1); g) Exercitarea suveranităţii prin „organele reprezentative”, ca suveranitate „naţională”, nu este incompatibilă cu practicile democraţiei directe127, realizându-se astfel o democraţie „semi-reprezentativă” sau „semi-directă”.
124 Este inadecvată formularea de la art. 58, alin. 1 din Constituţie unde, la singular şi în formă articulată, se spune că „Parlamentul este organul reprezentativ al poporului român…” (s.n.), întrucât ar rezulta – contrar realităţii – că el este unicul organ reprezentativ.
Preşedintele României este, de asemenea, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art. 81, alin. 1), întocmai ca şi parlamentarii (art. 59, alin. 1). Amendamentul – respins de Adunarea Constituantă – ca în locul „organelor reprezentative” să se spună „parlament” ar fi fost bulversant, întrucât s-ar 11 putut ajunge la concluzia – eronată în raport cu dispoziţiile constituţionale – că numai parlamentul este organ reprezentativ.
126 După suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, în condiţiile prevăzute de art. 95, alin. 1 şi 2, acesta poate fi demis printr-un referendum (alin. 3).
Referendum-ul cât priveşte revizuirea Constituţiei (art. 147, alin. 3), referendum-ul organizat la cererea Preşedintelui României, cu privire la probleme de interes naţional (art. 90), iniţiativa legislativă populară (art. 73, alin. 1). Prin proiectarea spectrului disipării „puterii legiuitoare”, s-a cerut, în faza elaborării proiectului de Constituţie, să se înlăture dreptul Preşedintelui de a recurge la un referendum legislativ. Motivarea cererii era însă ilogică, pentru că s-a văzut în perspectivă nu un mijloc, cu totul legitim, de a ajunge la verdictul instanţei supreme – poporul – ci un instrument de personalizare a puterii. Dacă comisia pentru elaborarea proiectului a renunţat totuşi la înscrierea acelei prerogative, ea a ftcut-o din cu totul alte motive: a) Receptând concepţia suveranităţii naţionale, practicile democraţiei directe urmau să fie
134. Conţinutul suveranităţii şi limitele ei. Suveranitatea^ reprezintă acea calitate a_ puterii de_ stat în temeiul căreia această putere are vocaţia de a decide, fără nici o imixtiune, în toate treburile„ interne şi externe, cu respectarea suveranităţii celorlalte state, precum şi a principiilor şi celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional. Rezultă că suysraijitatea implică conjugarea a două componente esenţiale: bcCptemaţia puterii^dc stat şi (independenţa acestei putenAltfel spusr suveranitatea este „interioara11 şi „exterioară” sau, în fine, se. Poate vorbi despre „suveranitatea între state” şi „suveranitatea statului”. Aceste componente sunt inseparabile şi ele „se condiţionează reciproc128. ^Supremaţia puterii sau „suveranitatea în stat„ exprimă dreptul puterii de stat de a decide, fără nici un fel de îngrădire din partea altor „puteri” sociale, în toate problemele economico-sociale, politice şi juridice. Independenţa puterii exprimă plenitudinea şi necondiţionarea aceloraşi prerogative pe plan extern.
Şi totuşi, suveranitatea nu este absolută, cu totul incontrolabilă, discreţionară. Suveranitatea este limitată sau relativă, chiar dacă astfel vorbind facem loc unei „contradictio în terminis”. (Se dovedeşte iarăşi că realitatea nu se lasă constrânsă, totdeauna, ca într-un pat procustian, în tiparele logicii formale). Pe plan intern, suveranitatea nu este absolută, întrucât autorităţile publice chemate să o exercite sunt limitate în prerogativele lor prin Constituţie. Totodată, „suveranitatea internă” este limitată sau relativă deoarece, într-un regim politic autentic democratic, puterea de stat nu poate face abstracţie – decât cu riscul „anatemizării” ei – de aspiraţiile şi deciziile restrictive. Cetăţenii care alcătuiesc Naţiunea nu sunt depozitarii suveranităţii şi, deci. Ei nu pot pretinde să-şi exprime direct voinţa, decât, cel mult, în anumite situaţii şi, oricum, nu pentru adoptarea unei legi; b) în realitate, referendum-ul legislativ cerut de Preşedinte ar fi avut semnificaţia unui plebiscit, arbitrajul popular urmând să tranşeze un diferend, provocat de un proiect de lege, între Preşedinte şi Parlament. 128 Aşa privite lucrurile, sintagma „suveran şi independent” este indiscutabil pleonastică. Faţă de formularea iniţială, Adunarea Constituantă a optat totuşi pentru această sintagmă, chiar cu riscul unui pleonasm. Aceasta pentru că, în ambianţa contemporană, s-a dovedit că unele state, îndeosebi cele din fostele federaţii socialiste, deşi s-au bucurat – într-o oarecare măsură – de prerogative suverane, ele au fost lipsite complet sau aproape complet de independenţă, refuzându-li-se, uneori violent, dreptul de a se desprinde din federaţie. Aşadar, a prevalat actualitatea interesului politic faţă de cel formal – juridic şi lingvistic.
Altor puteri sociale sau pur şi simplu de sistemul valorilor prefigurate prin diversele forme de manifestare ale indivizilor, în raporturile lor cuputerea! 29. Pe plan extern, suveranitate^jiu este – şi nu poate fi -absolută, căci vremea statelor juitarhice – în~sens Iarg~vo76ân7r: r~a trecut de mult. Statul naţional _esţe un element în „sistemul internaţionaP'~şi, ca atare, el trebuiesa^cce^t&4oaţ& servituţile ce Td necesar, „părţii„ într-un „întreg„. Aşadar, ~nu există decât soluţia, benefică de altfel, a '/inrtep<„rufefrpn îrLJnterdependenţă„, a su^ej^nitătii_naţionaje; Jiî_iişje2nu] ^e^^u^ejiniţăti”. Simplismul constatării nu reduce valoarea adevărului. Receptivă la realitate, Constituţia o exprimă prin câteva dispoziţii semnificative: statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă „obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte” (art. 11, alin.])130; tratatele, ratificate sau la care s-a aderat potrivit legii, „fac parte din dreptul intern” (art. 11, alin. 2)131; dispoziţiile constituţionale privitoare la drepturile şi la libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanţe între aceste pacte şi tratate şi legile interne, „au prioritate reglementările internaţionale” (art. 20, alin. 1 şi 2)132; relaţiile internaţionale ale României se întemeiază pe „principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional” (art. IO)133; statul sprijină întărirea legăturilor
129 în condiţiile statelor federative, ab initio şi inevitabil, suveranitatea statelor federate este substanţial restrânsă, iar independenţa aparţine retorismul politic, în nici un caz realităţii juridice.
B0 Este consacrat astfel, implicit, principiul pacta sunt servanda.
131 Ele devin deci izvoare formale ale dreptului intern. La acest alineat s-a propus, printr-un amendament, să se adauge că respectivele tratate „au prioritate faţă de normele interne”. Precizarea ar fi fost însă inutilă, deoarece ratificarea sau aderarea se face prin lege, iar legea conformează toate celelalte norme interne, cu excepţia celor cuprinse în Constituţie.
„ Amendamentele prin care s-a cerut eliminarea acestor ultime precizări, sub motiv că astfel se încalcă suveranitatea, au fost respinse, nu numai pentru că Adunarea Constituantă şi-a însuşit cerinţa de relativizare a suveranităţii, dar şi pentru că astfel sunt consolidate şi lărgite măsurile de protecţie a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.
S-a propus omiterea cuvântului „celelalte” pentru că principiile nu sunt norme. Formularea a fost însă păstrată, tocmai pentru a exprima ideea că şi principiile sunt norme, însă de mai largă generalitate şi de mai accentuată substanţă. (De altfel, chiar cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistive şi religioase, dar cu „respectarea legislaţiei statului al cărui cetăţeni sunt” (art. 7) B4; limitele revizuirii Constituţiei privesc, între altele, numai „independenţa”, nu însă şi „suveranitatea” (art. 148, alin. 1); frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, însă „cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional” (art. 3, alin. 2) '35. Privite în sine, toate aceste dispoziţii ar putea fi calificate, pur şi simplu, ca îngrădiri aduse suveranităţii, ca măsuri de condiţionare sau de relativizare a acesteia. Există însă şi un alt mod de a înţelege: din moment ce însuşi statul român, prin legea sa fundamentală, a decis ca, unilateral şi tocmai pe temeiul suveranităţii lui, să-şi îngrădească exerciţiul suveranităţii, măsurile restrictive pe care el însuşi şi le-a impus nu sunt de fapt circumstanţe de relativizare a suveranităţii, ci forme de manifestare în actu a acesteia.
Suveranitatea nu este un cuvânt magic, o forţă ocultă şi miraculoasă; ea exprima dreptul statului de a-şi decide sieşi. Suveranitatea nu poate fi însă nici un pretext de arbitrariu, de voluntarism, de aroganţă sau de autoconsolare. -
¦ %\par Secţiunea a 2-a
STAT UNITAR ŞI INDIVIZIBIL
135. Structura de stat. Sub semnul acestui criteriu, statele pot fi junitare, simple, „obişnuite” sau federative, compuse, unionale13.
Ffit. 1, alin. 1 din Constituţie, precizând structura statului român, arată că acesta este „unitar şi indivizibil”. El este_jinjţar, în
\par Constituţia are un prim titlu intitulat „Principii generale”.) Regula unanimismului în viaţa internaţională n-a fost şi, probabil, nu va fi vreodată aplicată. Din acest motiv s-a recurs la formularea „general admise”.
134 Această ultimă precizare este rezultatul unui amendament, însuşit de Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituţie şi admis de Adunarea Constituantă.
135 De asemenea, precizarea rezultă dintr-un amendament însuşit şi apoi admis de acelaşi organ.
136 A se vedea şi supra, nr. 37 – 39.
Sensul că are im_gingnr ceritru He jrnpiilsiiri, este un ansamblu unic de instituţii cu putere de decizie politică şi juridică; există, câTliTte cuvânte7~un singur organ legiuitor, un singur executiv – chiar dacă conducerea acestuia este bicefală – şi 6 singură autoritate judecătorească. El este indivizibil, în sensul că nu poate fi segmentat* nu poate face obiectul unei divizări, totale sau parţiale, cum îndeobşte Se poate întâmpla cu alte persoane morale.
În arhitecturajurjdjcă a statului român, unitar există un singur drept public şlpmai, articulat în. Sistemul de exigenţe al unei singure legi furLdamentab: C (iMiIuţia. RQmâniei.
Structura statului român este nu doar o problemă de tradiţie istorică. Această structură este singura adecvată Statului-Naţiune, în condiţiile existenţei unei populaţii omogene şi covârşitor majoritare, istoriceşte şi afectiv constituită în Naţiune137.
Subdiviziunile teritoriale, cu caracter esenţialmente administrativ, nu constituie „state”, chiar dacă autonomia acestora se află la limita „regionalismului”.
IJnitarietatea evocă însă ideea de centralizare, iar centralizarea. Absolută nu este posibilă. Şi dacă arlî pqsibil^eajs=ar dovedi extrem 4& periculoasa^38. O administraţie tentaculară este inevitabil ruptă de realităţi, ineficientă şi expusă responsabilităţii în totalitate şi cu deplinătate'39. Corectivele pot fi „desconcentrarea” şi „descentralizarea^^ două „siy). A^l_nojialternative, ele putând funcţiona împreună. Totuşi, între ele există nu numai diferenţă de grad, dar şi de natură juridică. „
Iată de ce, prin raportul ei, Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituţie a recomandat Adunării Constituante admiterea unui amendament, aparent de factură „topografică”, în sensul de a se aşeza sintagma „unitar şi indivizibil” lângă locuţiunea „stat naţional”. Numai din motive strict procedurale, amendamentul n-a mai fost supus dezbaterii şi votului.
Prin exprimări metaforice, pericolul virtual al unei astfel de administraţii este maliţios anunţat: „asfixia executivului”, „apoplexia centrului şi paralizia extremităţilor” etc.
Sugestiv este aforismul lui Napoleon al III-lea: „Se poate guverna de departe, dar nu se administrează bine decât de aproape” (Apud, J. Gicquel, op. Cit, p. 76).”
136. Desconcentrarea şi descentralizarea.140 La art 119 din
Constituţie sunt enunţate principiile de bază ale administraţiei publice locale141: „Administraţia publică din unităţile' acfminfsirativ-ieritdrtale se întemeiază pe principiul autonomiei tocate şt pe cel al descentralizării serviciilor publice (tm)2.
Între cele două posibile „corective” la sistemul administratiy_ centralizat, specific statului unitar, există deosebiri semnificative.
7°. Qf*rnrireritrnrgL^şşifr~acde transferare, la nivelul agenţilor admânfetrătivi localŢ a unofa dintre prerogativele decizionale. Din punct de vedere politic, principial, desconcentrarea este o acţiune lltfuli-d, vizând cu prioriuiti sau tihiâi_gxclusiv asigurarea eficacităţii administraţiei. Agenţii administrativi locali sunt/de^egula, „rmmiţi de au putere de decizie limitată subordonaţi ierarhic şi, ca atare, actele lor sunt controlate ierarhic.
„itatea administrativă centrala, et au b şi exclusâv^admttlâsfrăfrvă, se află
140 La sursele bibliografice indicate supra, nr. 38, mai adăugăm: G. Burdeau, Trăită de science politique, t. II, L. G. D. J., Paris, 1980, p. 438 şi urm.; J. Gicquel, op. Cit, p. 74 şi urm.; P. Pactet, op. Cit., p. 64 şi urm.; J.
— M. Becet, Les grands problemes relatifs a l'organisation administrative, în Droit public, sous la direction de J.
— M. Auby, t. Ier, Economica, Paris, 1985, p. 235 – 251; Ch. Cadoux, op. Cit., p. 47 şi urm.
141 Locuţiunea „administraţie publică locală şi judeţeană” era neîndoios tautologică, căci administraţia judeţeană este – şi ea – tot locală. A fost însă iniţial admis acest mod de formulare din raţiuni mai presus de cele stilistice: numai consiliile locale şi primarii comunelor şi oraşelor funcţionează ca autorităţi administrative autonome, cu plenitudine de atribuţii la nivelul respectivelor unităţi, „rezolvând treburile publice din comune şi din oraşe”; consiliile judeţene funcţionează ca autorităţi administrative publice pentru coordonarea activităţii consiliilor locale, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean (art. 120 -121 ale Constituţiei).
142 Riguros vorbind şi având ca termen de referinţă concepte consacrate – „la ddconcentration” şi „la decentralisation” – actuala formulare de la art. 119 din Constituţie nu este adecvată, descentralizarea semnificând tocmai autonomia. Într-una dintre variantele proiectului s-a folosit şi termenul „desconcentrare”. În cele din urmă, termenul a fost înlăturat, pentru că, în limba română, el ar semnifica „a libera, a lăsa la vatră”. După părerea noastră, abandonarea termenului s-a făcut pripit: „concentrarea” semnifică „acumularea într-un loc, într-un singur centru”; desconcentrarea – ca opus al concentrării – ar fi însemnat tocmai distribuirea unor prerogative la nivelul autorităţilor locale. În limba franceză, „la deconcentration” trimite la un sistem administrativ care, într-o societate centralizată, conferă putere de decizie agenţilor autorităţilor centrale, situaţi la nivel local (de exemplu, prefectura), iar „decentralisation” evocă autonomia locală. (Petit Larousse, Libraire Larousse, Paris, 1972, p. 255 şi 253). Vom folosi deci, pentru rigoare ştiinţifică şi acurateţe, termenii „desconcentrare” şi „descentralizare”.
(Organul administrativ ierarhic superior are dreptul de a da indicaţii obligatorii agentului administrativ local, să-i controleze activitatea, să se substituie în atribuţiile lui, să-i anuleze sau să-i modifice, a posteriori, actele emise, atât pentru motive de ilegalitate, cât şi pentru motive de inoportunitate)143. Aşa privite lucrurile, desconcentrarea este un sistem administrativ în care „centralizarea se realizează prin persoane interpuse”144.
Potrivit art. 122, alin. 1 şi 2 din Constituţie, „Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, din unităţile administrativ-teritoriale”w.
2°. Descentralizarea semnifică autoadmmistrajei^-HBa este mai amplă şFrnai profunda expiiillâud u ş fefl) Siihstanţa descentralizării este dependenta de-caftva lactori: tăţl dtUt'llil147âtid ţ p ft întinderea unităţilor administraUv-tei'lloriale147; întinderea prerogativelor autorităţilor prin care se realizează autonomia locală143^
143 Dacă actul administrativ are caracter individual, controlul exercitat asupra acestuia prezintă unele particularităţi: el poate fi exercitat într-un termen determinat; el poate avea ca obiect numai legalitatea actului.
144 J. Gicquel, op. Cit, p. 76. În literatura juridică franceză este des reluată formula maliţioasă a lui Odilon Barrot: „Este mereu acelaşi ciocănel care bate, doar i s-a scurtat mânerul”.
145 Raporturile prefectului cu celelalte autorităţi locale şi cu Guvernul, precum şi atribuţiile sale au fost detaliate în Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală. („Monitorul Oficial” al României, nr. 238 din 28 noiembrie 1991, republicată în „Monitorul Oficial” al României, nr. 79 din 18 aprilie 1996.) Pentru „a reveni la tradiţii”, s-a propus, pe calea unui amendament, ca prefecţii să fie numiţi de Ministerul de Interne. Numirea astfel a prefecţilor ar fi denaturat rolul acestora. Pe de altă parte, Legea pentru organizarea administraţiei locale din 29 iulie 1929, în art. 260, alin. 1, arăta doar că Ministerul de Interne „propune” numirea prefectului. S-a cerut, de asemenea, să se precizeze că Guvernul are şi dreptul de a „revoca” pe prefecţi. Precizarea era inutilă. Potrivit principiului simetriei şi dacă legea nu prevede altfel, cel ce numeşte poate să-1 elibereze, sau să-1 demită pe cel numit.
Dostları ilə paylaş: |