J. J. Rousseau

Apoi, chemându-i la un loc, îi spun în faţă tânărului ei soţ: Trebuie să suporţi jugul pe care ţi 1-ai impus. Fiţi vrednici, ca jugul să vă fie uşor. Sacrifică-ţi mai ales cochetăriile şi nu-ţi închipui că te vei face mai iubită arătându-te supărăcioasă. Pacea nu e greu de încheiat, şi fiecare se poate gândi cu uşurinţă la condiţii. Tratatul se pecetluieşte cu o sărutare. După aceasta zic elevului meu: Dragă Emil, un om are toată viaţa nevoie de sfat şi de îndrumător. Am făcut tot ce am putut până azi ca să îndeplinesc această datorie faţă de tine; aici se sfârşeşte lunga mea sarcină şi începe sarcina altuia. Depun astăzi autoritatea pe care mi-ai dat-o asupra ta şi iată-1 de-acum înainte pe guvernorul tău. Încetul cu încetul delirul iniţial se calmează şi-i lasă să guste în pace farmecul noii lor vieţi. Fericiţi îndrăgostiţi! Demni soţi! Pentru a le onora virtuţile, ar trebui să scriu istoria vieţii lor. De câte ori, ad-mirând în ei opera mea, nu m-am simţit prins de un entuziasm care făcea să-mi palpite inima de bucurie! De câte ori nu le-am luat mâinile în mâinile mele, binecuvântând providenţa şi scoţând arzătoare suspine! De câte ori n-am sărutat aceste două mâini care se strâng! De câte ori nu le-am stropit cu lacrimi de bucurie! Se înduioşează şi ei împărtă-şindu-mi încântarea. Respectabilii lor părinţi îşi trăiesc încă o dată tinereţea lor, în cea a copiilor lor; ei reîncep, pentru a spune astfel, să trăiască în ei sau, mai curând, cunosc pentru prima dată preţul vieţii; blestemă vechile lor bogăţii care i-au împiedicat la aceeaşi vârstă să se bucure de o soartă atât de fermecătoare. Dacă există fericire pe pământ, trebuie s-o cauţi în lăcaşul în care trăim.

La capătul câtorva luni, Emil intră într-o dimineaţă în camera mea; i îmi zice, îmbrăţişându-mă: Dascălul meu, felicită pe copilul tău; el >peră să aibă în curând cinstea să fie tată. O, câte griji se vor impune; elului nostru şi câtă nevoie vom avea de dumneata! 532). Dar nu te voi aşa, doamne fereşte, să-1 mai creşti şi pe fiu, după ce 1-ai crescut pe: ata. O asemenea dulce şi sfântă datorie nu va fi împlinită niciodată de

32) Epilogul lui Emil ia o turnură neaşteptată, şi chiar ciudată, de roman; scriitorul Rousseau a învins, în aparenţă, pe Rousseau, teoreticianul educaţiei. S-au păstrat două scrisori care formează începutul unei lucrări intitulată Emil şi Sofia sau Singuraticii, proiectată de Rousseau prin anii 1763-1765. Într-o scrisoare adresată lui Du Peyrou (6 iulie 1768), Rousseau îi cere manuscrisul acestei lucrări ca să-1 revadă, spre „a umple cu puţină distracţie zilele urâte de iarnă. Păstrez, adaugă el, pentru această îndeletnicire o slăbiciune pe care n-o înlătur, deoarece găsesc în ea un folos deosebit spre a întreţine momentele mele pierdute, fără să amestec în această ocupaţie nimic din ceea ce mi-ar împrospăta amintirea nenorocirilor mele şi nimic din ceea ce are legătură cu acestea”. Din păcate, Rousseau nu continuă această lucrare şi, în loc să se… Distreze”, îşi adânceşte profunda amărăciune scriind Dialogurile şi Reveriile unui

Hui decât de mine, chiar dacă aş putea alege pentru copilul meu aşa, m au ales alţii pentru mine. Rămâi însă dascălul tinerilor dascăli!

Sfătuieşte-ne, condu-ne, vom fi ascultători; cit voi trăi, voi avea nevoie de dumneata.

Trecător singuratic (c}. J.- J. Rousseau, Oeuvres completes, tome II, p. 745, nota Petitain).

Iată acum, pe scurt, conţinutul celor două scrisori.

Emil, pierzând totul – soţie, copii, prieteni – se adresează maestrului său educator spre a vedea dacă mai trăieşte pe acest „pământ de exil” sau locuieşte cu Sofia în patria sufletelor drepte. Apoi povesteşte, în cel mai autentic stil romantic, cum Sofia – datorită stabilirii lor la Paris, în urma pierderii copilului – s-a transformat şi s-a îndepărtat treptat de el, uitând vechile angajamente. Un altul i-a pătat viaţa conjugală. Mărturisirea Sofiei 1-a zdrobit; cu sufletul asemănător „naosului scenei în momentul când se schimbă, în momentul în care totul dispare şi urmează să ia un nou aspect”, îşi dă seama că a urmărit, ca un smintit, himere. Iubire, onoare, credinţă, virtute, totul s-a spulberat. „Sublima, nobila Sofia nu e decât o infamă!” în „confuzia sentimentelor ce însoţi această exclamare, în tumultul de nedescris al simţirilor contradictorii, sufletul său părea că se multiplică pentru a suferi”. După furtună, începu să se acuze pe sine şi să justifice comportarea Sofiei. „N-ai sti-mulat-o tu, îşi zise, trăind în aceste locuri (într-un oraş mare – n.n.) în care tot ce este onest este luat în r: s, în care femeile ar roşi dacă ar fi caste, în care singurul preţ al virtuţii sexului lor este batjocora şi nesinceritatea?” Judecind în amănunt, îşi dădu seama că „declaraţia ei uimitoare” n-a înjosit-o în minciună. Ea „a dus până la crimă îndrăzneala fermă a virtuţii”.

Totuşi, nemaiputând regăsi pe adevărata lui Sofie şi neputând înlătura amintirea greşelii, Emil se decide s-o părăsească. Căci: „Fidelitatea, virtutea, iubirea, totul poate reveni, afară de încredere, şi fără încredere nu mai există decât dezgust, tristeţe, plictiseală în căsătorie; farmecul delicios al inocenţei s-a risipit”.

Eliberat de neliniştea speranţei, încearcă să se pună în starea omului care începe să trăiască, „îmi spuneam, zice Rousseau prin pana lui Emil, că în adevăr nu facem niciodată decât a începe şi că nu există deloc altă legătură în existenţa noastră decât o succesiune de momente prezente, cel dinţii fiind întotdeauna cel ce se găseşte în acţiune. Ne naştem şi murim în fiecare moment al vieţii noastre şi ce interes mai poate avea pentru noi moartea? Dacă nu există nimic pentru noi decât ceea ce va fi, nu putem fi fericiţi sau nefericiţi decât prin viitor; a te frământa pentru trecut înseamnă a scoate din neant motivele mizeriei noastre. Emil, fii un om nou… Nenorocirile tale sunt nule, prăpastia neantului le-a înghiţit pe toate; dar ceea ce e real, ceea ce există pentru tine este viaţa ta, sănătatea ta, tinereţea ta, raţiunea ta, talentele tale, cunoştinţele tale, virtuţile tale, în fine, dacă vrei, şi în consecinţă, fericirea ta”. Se angajează la un meşter tâmplar. Sofia – după lămuririle ce-i dădu soţia tâmplarului – veni într-o zi şi văzu pe Emil, fără ca acesta s-o observe; înainte de a părăsi locul de unde putuse vedea pe Emil, Sofia zise copilului: „Nu, niciodată nu va voi să-ţi ia mama; vino, n-avem nimic de făcut aici” (copilul era al celuilalt).

În aceste condiţii, Emil se decide să fugă de Sofia, îndepărtându-se pe drumul cel mai direct;„…Singur şi pe jos. fără servitor, fără bani, dar şi fără dorinţe şi griji…” Rătăci prin ţări, pe mări şi prin pustiuri, regretând-o pe cea de care fugea.

„Am băut apa uitării; trecutul mi se şterge din amintire şi universul se deschide înaintea mea” – aşa începe cea de-a doua scrisoare, în care povesteşte peripeţiile prin care a trecut până în momentul când, matelot pe un vas, este prins de piraţi, dus la Alger şi vândut ca sclav, împreună cu alţii, între care şi doi cavaleri de Malta. Piraţii mauri sunt consideraţi astfel: „Nu sunt miloşi, dar sunt drepţi; şi dacă nu trebuie să aştepţi de la ei nici bunătate, nici iertare, nu trebuie să te temi nici de capriciu, nici de mişelie. Vor să faci

Am nevoie mai mult decât oricând acum, când încep îndatoririle mele de om. Dumneata ţi le-ai îndeplinit pe ale dumitale: îndrumează-mă ca să te imit şi odihneşte-te: e timpul pentru aceasta.

Ceea ce poţi face, dar nu cer nimic în plus si, în pedepsele lor, nu pedepsesc niciodată neputinţa, ci numai reaua voinţă. Negrii ar fi foarte fericiţi în America, dacă europeanul i-ar trata cu aceeaşi echitate; dar cum el nu vede în aceşti nenorociţi decât instrumente de muncă, purtarea sa faţă de ei depinde exclusiv de profitul ce-1 poate scoate de pe urma lor; ele măsoară dreptatea cu profitul„. (Dacă fraza ultimă conţine un adevăr, este straniu să se vorbească de „echitatea” stăpânilor de sclavi – n.n.).

Emil schimbă de multe ori stăpânul. În cele din urmă se făcu cunoscut în Alger prin revendicările pe care le formulă în numele sclavilor. Ultimul stăpân îl predă bey-ului din Alger, care se interesase de el. La acest episod se opreşte şi lucrarea.

Profesorul Prevost (din Geneva), într-o scrisoare către redactorii Arhivelor literare (1804), face o serie de menţiuni interesante cu privire la Rousseau şi mai ales cu privire la continuarea acestei lucrări. Rousseau, pe care Prevost 1-a văzut adeseori, i-a povestit o seamă de evenimente, petrecute după ce Emil ajunsese sclavul bey-ului din Alger, şi mai ales deznodământul. Iată acest dez-nodământ, aşa cum şi-1 aminteşte Prevost.

„O înlănţuire de evenimente îl duce pe Emil într-o insulă pustie. Descoperă pe mal un templu împodobit cu flori şi fructe delicioase, îl vizitează în fiecare zi şi în fiecare zi îl găseşte înfrumuseţat. Sofia este preoteasa templului; Emil nu ştie aceasta. Ce evenimente au putut-o atrage în aceste locuri? Urmarea greşelii sale şi unele acţiuni menite s-o facă uitată. Sofia, în fine, se face cunoscută. Emil ia cunoştinţă de ţesătura de înşelăciuni şi violenţe sub povara cărora a căzut. Dar, nedemnă de aici înainte de a fi tovarăşa lui, ea vrea să-i fie sclavă şi s-o servească pe propria sa rivală. Rivala e o tânără pe care alte evenimente au unit-o cu destinul celor doj foşti soţi. Această rivală se căsătoreşte cu Emil; Sofia ia parte la ospăţ. In sfârşit, după câteva zile de amărăciune, regrete şi nelinişte, produse de o durere mereu renăscândă, şi cu atât mai vie cu cât Sofia şi-a făcut o datorie şi un titlu de onoare în a o ascunde, Emil şi rivala Sofiei mărturisesc că nu e decât o prefăcătorie căsătoria lor. Această pretinsă rivală avea un alt soţ, care fu prezentat Sofiei; Sofia îşi regăseşte soţul, care nu numai că-i iartă o greşeală involuntară, ispăşită prin cele mai crude dureri şi reparată prin regret, ci apreciază şi cinsteşte în ea virtuţi de care n-avea decât o slabă idee mai înainte ca acestea să fi găsit prilejul de a se dezvolta în toată amploarea lor”.

SFÂRŞIT