J. J. Rousseau

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.9 Mb.
səhifə2/72
tarix31.12.2018
ölçüsü2.9 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   72

J. L e m a î t r e, op. Cit., p. 16. Ibidem, p. 20.

În vechiul regim (feudal) dinaintea revoluţiei-franceze, fermierii (arendaşii) generali erau acei financiari care obţineau, prin adjudecare (licitaţie), dreptul de a percepe impozite, în schimbul unei sume fixe pe care o vărsau în trezoreria statului. (In 1789 existau 51 de fermieri generali.) Intre preţul licitaţiei şi cuantumul sumelor încasate din impozite exista întotdeauna o diferenţă mai mult sau mai puţin accentuată, care constituia venitul fermierului general. Prin acest mod de exploatare a poporului (pe care Rousseau îl detesta), unii (ca Samuel Bernard) au făcut averi fabuloase. Helvetius şi Lavoisier au fost fermieri generali. Constituanta a suprimat sistemul de arendare a încasării impozitelor.

Prin I745(jşi ia ca tovarăşă de viaţă, deocamdată fără căsătorie, pe Therese Levasseur, o tânără îngrijitoare de hotel, în acelaşi timp, termină Muzele galante.

Therese Levasseur, cu spiritul aşa cum i 1-a făcut natura… n-a ştiut niciodată să citească bine, deşi scria binişor… Nu putea niciodată urmări ordinea celor douăsprezece luni ale anului, nu cunoştea nici o cifră. nu ştia să socotească banii, nici preţul vreunui lucru… Cu greu, după un efort de mai bine de o lună, a reuşit să cunoască pe un cadran orele… Dar, această persoană atât de limitată şi, dacă vreţi, atât de stupidă e o sfătuitoare excelentă în situaţiile dificile1) „. Therese – utilă şi funestă în viaţa lui Rousseau -

*L_ Rousseau s-a împrietenit în acest timp cu Grimm şi a făcut cunoştinţă cu d'Alembert. Colaborează cu Voltaire şi Rameau, retuşând opera Petrecerile lui Ramire. Începu qp fjp Cunoscut ca muzician şi dramaturg. ScrjL_fl_ţragedio (Descoperirea lumii noi), comedii (Angajamentul ieme~ rar, Prizonierii cie razooi), erpistolcQn versuri etc.; i~Lie refe'zinlâT'opcra Muzele gat. AnieS. Ln 1Y48 o~cunoaşte pe a-na ci'Hipirtay şi cinează cu echipa Enciclopediei pentru care redacta articole asupra muzicii.

Dar „el se găsea încă la vârsta de 37 de ani, printre mulţimea de scriitoraşi fără destinaţie determinată, care strângeau firimiturile de la masa mecenaţilor finanţei şi a femeilor”4); aceasta până în varaQinului 1749; e anul în care în gândirea lui Rousseau se produce o reorientare subită ce-i dezvăluie resursele sale geniale. J

Diderot, care scrisese celebra Scrisoare asupra orbilor (Leltre sur Ies aveugles), prima sa lucrare în care apar făţiş idei materialiste şi ateiste,

*) J.- J. Rousseau, Oeuvres completes (Confessions), tome I, 1861, p. 171.

2) J. L. Lecercle, introducere la: J.- J. Rousseau, Discurs asupra inegalităţii dintre oameni, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1958, p. 13.

3) cf. J. L e m a î t r e, op. Cit, p. 64.

„Educaţiei publice” înseamnă aici „Casei copiilor găsiţi”, în scrisoarea către d-na de Francueil din 20 aprilie 1751 (cf. J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome IV, 1861, p. 203-204), Rousseau indica următoarele motive care 1-au determinat să-şi abandoneze copiii: 1) mizeria (ca să-i poată creşte „ar fi trebuit să recurgă la protecţii, intrigă, manej şi ocupaţie josnică”); 2) boala de care suferea (retenţie urinară – n.n.); 3) grija să nu dezonoreze pe '. Mama (cu care nu era încă legal căsătorit – n.n.); 4) la Casa copiilor găsiţi creşterea era bună; 5) „aşa voia şi Platon, ca toţi copiii să fie crescuţi ţde republică,… ca toţi să fie copiii statului”. Invocând starea sa, scrie d-nei de Francueil: „starea bogaţilor, starea voastră îmi fură pâinea copiilor mei…”

4) R. R o 11 a n d, op. Cit., p. 21.

Este arestat. Rousseau mergea pe jos să-şi viziteze prietenul deţinut în turnul de la Vinoennes, Lcând, citind Le Mercure de France, se opreşte la anunţul jmpi HP rnncurs al Academiei din Dijo„ narJi stiinţelox-şi artelor a. cnntribuir. lficorurjerea sau la purificarea_moravujârofTjAmeţit de asaltul necontenit al ideilor ce-1 cop~leşeau, ~stă agitat d~jumătaj; e de oră la umbra unui arbore; se trezeşte cu vesta udă de lacrimi: UÎ n acest moment am văzut un alt univers şi am devenit un alt om”1), scria mai târziu RousseauT] „

Zguduirea interioară s-a manifestat şi în forme vizibile, odată cu publicarea răspunsului său la tema Academiei din Dijonj renunţă la ciorapii albi, îşi vinde ceasul, aruncă spada, îşi schimbă peruca şi îmbracă o haină burgheză de postav gros. VAs'tfel, _tema de concurs a Acadjgrm'pi din Pijort ajconst. Ituit faptul întâmplăTo'r' care i-a dat lui Rousseau pri-ipjiirgJrAhja lupta pe plan ideologic împotriva orânduirii sociale în carjISala. DinaiCel_ moment începe să nu mai cruteiumic: dintr-o izolare riinrpjn r-p mai -arcpnl-nată.

— Care-i va stimula, insele din urmă, spre baTfineţe, mania persecuţiei. -Ftousseau va ataca cu o energie şi vio-ent înseşi tompţijle culturiişi civilizaţiei vremii salp. TT„ şi rafinamentul exterior al >nuIn Franţa şerpiului al XV|TT'-lp. A1 curţii jr”fl„pţ”frtffigăŢi>i f (tm) Li. Fla1p rnntrasta j/

H corupţia şi decăderea morală a claselor, de sus„ devenise îngrijorătoare. Rousseau zugrăvea tabloul acestei societăţi în următorii termeni: „De acum înainte trebuie să ne păzim să ne arătăm vreodată aşa: um suntem; căci, la doi oameni ale căror interese se potrivesc, li se jpun poate o sută de mii, şi nu există alt mijloc pentru a reuşi decât; ă-i înşeli sau să-i nimiceşti pe aceşti oameni. Iată izvorul funest al vio-enţelor, trădărilor, perfidiilor şi al tuturor ororilor pe care le pretinde n mod necesar o stare de lucruri în care fiecare, prefăcându-se că lu-rcază pentru bunăstarea sau reputaţia celorlalţi, nu caută decât să-şi idice bunăstarea şi reputaţia sa deasupra celorlalţi şi în dauna lor.

Ce am dobândit din aceasta? 2) Multă flecăreală, oameni bogaţi şi pe ei care argumentează continuu, adică pe duşmanii virtuţii şi ai bunului imţ. În schimb, am pierdut inocenţa şi bunele moravuri. Mulţimea' se bate în mizerie; toţi sunt sclavii viciului. Crimele necomise stau în fun-ul sufletelor şi nu le lipseşte, pentru a fi săvârşite, decât asigurarea nunităţii.

Stranie şi funestă orânduire, în care bogăţiile acumulate înlesnesc itdeauna mijloacele de a acumula bogăţii mai mari şi în care cehu ce -are nimic îi este imposibil să dobândească ceva; în care omul de bine -are nici un mijloc de a ieşi din mizerie, în care escrocii sunt cei mai eţuiţi şi în care trebuie să renunţi în mod necesar la virtute pentru a îveni un om cinstit! Ştiu că declamatorii au spus toate acestea de o sută

J-J. Rousseau, Oeuvres completes (Confessions), tome I, 1861, p. 181. Întrebarea se referă la un paragraf anterior, în care e vorba de opinia curentă, potrivit căreia ştiinţa, arta, dreptul etc. ar fi creat raporturi de dependenţă şi ajutor, reciproc, interese comune în societate.

De ori; dar ei le spuneau declamând, iar eu le spun întemeiat: ei au văzut răul, iar eu îi descopăr cauzele; eu le pun, îndeosebi, înaintea ochilor un lucru foarte liniştitor şi foarte util, arătând că toate aceste vicii nu aparţin atât omului, cât omului rău guvernat„1). Apoi adăuga, în notă, la acest pasaj: „Un sălbatic este un om, şi un european este tot un om. Semi-filosoful conchide îndată că unul nu preţuieşte mai mult decât altul; dar filosoful zice: în Europa, guvernământul, legile, obiceiurile, interesul, totul sileşte pe oameni să se înşele unul pe altul şi neîncetat; totul le face o datorie din viciu; trebuie să fie mişei pentru a fi înţelepţi, căci nu există nebunie mai mare decât să produci fericirea pungaşilor în dauna fericirii proprii. Printre sălbatici, interesul personal vorbeşte tot aşa de puternic ca printre noi, dar el nu spune aceleaşi lucruri: dragostea de societate şi grija apărării comune sunt singurele legături care îi unesc; acest cuvânt de proprietate, care-i costă atâtea crime pe oamenii noştri cinstiţi, n-are aproape nici un sens printre ei… Spun, cu regret, că omul de bine este cel ce n-are nevoie să înşele pe nimeni, şi sălbaticul este un astfel de om”2).

Idealizarea sălbaticului în opoziţie cu omul civilizat nu e un motiv care să ne abată atenţia de la starea societăţii din această perioadă prerevoluţionară. Chiar şi cercurile intelectuale ale enciclopediştilor au fost atrase de acest mod de viaţă. Voltaire, baronul d'Holbach ş.a., deşi reprezentau noul spirit al secolului, care luptă cu îndârjire împotriva prejudecăţilor şi a viciilor vechiului regim, au profitat de pe urma abuzurilor pe care le combăteau. Voltaire a trăit ca un senior, însă Rauşz, seau – scrieţMărx)- „s-a ţinut întotdeauna departe de orice compromis, fâe~şi aparent, cu uutui ităţile exlsiente”*) şi a rămas sâTacr

În Consideraţii asupra guvernământului Poloniei (lT? 2), scriere târzie, Rousseau nu schimbă elementele esenţiale care defineau imaginea societăţii timpului: „Nu mai există azi francezi, germani, spanioli, nici chiar englezi, orice s-ar spune; nu există decât europeni. Toţi au aceleaşi gusturi, aceleaşi pasiuni, aceleaşi moravuri, pentru că niciunul n-a primit o formă naţională printr-o instituţie4) particulară. Toţi vor face aceleaşi lucruri în aceleaşi împrejurări; toţi îşi vor zice dezinteresaţi şi vor fi escroci; toţi vor vorbi de binele public şi nu se vor gândi decât la ei înşişi; toţi se vdr lăuda mult cu starea mijlocie şi vor vrea să fie un Cresus5); n-*u nici o ambiţie decât pentru lux; n-”au nici o pasiune decât cea a aurului: siguri de a avea cu ajutorul lui tot ce-i ademeneşte, toţi se vor vinde celui dinţii care ar voi să-i cumpere. Ce le pasă cărui stăpân se supun şi legile

*) Prefaţa la Narcis (comedie scrisă în 1733; prefaţa din 1752, când a fost jucată); în J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome III, 1860, p. 195-196.) J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome III, 1860, p. 196 (nota).

3) J. L. Lecercle, introducere la: J.- J. Rousseau, Discurs asupra originii inegalităţii dintre oameni, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1958, p. 7 (sublinierea noastră).

*) Educaţie.

5) Cresus, ultimul rege al anticei Lidii, învins de Cirus: celebru prin bogăţiile acumulate din nisipurile aurifere din Pactol.

— Emil sau despre educaţie cărui stat le respectă? Numai să găsească bani ca să-i fure şi femei ca să le corupă şi vor fi pretutindeni în ţara lor”1).

Îndrăzneala lui Rousseau de a lovi direct, ou o forţă morală nebănuită, stâlpii şubrezi ai acestei societăţi pline de rataţi, de sceptici, de libertini şi de ipocriţi religioşi, şi de a pune în discuţie nu numai cultura timpului, ci şi baza ei – proprietatea privată – nu va întârzia dezlănţuirea ostilităţii coalizate a forţelor reacţionare, de la favoriţii regelui, la parlamentari şi episcopi.

S-a pus pe seama stângăciei şi a unei susceptibilităţi exagerate conflictul lui Rousseau ou societatea vremii. Desigur, el n-avea nici prestigiul lui d'Alembert, nici verva, savoarea şi ironia caustică a lui Voltaire, care domina grupul „revoluţionar” al enciclopediştilor; la el mu întâlnim nici ameţitoarea elocinţă a lui Diderot, nici expresia fină şi rece a lui Grimm; el gândea profund şi încet; era solitar şi „aparte”. Trăsăturile caracterului lui Rousseau explică însă numai în parte unele ciudăţenii ale comportării sale; ele nu explică geneza operei şi atitudinea etică a omului; rădăcinile adânici şi determinante ale acestora sunt de căutat în poziţia lui de clasă.

Franţa epocii premergătoare revoluţiei burgheze din 1789 era o ţară agricolă cu 26 000 000 locuitori, dintre care 23 000 000 de ţărani. Orândui-rea feudală împărţise populaţia în trei „stări”: clerul, nobilimea şi „starea a treia”. Nobilii şi clericii feudali, în număr de vreo 300 000 de mari latifundiari, dominau – cu sprijinul monarhiei absolute – întreaga viaţă economică şi politică a ţării.„ „Starea a treia”, compusă în cea mai mare parte din ţărănime, nu era o clasă socială omogenă, deşi era unită împotriva monarhiei, a nobilimii şi a bisericii catolice; ea mai cuprindea marea şi mica burghezie (negustorii bogaţi, fermierii generali, meşterii posesori de ateliere) etc. Ţărănimea, cu toate că formal ieşise din iobăgie pe la mijlocul secolului, era apăsată de grelele impozite feudale şi regale. Intre aceste pături existau opoziţii evidente: micii proprietari agricoli intrau în conflict cu fermierii generali, meşteşugarii ou proprietarii manufacturilor, negustorii cu ţăranii săraci pe care îi exploatau etc.

Doctrinele filosofice şi politice ale vremii oglindesc aceste stări şi conflicte. Burghezia, noua clasă în ascensiune, situându-se în fruntea stării a treia, a dus o luptă îndlirjităi împotriva regimului monarhic absolut, atacând concepţia feudală de viaţă din toate direcţiile2). Centrul ideologic ai intelectualităţii revoluţionare burgheze, grupul enciclopediştilor, a cuprins jnditori, oameni de ştiinţă şi scriitori, care, în cadrul asaltului general 'contra feudalismului, reprezentau concepţii neunitare, întrucât reflectau şi exprimau revendicări ale unor pături diferite ale burgheziei. Voltaire, Helvetius, d'Hol'bach, de exemplu, ei înşişi financiari şi capitalişti – care susţineau interesele şi orientarea burgheziei progresiste – credeau în eliberarea „întregii omeniri în suferinţă” prin triumful raţiunii şi răspândirea culturii.

„Religia, concepţia despre natură, societatea, ordinea de stat, toate au fost supuse celei mai necruţătoare critici; toate trebuiau să-şi justifice

Ş a b a e v a, Istoria

*) J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome I, 1861, p. 706. 2) cf. N. A. K o n s t a n t i n o v, E. N. M e d î n s k i, M. F. pedagogiei, E. S. D. P., Bucureşti, 1959, p. 67, existenţa în faţa scaunului de judecată al raţiunii sau să renunţe la existenţă. Raţiunea a devenit unica măsură a tot ce exista. Toate formele de societate şi ide stat de până atunci, toate reprezentările tradiţionale au fost aruncate 1-a lada de vechituri ca iraţionale; lumea fusese condusă până atunci numai de prejudecăţi, şi tot trecutul ei nu merita decât compătimire şi dispreţ. Abia acum răsărea soarele (imperiul raţiunii); de acum înainte superstiţia, nedreptatea, privilegiile şi asuprirea trebuiau să cedeze locul adevărului etern, dreptăţii eterne, egalităţii – care îşi are rădăcinile în natura însăşi – şi drepturilor inalienabile ale omului. Ştim acum că acest imperiu al raţiunii nu a fost altceva decât imperiul idealizat al burgheziei, că egalitatea s-a redus la egalitatea burgheză în faţa legii, că proprietatea burgheză a fost proclamată unul din drepturile fundamentale ale omului 'şi că statul raţiunii, contractul social al lui Rousseau, a fost tradus în viaţă şi nu putea fi altfel tradus în viaţă decât numai ca republică democratică burgheză, întocmai ca şi predecesorii lor, marii cugetători ai secolului al XVIII-lea nu puteau să depăşească limitele în care ai îngrădea propria lor epocă”1)-

Eliberarea poporului nu era considerată ca posibilă doar printr-o acţiune revoluţionară a maselor, ci ca rezultat al unui progres paşnic de la orânduirea feudală la cea burgheză, în care monarhul constituţional, separat de biserică, devine prietenul filosofilor. Suntem în secolul „luminilor”, când ideologii marii burghezii credeau fanatic în progresul infinit al omenirii prin raţiune şi educaţie.

Mica burghezie avea o poziţie distinctă în această desfăşurare a luptei dintre forţele revoluţionare şi cele reacţionare. Pe de o parte, ea era interesată, împreună cu marea burghezie, la dărâmarea edificiului vechii orânduiri, dar, pe de altă parte, dezvoltarea capitalismului avea să sape temelia însăşi a existenţei ei prin exproprierea micii proprietăţi de către marca proprietate. Δ ~-i – - '

+m. -lUlllIlldl„ „mp ce marea burele-imrmrea-7î? v? TtT greşul şi ştiinţa (gânditoriilS de ateism), ideologii micii burSi î. f H 6 apr°pie de materialism, Picei egalităţi economice sisLLLJ Srdefmesc asPaţiile sub forma uto-„Itate din munca personală am acSl îif T al * Proprietăţi re-nomice inevitabile, mica burghezi? NâfÂJf contrar dezvl”tării ecoactL°S7X 5i nu nfifCr-

— 'iyf 1- BH„„. E--p. -„=. P. 23_2, > vTeE (tm)(tm) n'; Bsrs%Ed-'ti'°'„i„(tm). Ps9”°' Dis (tm) rs „ '„-„'„i”

8e, s, „. -” a 3. A> J

*N

„In această perspectivă trebuie privită opera lui Rousseau, care a dat. selor micii burghezii o ideologie. Rousseau este mai înaintat si, tot-ită, mai timid decât eneiclopediştii. Mult mai cutezător şi mai profund politică, rămâne mult în urma celor mai progresişti dintre ei în dome-il filosofic. Aceasta este contradicţia adâncă a operei lui Rousseau, con-dicţie care se datorează nu unei eclipse a geniului său, ci situaţiei con-dictorii a micii burghezii, al cărei purtător de cuvânt a fost”1).



Să urmărim, în lumina acestei perspective, cursul dezvoltării gândirii

Rousseau în principalele lui lucrări si, îndeosebi, în opera pedagogică.

În aceeaşi târzie prelată, la Narcis sau mdrăgostitul de sine însui, LftiISaLl!„copii nelegitimi pe care îi mai mingii mea cu plăcere, ro-d că le eşti tată, cărora le spui ultimul rămas bun şi pe care îi trimiţi şi caute norocul, fără să te prea sinchiseşti de ceea ce vor deveni”2). Discursul care a obţinut premiul Academiei din Dijon, în anul 1750, îipra acestei chestiuni propusT3~lie aceeaşi Academie! Dam piuyiesul inţelor şi artelor a contribuit la purificarea moravurilor, cunoscut sub n7_g<-nr.9 asupra ştiinţ. PlnŢ xi n. rtplnr A definit noiia orientare ui Rousseau şi i-a creat celebritatea. Scurt (aproximativ bO de pagini;: lamator şi retoric, acest eseu cuprinde în miniatură ideile esenţiale pe: >e le va dezvolta în operele sale ulterioare) Eseul are următorul' motto:

Barbarus hic ego sum, quia non intelligor illis.

O v i d i u, Trist. V, eleg. 10, V, 373).

În prima parte se afirmă că spiritul uman s-a corupt pe măsură ce irite le şi Artele au avansat spre perfecţiune, „în vreme ce guvernantul şi legile se îngrijesc de siguranţa 51 bunăstarea oamenilor în socie-e, ştiinţele, literele şi artele, mai puţin despotice şi poate mai puter-; e, aşază ghirlande de flori peste lanţurile de care sunt împovăraţi menii, înnăbuşă în ei sentimentul acelei libertăţi originare pentru care reau că sunt născuţi, îi fac să-şi iubească sclavia şi formează din ei sa ce numim popoare civilizate… Ar fi plăcut să trăieşti printre noi, că înfăţişarea exterioară ar fi întotdeauna imaginea dispoziţiilor sufle-; ti, dacă decenţa ar fi virtutea, dacă maximele noastre ne-ar servi de *uli, dacS adevărata filosof ie ar fi inseparabilă de titlul de filosof! ib haina, rustică a unui plugar şi nu sub haina poleită a unui curtean m găsi forţa şi vigoarea corpului… Omul de bine este un atlet căruia place să lupte gol; el dispreţuieşte aceste netrebnice ornamente, care ir stânjeni folosirea puterilor sale şi care, în majoritate, au fost inven-; e numai ca să ascundă câte o diformitate”4).

J. L. Lee ere l e, introducere Ia: J.- J. Rousseau, Discurs asupra originii inegalităţii dintre oameni, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1958, p. 10.

J-J. Rousseau, Oeuvres completez, tome III, 1860, p. 193.

, Eu sunt aice barbar: nu mă pricepe nime”… (cf. O vi d i u, Scrisori din exil, Bucureşti, E. S. P. L. A., 1957, p. 138).

J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome I, 1861, p. 465.

Acestor moravuri civilizate le opune moravurile austere ale celor dinţii perşi şi romani; şi adaugă prozopopeea lui Fabricius1). Apoi conchide: „Iată cum luxul, destrămarea şi sclavia au fost întotdeauna pedeapsa eforturilor orgolioase pe care le-am făcut spre a ieşi din fericita ignoranţă în care înţelepciunea eternă ne-a plasat. Vălul gros cu care aceasta şi-a acoperit toate activităţile părea că ne previne de ajuns că nu ne-a sortit unor cercetări zadarnice. Oamenii sunt pervertiţi; ar fi şi mai răi dacă ar fi avut nenorocirea să se nască savanţi”2). Un atac direct împotriva luminismului. *„ „-

În partea a doua a eseuluiT Rousseau încearcă să dea o explicare a surprinzătoarelor şi Earadoxaleio7„5ihrmatll care iie-ar iliâna~s~CTedem ca~ „probitatea ar fi fiica ignoranţei” şi că. JStiinta şi virtutea ar fi hicom-T>u.pa o credinţă egipteană, trecută în Grecia antică, duşman al liniştii oamenilor, ar fi fost inventatorul

(tm) inAgtinţp1nr_nŢjflrţf> n. ii Pgte a||ţ, Hf> nobilă pe oât ne place Să' le-O JŢtrâbuim. „Astronomia s-a născut din superstiţie; elocinţa din ambiţie, din u7a7~din linguşire, din minciună; geometria din avariţie; fizica dintr-o curiozitate zadarnică; toate, împreună cu morala însămi, din orgoliul omenesc. Ştiinţele şi artele s-au născut, aşadar, din viciile noastre”4). De aici urmează că şi st. Iint. P1p şi art. eje gpnprează vicii: pierderea inutilă a timpului, luxul care moleşeşte, corupţia gustului prin dorinţa de a plăcea, scăderea virtuţilor militare, educaţia frivolă şi periculoasă a copiilor etc. Filosofii sunt şarlatani, iar invenţia tiparului este destul de regretabilă datorită „dezordinilor îngrozitoare” pe care le-a provocat/Apoi Rousseau încheie prin a distinge de o parte pe cei care „au înlăturat din templul muzelor piedicile ce-i păzeau intrarea”, pe cei care „au spart indiscret uşa ştiinţelor şi au introdus în sanctuarul ei o mulţime nedemnă să se apropie de acesta” (compilatorii) si, de altă -parte, „Verulam-ii, Descar-tes-ii, Newton-ii,. educatorii genului uman”; numai micul număr al celor din urmă are menirea să „ridice monumente mândriei spiritului

*) Fabricius, consul roman, devenit celebru prin probitatea sa şi prin simplicitatea moravurilor sale. Simbolic, acest nume ilustrează îmbinarea integrităţii cu viaţa modestă şi sobră a unui om care deţine o înaltă funcţie socială.

Prozopopeea este o figură ritorică în care oratorul atribuie unor dispăruţi, morţi etc. Anumite sentimente, atitudini, acţiuni etc. ca şi oamenilor vii. Astfel, Rousseau, invocând figura lui Pabricius, i se adresează în următorii termeni:„…Ce ar cugeta sufletul tău mare dacă, spre nenorocirea ta, chemat la viaţă, ai fi văzut înfăţişarea strălucitoare a acestei Rome salvate de braţele tale…?” Fabricius răspunde:„…Ce au devenit aceste… Cămine rustice, în care să-lăşluia odinioară cumpătarea şi virtutea? Ce strălucire funestă a urmat simplicităţii romane?… Ce înseamnă aceste statui, tablouri şi edificii? Smintiţilor, ce aţi făcut…?”

Platon, într-o cunoscută prozopopee, a personificat legile.

) J-J. Rousseau, Oeuvres completes, tome I, 1861, p. 469.

) Frontispiciul primei ediţii a acestui eseu reprezenta pe Prometeu ţinând în mână o flacără gata să-i însufleţească statuia. Un satir, atras de foc, se apropie de el; Prometeu îi strigă: Nu te apropia, satire, focul arde când îl atingi (cf.

J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome I, 1861, p. 469-470, nota Petitain).

Mitul prometeic, care simbolizează, în cultura modernă, lupta omului pentru cucerirea forţelor naturale şi a celor considerate „supranaturale”, dobândeşte astfel la Rousseau o semnificaţie deosebită.

) J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome I, 1861, p. 470.

Uman„ şi să conducă statele; căci: prinţul elocinţei a fost consul, al Romei, iar cel mai mare, poate, dintre filosofi, cancelar al Angliei”1).

Cân diferenţia adevărata filosof„ ţimea ned nu combătea „filosof ffjfe. ci>lsa întrebuinţarea acestora în orindulrea socială'a „ ii ijji-gico a.j. inar şi m/Iini't.

Se ştie că teza anticivilizatorie, care susţinea inocenţa omului în starea ie natură, opusă viciilor din societate, era curentă în secolul al XVIII-lea: a Montesquieu (Scrisori persane), Marivaux etc.; Rousseau a putut des-arinde această temă chiar din scrierile lui Montaigne şi Fenelon. Dar el i dă un conţinut nou. Rousseau descoperă legătura dintre viciile civili-'. Aţie_i şi inegalitatea socială. Iar m vehemenţa, pasiunea şi expresivitatea expunerii găsim, în parte, explicaţia înrâuririi puternice şi a difuziunii lebănuite a ideilor din primul discurs. Tonul revoluţionar al Discursului isupra ştiinţelor şi artelor va fi folosit, patruzeci de ani mai târziu, de acobini.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   72
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə