Istoria Romei

Religia, filosofici, literatura

Noi aspiraţii religioase se dezvăluie chiar înainte de asasinatul lui Iulius Caesar. Indubitabil, mitul suveranului atotputernic nu se putea impune cu uşurinţă. Idele lui Martie au demonstrat elocvent aceasta. Sacralizarea puterilor personale se profilează ca un corp străin, adăugat vechilor rituri, însă acceptat de anumiţi cetăţeni. Auguratul, calitatea de augur, a fost uzitată abundent de către Octavian, în vederea servirii ţelurilor lui politice. Totuşi adesea în van propagandiştii puterii personale exaltau preeminenţa căpeteniilor politice, învestite cu o aură divină. Incontestabil,

personalizarea rugăciunilor adresate zeilor năzuia să impună cetăţenilor estomparea progresivă a zeităţilor tradiţionale, în favoarea generalului victorios ori a monarhului in spe. Zadarnic se apela la omagiile religioase aduse, în lumea elenistică, suveranilor învingători. Zeii tradiţionali suportă, în măsură mult mai redusă decât au estimat anumiţi cercetători moderni, o eroziune substanţială a fidelităţii credincioşilor. Este adevărat că se contura un vid al credinţelor, compensat de astrologie, magie, vrăjitorie, mai sus consemnate. Tocmai pe un asemenea teren labil progresează veleităţile de a diviniza comandantul militar şi şeful politic victorios. în orice caz, nimeni nu credea în ei ca zei ori semidivinităţi. Chiar dacă Octavian şi-a arogat postura de exponent privilegiat al lui Apollo. Era nevoie de credinţe religioase sensibil mai consistente şi mai fiabile. Contau prea puţin ideile intelectualilor, de multe ori agnostici, însă dispuşi să promoveze cultul bunului suveran aproape zeu. Majoritatea cetăţenilor rămâneau fideli cultelor tradiţionale sau religiilor orientale, în curs să penetreze peisajul religios italic.

Arhitectura şi artele plastice evoluează în continuare în funcţie de coordonatele reliefate de noi în capitolul anterior. Am semnalat mai sus eforturile urbanistice puse în operă de Pompei, Iulius Caesar şi de triumvirii anului 43. Se pot enunţa remarci similare în ce priveşte filosofia. Epicureismul roman, prin excelenţă cel senatorial, atinge apogeul său. Nu ne gândim numai la Caesar şi la anturajul lui. Dar acum se scrie de către Lucreţiu principala operă epicureică păstrată din antichitate. De asemenea Noua Academie atinge vârful expansiunii sale, datorită difuzării operelor lui Cicero, mai cu seamă a scrierilor lui filosofice. Noua Academie este profesată şi de alţi scriitori, precum Salustiu şi Atticus. Stoicismul îşi află de asemenea o formă plenară a dezvoltării. Asociaţiile, sodaliciile, cercurile cuitural-politice comportă o notabilă expandare. Ele progresează în jurul lui Atticus, Cicero, Caesar, poeţilor neoterici.

Proza latină înregistrează unul dintre marile momente ale existenţei sale. Se trece aproape brusc de la sfârşitul preistoriei şi începuturile dezvoltării prozei latine la unul dintre piscurile expansiunii ei. Scriitura prozei află o rafinare şi o strălucire inedite, practic de nedepăşit în alte secvenţe istorice. Acum îşi scriu operele fundamentale Caesar, Salustiu şi, desigur, Cicero. Geniu pluriform, adevărat „om universal", homo uniuersalis, Cicero străluceşte nu numai în domeniul artei oratorice şi al epistolografiei, ci şi în materie de filosofie, politologie, teorie retorică. El creează de fapt proza filosofică romană şi aclimatizează în mediul roman cuceririle filosofiei greceşti. Cicero dă seama de patru mărci fundamentale ale unei gândiri plurivalente. în primul rând el făureşte o doxografie, pendinte de Noua Academie postcameadeică, îndeosebi de ideile lui Philon din Larissa şi ale lui Antiochos din Ascalon. în al doilea rând Cicero creează o dialectică probabilistâ. In al treilea rând el elaborează un limbaj filosofic clar, însă foarte concret, ostil tehnicismului acuzat şi abstractizării. în al patrulea rând Cicero reflectează profund asupra condiţiei umane: practic el creează sintagma „condiţie umană", condicio humana. Politologia ciceroniană scoate reflecţia politică din hăţişurile practicii înguste, praxis, şi o învesteşte cu valorile gândirii abstracte. Preconizează o republică orânduită după modelul statului roman din vremea Scipionilor, desigur, ameliorat şi moralizat. în sfârşit Cicero zămisleşte şi cea mai performantă reflecţie teoretică asupra artei vorbirii din antichitate. Pe viitor prozatorii romani se vor delimita între adepţi şi adversari ai ciceronismului. La rândul său, Caesar

realizează cele mai reputate memorii de război antice. Iar Salustiu construieşte monografii istorice de valoare exemplară.

Caesar şi Cicero stabilesc normele de bază ale clasicismului prozei latine. Ei rafinează expresia până la o matematizare, la o algebrizare, a frazei latine. Enunţurile lor sunt construite cu migală, în temeiul unei simetrii desăvârşite a exprimării. Traducerea eronată a unei singure conjuncţii dintr-o frază ciceroniană sau cezariană „strică" ecuaţia, o destabilizează până la ininteligibilitate. în contrapartidă, Salustiu refuză clasicismul, privilegiază un aticism eretic, foarte colorat, menit să valorizeze, la nivelul unei înalte rafinări literare, limbajul arhaizant al vechii istoriografii latine. Analogismul filologic, aliat cu aticismul, ambele fervente ale exprimării purificate, potrivnice inovaţiei lexicale, se opun anomalismului, combinat cu asianismul retoric, deopotrivă favorabile acceptării largi a noutăţii în materie de vocabular, a patosului exprimării, a limbajului policrom. Oratorii asianişti nu vorbeau, ci strigau, punând la lucru, până la marginile imposibilului, plămânii şi gesticulaţia lor. Caesar este prin excelenţă un analogist. El privilegiază o exprimare sobră, austeră, aproape descărnată. De aceea, Cicero spunea că, la Caesar, cuvintele sunt „goale şi elegante", nudi et uenusti. Goale, adică lipsite de împodobire metaforică, dar şi elegante în goliciunea, în austeritatea lor. Cicero privilegiază clasicismul ca un aticism lărgit, receptiv la unele câştiguri dobândite de proza policromă a asianiştilor, la abundenţa cuvintelor, copia uerborum, chiar la redundanţă în sectorul lexicului enunţurilor.

Totodată poezia latină nu rămâne mai prejos. Poemul epicureic al lui Lucreţiu, „Despre natură", De rerum natura, încorporează o artă laborioasă, însă strălucitoare, tributară vechiului expresionism italic, cu toate că prefiguratoare şi a clasicismului poeziei. Lucreţiu generează arta poeziei latine cu tematică teoretică. în strânsă legătură cu aticismul se dezvoltă o mişcare poetică foarte coerentă, parcă similară curentelor literare moderne. Ne referim la mişcarea poeţilor „noi", neotericii, alexandrinii sau callimahienii romani, care practică o poezie intimistă, decisă să conteste marea epopee eroică, să privilegieze lirismul strict personal. Neotericii se adresau unui public format îndeosebi din tineri şi din femei. Ei pendulau între o erudiţie mitologică rafinată, străină de miturile cele mai cunoscute, şi o poezie simplă, dar vibrantă, construită ca vehicul al sentimentelor cele mai intime, îndeobşte de dragoste. Neoterismul prelua vechiul slogan al alexandrinilor greci, adepţi ai poeziei scurte: „carte mare, nenorocire mare", mega biblion, mega kakon. Fără îndoială, callimahismul roman dădea seama de mutaţiile suferite de climatul intelectual, de pregnanţa individualismului, de recuzarea solidarităţii civice. Antimorala sa se contrapunea programatic vechii morale „colectiviste" a Cetăţii. Catul a fost poetul neoteric cel mai talentat, în măsura în care putem circumscrie virtuţile artei sale în raport cu poemele pierdute ale altor alexandrini latini. Actor care îşi schimba frecvent măştile, creatorul unor registre variate de poezie, Catul excelează în special printr-o poezie voit simplă, deşi cu minuţie zămislită, susceptibilă să se focalizeze pe o tematică erotică. El ne creează o poezie modemâ şi concomitent modernistă, parcă prefigurând pe Ungaretti şi Rilke, chiar pe Ion Barbu. Neoterismul roman va marca profund clasicismul vremii lui August. De fapt, secolul lui August se profila la orizont³¹.

232